Dilema groenlandezului

Cugetarea de luni de Marius Cărbunescu

Dilema groenlandezului

            Toată copilăria mi-a fost ciudă pe cei mai mari care, cum mă vedeau la joacă cu ceva interesant adus de prin casă, mă deposedau de lucruri. Bineînțeles, mai întâi mă puneau să sar la castană apoi mi-l cereau să se joace puțin și în final mi-l șuteau pur și simplu, pe motiv că n-am sărit cum trebuie. Degeaba mă milogeam pentru lucrul meu. Ce se ia cu japca nu se mai returnează, e lege. Întotdeauna mi-am dorit să cresc suficient de mare ca să-i pedepsesc pe acești ticăloși. Odată cu vârsta m-am mai înțelepțit puțin, drept urmare m-am împăcat cu ideea că nu voi fi niciodată destul de puternic pentru a face față unui jăpcar. Atunci, pentru a-mi face viața mai ușoară, a trebuit să mă aliez cu unii de teapa mea, doar așa îl puteam dovedi. Și să ne păstrăm bunurile în siguranță. Asta-i filosofia de spatele blocului, testată printre pici, dar se potrivește de minune și în relațiile dintre state. Cel puțin, în diplomația de ghetou din ultima vreme vine mănușă.

Dilema groenlandezului este și puțin a noastră, a românilor, chiar dacă fundamental suntem diferiți. Pe cine să aleagă dintre Europa și America? Cui să acorde privilegiul de a fi anexat? De la cine are speranțe mai mari de autonomie, căci independent nu va fi niciodată. Interesele sunt prea mari. Sunt și lucruri care ne despart, de exemplu ei au două opțiuni în timp ce la noi a apărut și a treia cale. Oarecum insidios, dar a apărut. În consecință, suntem mai divizați decât groenlandezii în privința alegerilor noastre. Rusia are ambiții teritoriale în partea asta de lume și n-a făcut un secret din faptul că dorește refacerea sferei de influență sovietică. Cei care spun că vor suveranitate țin de fapt cu rușii. Punctum. E foarte ușor să-i depistezi. Nu există altă suveranitate.

Judecând după afinități, descopăr că politica de bâlci, în care ne credeam experți-fondatori, e dezvoltată la o scară mult mai mare peste ocean. Când să zic că umilință mai mare pentru poporul american nu există și nu va exista niciodată, saltimbancul lor șef își pune în cap să demonstreze contrariul. Ba există. Japca există și în relațiile internaționale, a fost dusă la un alt nivel. Ce dacă o femeie dintr-o țară săracă a câștigat pe merit cea mai înaltă distincție pentru pace, Premiul Nobel, supunându-se la nenumărate riscuri? Șeful lor îi râvnește medalia, e lucioasă, se potrivește la el în vitrină. Nu-și pune probleme de moralitate. O vrea și gata. Se bucură ca un copil răsfățat când Maria Corina Machado îi face hatârul.

Lidera opoziției venezuelene știe însă ceva ce președintele Statelor Unite nu va afla niciodată. E prea trufaș și cu prea mulți lingăi ca să i-o spună. Că prestigiul unui premiu e imaterial, n-are nimic în comun nici cu greutatea trofeului în livre, nici măcar cu suma de bani care îl însoțește. Nu poate fi transferat. Orice încercare îl acoperă de ridicol pe impostor. Pe americanul de rând, mândru, exponent al celei mai evoluate națiuni, nu-l mai spălă zece ape de acum încolo. Va fi asociat cu circarul de la Casa Albă, cu un simț al penibilului atrofiat. 

Criza demografică

 Cugetarea de luni de Marius Cărbunescu

Criza demografică

            Abia mai suntem 19 milioane într-o țară în care apogeul de 23 de milioane de locuitori a fost atins în 1990. Ceaușescu a făcut două lucruri pentru creșterea populației, de fapt mai multe, dar două au fost esențiale. A închis granițele și a interzis avorturile, transformând trupul femeii într-o jucărie în mâna partidului. Mamele eroine, cu 8-10 copii erau mediatizate, date de exemplu. Bărbații celibatari erau penalizați la salariu. Familiile fără copii, la fel. N-aveai cum să scapi. În paralel a sărăcit populația și a văduvit-o de cele mai elementare noțiuni de planificare familială, știindu-se că cei săraci și inculți toarnă copii la grămadă. Anticoncepționalele circulau doar pe sub mână, erau aduse din occident clandestin. La țară nici pomeneală de așa ceva.

