Ca de fiecare dată când se
prăpădește un confrate, ziarist și scriitor, în fine, cineva apropiat, își face
loc un gând nechemat pe tema deșertăciunii vieții. Dacă evenimentul nefericit
se petrece în preajma sărbătorilor de iarnă înfioară și mai tare. Cu ce ne
alegem? Suntem permanent într-o goană nebună, nesfârșită, la cumpărături, în
trafic, la serbări, avem de mulțumit atâtea persoane, de oferit cadouri, masa
de Crăciun trebuie să arate impecabil. Unii ne auzim vorbe, suntem atenți la ce
se vorbește, sau împroșcăm cu ocară. Mai avem timp și pentru noi? Sau ne trecem
ca o lumânare, la coadă la supermarket, Crăciun după Crăciun, An Nou după An
Nou, cu aceași frenezie a cumpărăturilor și a lucrurilor bine rânduite, iar la
final nu ne alegem decât cu regrete? Regrete eterne, cum scrie pe o jerbă.
De aceea, propun să schimbăm
modul de abordare, paradigma sărbătorilor de iarnă. Emoția Crăciunului s-o
înlocuim cu Crăciunul emoțiilor. Cum s-ar putea face asta? Investind în
amintiri, în emoții, mai degrabă decât în bunuri materiale, consumabile,
perisabile pentru suflet. Tihna Craciunului binecuvântat o reprezintă
sărbătorile petrecute în familie, alături de cei dragi, momentele neprețuite cu prietenii, astea rămân
în amintire. Doar investind în iubire, în bunătate, în generozitate ne creăm
clipe plăcute rememorării, ne întâlnim pe cărările minții cu persoane de care ne este dor, chiar dacă
unele au dezertat într-o lume mai bună.
Să iubim și să permitem celolalți să ne iubească, iată
cheia unor sărbători de vis. Deschiderea sufletului și lăsarea emoțiilor să ne
copleșească nu ar trebui să ne sperie. Omul este prin definiție o fire veselă, dar veselia nu se
poate propaga decât în colectivitate. Altfel... intervine deșărtăciunea.
Într-una din cărțile mele de sertar, pentru că n-am
îndrăznit încă s-o dau pe mâna tiparului, cugetam pe seama rataților. Mai bine
zis, făceam apologia ratării, pentru că toți suntem puțin ratați. Conștiința ratării
e un mare pas înainte în istoria umanității. Cine n-o are a trăit degeaba, n-a
înțeles nimic din viața asta. Chiar și marile genii se consideră niște ratați
în sinea lor, la crepuscul. Compromiterea idealurilor care-i animă este
evidența ultimă. Orice s-ar spune, n-au studiat destul sau n-au descoperit mai
mult, deși ar fi avut posibilitatea să o facă, doar pentru că și-au ocupat
timpul și mintea cu tot felul de fleacuri. Iar dacă, din contră, au fost
dedicați creației și cercetării cu toată ființa lor, chiar și atunci s-au
ratat. Studiul aprofundat i-a determinat să-și neglijeze sănătatea, trăind prea
puțin pentru a-și putea desăvârși opera. Doar Dumnezeu este Creatorul, li se
relevă la ceasul de taină, au vrut să se pună cu El și au pierdut. Oricum ai
da-o, lumea asta este una plină de ratați, care n-au putut să facă mai multe
pentru posteritate.
Dacă pentru posteritate nu se poate face mai mult, măcar
contemporaneitatea să beneficieze de ființa noastră plină de viață, de
distracție, frate, până la urmă. Idealurile și aspirațiile, mai încolo. Carpe
diem! spunea latinul, pentru că asta ne dă dimensiunea existenței.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu