Prizonierii politici ai influencerilor

 

            Anul 2024, de care ne mai despart doar câteva zile, se anunță unul foarte complicat din punct de vedere politic, cu trei runde de alegeri: generale, locale și europene. În aceste condiții nu e greu de intuit că rolul influencerilor pe toate canalele de comunicare va crește exponențial. Termenul românesc de lider de opinie este puțin perimat, pentru că pune accent pe mesaj, nu pe auditoriu, influencerii adresându-se unor grupuri țintă, dar, dacă vreți, îl folosim. Așadar, liderii de opinie vor căuta să ne facă prizonierii lor politici, să votăm precum ne dictează conștiința... educată de ei. Într-un fel este firesc să fie așa: discipolii sunt depozitarii ideilor mentorului, elevii ‒ ale profesorilor, copiii ‒ ale părinților. Numai că la un moment dat intervine emanciparea, conflictul între generații, cum mai este descris, iar copiii deveniți adulți nu sunt prizonierii politici ai părinților. Tudor Gheorghe are niște versuri foarte crude: ”Au făcut copiii noștri dinți/ Mușcă din bunici și din părinți”.

Dar să nu divagăm. Să revenim la liderul de opinie. Pericolele care ne pândesc nu sunt deloc puține pentru că nu știm ce se află în spatele unei opinii, cât de mult interes sau dezinteres. Mai ales în spatele opiniilor politice, căci despre astea vorbim. În general, liderii își împrumută reputația și ascendența (morală, profesională, academică) asupra ideilor pe care le susțin. Curentele extremiste nu sunt nici ele ferite de o astfel de propagare în mase. Să nu uităm că în perioada interbelică legionarismul s-a bazat, până la un punct, pe o puternică susținere a intelectualității, iar nazismul a fost validat de o serie de concepte filozofice. De comunism, n-are rost să mai vorbim.

            Cineva m-ar putea acuza de ipocrizie, căci și acesta este un articol de opinie, nu? Ar însemna că susțin: nu mă luați în seamă! Ca personajul lui Tudor Mușatescu, Spirache Necșulescu, cu al său: Nu mă votați! De fapt, ceea ce vreau să transmit este o pledoarie pentru a gândi cu propriile noastre minți, să nu mai preluăm teme prefabricate, iar dacă le preluăm, să le trecem prin filtrul propriu. Atitudinea rezervată, dubitativă, circumspectă, e mult mai potrivită vremurilor pe care le trăim, în care actanții politici caută un vot emoțional, afectiv, bazat cu predilecție pe seducerea electoratului, nu pe convingerea lui. Partidele extremiste, cu atât mai mult. De la o vreme, inflamarea spiritelor este înadins provocată pentru că aduce pasiune, patimă, iar ele din asta se hrănesc. În fine, nu insist, sunt niște reflecții personale pentru care argumentele încă se caută. Fiecare le avem și le dezvoltăm, ceea ce nu e rău deloc, ne învață să gândim.

            Nu ne-ar strica nici puțină educație politică. Pentru a fi partizanii unor idei e necesar să le validăm într-un fel. Iar asta nu se poate face decât introducându-le într-o dezbatere, confruntându-le cu altele, citind cât mai mult, informându-ne. Vom avea poate surpriza să constatăm cât de puține lucruri în gândirea politică s-au descoperit în ultima sută de ani. Cum politicienii manevrează instrumente de persuasiune din urmă cu mai bine de cinci secole. Celor pe care i-am făcut curioși le recomand cartea lui Isaiah Berlin ‒ ”Lemnul strâmb al omenirii ‒ capitole din istoria ideilor”. A apărut la Humanitas, o găsiți sigur.