După programul de natalitate forțată din epoca ceaușistă, sporul natural s-a dus în cap, întorcându-se cu mai bine de 60 de ani în urmă, adică în 1964. Atunci a mai fost atinsă borna de 19 milioane, pe trend crescător. Paradoxal, creșterea nivelului de trai al populației a avut ca efect și diminuarea natalității. Familiile care pun pe prim plan cariera și bunăstarea nu se complică să crească mai mult de unul, hai doi copii, apoi să le asigure o educație, acces la școli înalte. Complicat. Mai degrabă se învrednicește cel care n-are nici după ce bea apă și trăiește din  alocația copiilor. Cu cât sunt mai mulți e și alocația mai mare, face un calcul simplu. Dar și aceștia după ce cresc, sătui se sărăcia de-acasă, iau drumul Occidentului în căutarea unui trai mai bun.

La nivelul anului 2025, conform datelor Institutului Național de Statistică, diferența între nașteri și decese este de peste 100.000 de persoane, în favoarea celor din urmă. Pe lângă scăderea numărului, o altă consecință negativă este îmbătrânirea populației. Ce este totuși îmbucurător, că fenomenul depopulării ca urmare a emigrației s-a mai temperat. Asta nu înseamnă că muncitorii români revin în țară sau pleacă mai puțini la muncă prin alte părți. Nu, pleacă la fel de mulți, numai că forța de muncă absorbită din Asia sau Africa reușește să compenseze cumva plecările. Îndrăznesc totuși să afirm că statisticile nu reflectă fidel realitatea la acest capitol. Mulți dintre cei care părăsesc țara nu-și actualizează datele de domiciliu în străinătate, de aceea s-ar putea ca numărul plecărilor să fie chiar mai mare decât stipulează datele oficiale.

Ce e de făcut? Problema nu e specifică României. Și în Germania, Cehia, Ungaria, țările nordice, zone mult mai dezvoltate economic decât noi, se constată aceeași tendință de îmbătrânire a populației autohtone. La Viena, îmi povestea un amic, peste 80% din elevii de gimnaziu nu stăpânesc bine limba germană, fiind copii de emigranți. Programele sociale s-au dovedit ineficiente. Și pe urmă, chiar dacă statul contribuie financiar la sprijinirea familiilor cu copii, câte din aceste sume se întorc. Câți din acești copii aleg să rămână în țară? Prea puțini. Majoritatea pleacă la muncă, cei mai dotați la studii, ba mai sunt și câte unii care aleg să facă facultatea în România, medicina în speță, și apoi își iau catrafusele.

De aceea viitorul nu este al granițelor. Nici al statelor. Viitorul este al oamenilor liberi.

Cine ne educă adolescenții?

Cugetarea de luni de Marius Cărbunescu

Cine ne educă adolescenții?

Școala este depășită de situație. Familia este depășită de situație. De biserică, care în trecut avea un rol importat, nici nu mai vorbesc. Cine ne educă copiii? De bună seamă că rețelele sociale. De acolo își iau doza de ură, intoleranță și frustrare. Acolo se mufează la lumea adulților, la cea mai abjectă interfață a ei. Fenomenul seamănă oarecum cu migrația de la sat la oraș, cu ocazia industrializării, dar e cu o treaptă mai periculos. La sat nu puteai face nelegiuiri căci te știa lumea, te vedea obștea, însă la oraș nu te știa nimeni. Sociologic se explică de ce ascunderea în anonimat și gloata favorizează pornirile violente. În armată s-a inventat uniforma cu același scop. În plus, era mult mai ușor să te asociezi. Copiii cu cheia de gât erau cei mai vulnerabili. Dar exista școala și lipseau mijloacele de comunicație moderne.

Într-un mediu online toxic, sunt lăsați asemenea câinilor de pripas să se înhăiteze. Și atunci fac ravagii. Nu e nevoie să facem investigații ca să vedem câtă ură mustește pe internet, ascunsă în spatele unor nickname-uri. De la banalele jigniri, la înjurături și chiar amenințări cu moartea. Oameni cu care nu ai avut de a face în viața ta își permit să te tragă la răspundere într-un mod grobian pentru convingerile politice, pentru apartenența la o minoritate sexuală sau etnică. Copiii sunt acolo, în rândul întâi, văd și-și însușesc. Înjurăturile îi emancipează, amenințările le validează stima de sine. Pentru ei pojghița dintre virtual și real e subțire. E mult mai ușor de trecut la fapte. Mai ales când găsesc afinități în rândul prietenilor educați la sistemul acelorași valori.

În Timiș, trei adolescenți cu vârste între 13 și 15 ani l-au ucis pe un al patrulea, premeditându-și fapta. Asemenea unor criminali în serie, au căutat să-și ascundă urmele. În Mureș, balada s-a scris altfel, au tăbărât asupra unui taximetrist să-i fure mașina și banii. Același număr fatidic și aceleași vârste. Ulterior, în urma cercetărilor, încadrarea faptei a fost schimbată din tâlhărie în tentativă de omor. Tinerii de 13 ani nici măcar nu pot fi puși sub acuzare, datorită vârstei, atât de neputincios este brațul justiției. Aceste două exemple sunt doar vârful aisbergului. În spatele lor, delicvența juvenilă construiește o piramidă cu multe laturi.

Au apărut și inițiativele civice, ca de obicei, postfactum. Trebuie să avem femei ucise, copii care ucid, ca să ne ducă mintea la schimbarea legii. Aceste cazuri nu au apărut din neant, se sprijină pe o sumedenie de tentative și alte violențe. De ce nu ne-am trezit atunci în conștiință, la primul caz? În fine, se propune scăderea vârstei de la care copilul poate răspunde pentru faptele sale la 13 ani. De asemenea, limitarea accesului pe rețelele sociale a persoanelor cu vârste de până în 15 ani. În paralel, există o inițiativă ca spațiul online să fie definit ca spațiu public și în consecință toate persoanele lezate să poată sesiza instanțele la fel cum s-ar întâmpla dacă se deplasează pe stradă și primesc injurii. De ce nu? Insulta, calomnia, amenințările, șantajul de orice fel sunt definite de Codul Penal, producând efecte și în mediul virtual. Mamă, ce ar curge procesele. Cineva spunea că s-ar bloca instanțele la câte dejecții există pe Facebook.

Pe de altă parte, responsabilitatea rețelelor sociale trebuie avută și ea în vedere de legiuitor. Mesajele cu conținut trivial pot fi blocate foarte ușor. În epoca inteligenței artificiale nu mai poți păcăli internetul cu o literă lipsă sau un asterisc. La abateri repetate se poate merge până la închiderea conturilor. Trolli să mai poftească pe la noi. Jap! Dacă nu, amenzi tată, că rețelele au de unde plăti. Cine nu și-ar dori asanarea mediului în care trăim, fie el real sau virtual? Că suntem intoxicați zi de zi de acest mediu toxic, nu ne mai mirăm. Dar acum am început să și murim. Trebuie făcut ceva. 

Lupii moraliști

 Cugetarea de luni de Marius Cărbunescu

Lupii moraliști

            Uite că nu-i așa. Se poate și cu sânge pe străzi, și la Teheran, și la Minneapolis, ca lucrurile să reintre în normal. Manifestațiile să fie înăbușite. Regimurile politice să supraviețuiască. Care este diferența dintre democrație și dictatură? În lumina noilor evenimente am putea spune că numărul de morți necesare în rândul protestatarilor pentru a schimba conducerea de partid și de stat. În Minnesota nu au fost suficiente două victime, la Teheran prea puține câteva mii, la Moscova nu contează peste un milion căzut pe front.

Există însă și câteva probleme de legitimitate pe care aceste manifestații pașnice reușesc să le transmită. O comisie din Camera Reprezentanților controlată de republicani a emis un raport prin care acuză Comisia Europeană de interferențe în politica statelor membre și în alegerile libere. Printre altele este dat și exemplul României. Dacă acest raport ar fi apărut într-un alt moment, poate ne-am fi speriat mai rău. Dar așa, ce legitimitate mai poate avea o astfel de comisie când sub guvernarea republicană sunt împușcați oameni pașnici pe străzi? Poate doar să ne propună și nouă același model de democrație. Nu, mulțumim. Până una alta, Nicușor Dan n-a omorât pe nimeni, oamenii s-au putut manifesta în voie, au avut ocazia să huiduie chiar și imnul național, nu li s-a întâmplat nimic. Cultura protestului este respectată la București, indiferent că ne place sau nu.

Pe de altă parte, judecând după trivialitățile și amenințările proferate pe internet, inclusiv cu moartea, dacă ar veni la putere tabăra adversă, nu cred că s-ar da în lături să pună în practică acele amenințări. Ba chiar ar avea o justificare, dacă se întâmplă în America, la noi de ce nu? Mințile înfierbântate suveraniste instigă la violență încă de pe acum.

Însă raportul comisiei juridice din Camera Reprezentanților nu este atât de preocupat de soarta democrațiilor europene, cât de amenzile pe care platformele online americane trebuie să le plătească pentru nerespectarea legislației europene în domeniu. Raportul susține că, sub pretextul combaterii „discursului instigator la ură” și al „dezinformării”, Comisia Europeană ar fi urmărit suprimarea opoziției politice și ar fi apelat la constrângerea platformelor prin amenințări financiare, inclusiv amenzi de până la 6% din cifra de afaceri globală. De  fapt asta e buba.

Și aici avem un dublu standard. Anul trecut, după ce a preluat puterea, Donald Trump a somat platforma chinezească Tik-Tok să-și înstrăineze operațiunile americane, altfel i se va retrage licența de operare în Statele Unite. În final au preluat operațiunile. Cu alte cuvinte, noua conducere de la Casa Albă a intervenit brutal, recunoscând puterea pe care o au rețelele sociale în influențarea opiniilor politice. Acum, când Comisia Europeană a adoptat Digital Services Act (DSA), o decizie infinit mai blândă, apar criticile de peste ocean. Lupii moraliști s-au strâns în haită și au început să latre. Mai bine să rezolve schisma din societatea lor, zic și eu.