PRIMUL SĂRUT

Când mă gândesc la anii copilăriei constat cu nostalgie că o părticică din mine a rămas impregnată în asfaltul umed și răcoros al străduțelor ce brăzdează Râmnicul Vâlcii. Îmi amintesc de iernile de pe vremea lui Ceaușescu, cum la prima zăpadă mai consistentă căzută în capitală se oprea circulația, mașinile particulare nu mai aveau voie pe drumurile publice. Chipurile, pentru siguranța traficului și curățarea asfaltului, dar de fapt se dorea o economie la carburant. La noi în Vâlcea era vreme frumoasă, soare cu dinți, nici pic de zapadă, încât străzile pustii deveneau o binecuvantare pentru copii. Luam câte un bolovan de cretă și desenam terenuri de tenis cu piciorul direct pe axul drumului. Uneori dislocam vreo două borduri, pentru a face porți, și încingeam un fotbal cu băieții. Surplusul de haine, oferite de părinții prevăzători, avea aceeași întrebuințare, când nu găseam borduri. Rar ne deranja câte o mașină de întreprindere. Singura pecete a iernii era larma diurnă care se termina neobișnuit de repede, odată cu înserarea prematură. Iluminatul stradal lipsea cu desăvârșire. Uneori era beznă și în blocuri, din aceleași considerente economice. Din cauză că se lua des curentul, unii vecini evitau liftul, nu era o fericire sa rămâi pe întuneric blocat între etaje. Întuneric și pe casa scărilor, mai luai în brațe câte un colocatar ce venea din sens invers, încercai să-l recunoști după voce. Singurul reper în oceanul de smoală era mâna curentă a unei balustrade aspre, cu lipsuri din loc în loc.

Câteodată mă plimbam singur pe străzi, doar cu gândurile mele. Fiind un copil firav, îmi plăcea să mă visez cu puteri supranaturale și să-i pedepsesc pe cei care mă nedreptățeau. Pașii mei aveau traseele bine bătătorite, ori spre Sala Sporturilor unde ma antrenam la judo, ori spre liceu, încât, dacă se impunea vreo deviere de la traseu, mă trezeam după mult vreme că am greșit calea. Drumul spre liceu trecea printr-un cartier de case, toate la fel, străjuite de copaci care porționau cu umbrele lor bucățile de asfalt. Din acel cartier nu cred că au mai rămas două case în picioare, în anii din urma transformându-se într-o hidoșenie arhitecturală. 

Atunci era minunat să trec zilnic pe sub ziduri cu iederă, în pas avântat dimineața sau mai potolit spre amiază. Pe sub acele ziduri mi-am permis pentru prima dată să ating mâna unei fete. Mergeam alături de ea și nu ne spuneam nici un cuvânt pentru că tot drumul mă gândeam cu ce să încep. Veneam pregătit de acasă cu subiecte de conversație care deveneau dintr-odată penibile când ajungeam să le rostesc.

Nu stiu ce și-o fi închipuit Bacovia, dar liceul nostru era amplasat gard în gard cu un cimitir cât se poate de real. Acolo își făceau veacul fumătorii și chiulangii. Era mai dosit și, în plus, aveai de unde aprinde, lumânări și chibrituri la tot pasul. Pentru a ajunge la cimitir trebuia mai întai să urci vreo zece trepte și apoi să traversezi terenul de sport aflat pe platou. Grea misiune pentru profesorii supraveghetori! Terenul de sport împreună cu cimitirul reprezentau oaza noastră de libertate. 

Într-o dimineață chiuleam împreună cu colegul meu de bancă. Taica-su, instructor auto, avea țigări de-alea fine, nu se cunoștea că mai șterpelea și el câte-un pachet din când în când. Alti colegi nu binevoiseră să ne urmeze, nici de pe la alte clase nu era nimeni, terenul de sport ne aparținea în totalitate. Îi povesteam lui Iulian despre noua mea dragoste și nu mă dadeam în lături de la oarece fabulații. Parea interlocutorul ideal, care inghițea gogoșile mele pe nemestecate, doar cu un zâmbet firav în colțul gurii. La un moment dat, schimbă foaia și mă întreabă direct:

- Băi, Carbu, tu ști să săruți?

Întrebarea m-a lăsat mut câteva secunde. Mi se părea simplă și totuși a dracului de complicată. Pe Iulian îl cunosteam bine, n-ar fi adresat niciodată o întrebare banală, fără sa strecoare vreo capcană. Orice răgaz m-ar fi dat de gol.

- Da, normal, ce credeai?, răspund nonșalant.

- Lasă, băi, pupat, eu vorbesc de sărutul franțuzesc, așa pasional. Ai încercat?

A doua întrebare m-a buimăcit total. Atât de mult că am devenit sincer:

- Băi, Iulică, îți spun drept că n-am încercat. Și nici nu prea știu cum. Ce-ai zice să mă înveți?

- Ce, ai înebunit? Când? Unde? Aici?

- Da, aici, nu vezi că nu vine nimeni, suntem doar noi doi?

-  Bine, fie, imi raspunse Iulian scărpinându-se în cap. Uită-te cu atenție!

Nu mai văzusem una ca asta. Își dezvelea dintii și scoatea limba ca un broscoi care încearcă să prindă o insectă din zbor. O tot plimba stânga-dreapta, dintr-un obraz în altul, și apoi și-o stergea de buze. Saliva i se prelingea. Nicicând n-am fost mai uluit. Văzând privirea mea, reia de cateva ori aceeași mișcare cu care căuta să mă initieze. Repetam și eu pe sub buzele strânse. Îmi părea rău de el că se strofoacă atâta pentru mine.

-  Eu tot nu pricep. Cum să faci așa ceva unei fete? Vrei s-o scuipi sau ce?

Colegului meu nu i-a picat bine lipsa mea de cooperare, îndărătnic mai sunt, dar nu s-a dat bătut. M-a luat de după gât, aplecându-mă un pic pentru că era mai scund, și a căutat să-mi explice la modul practic cum se procedează. Mă străduiam să nu pierd nici o robinsonadă a musculaturii bucale și băgam la cap. A, deci așa. Cum stăteam noi îmbrățișați, Iulian cu fața la poarta de acces spre teren, eu cu spatele, l-am văzut dintr-odată cum se scurge de pe picioare, alb ca varul. Aproape nu mai puteam să-l țin. Am întors capul să văd ce stafie l-a vlăguit în asemenea hal. Când colo, două colege vesele urcaseră până pe ultima treaptă spre teren și, când au dat cu ochii de noi, s-au întors brusc. Eu le-am văzut doar după ce au făcut stânga-mprejur, însă pot să-mi imaginez ce grimase aveau pe chip. Iulian al meu era în culmea disperării, căzuse în genunchi și bălmăjea ceva:

- Mi-e așa de rușine... nu mai pot... ce mă fac?

La polul opus al stării de spirit mă găseam eu, abia așteptam să ajung la prima întâlnire și să arăt cele învățate. Nu-mi stătea capul la alte consecințe, la ce vor zice colegii. Era clar că până-n prima recreație tot liceul va afla.

Peste vreo două săptămâni de la această pățanie am avut zi liberă de 1 Mai. Împreună cu Iulian și prietenele noastre am stabilit să mergem la un picnic pe malul Olăneștiului. De pe pătură, fata cu care eram l-a întrebat amuzată:

- Măi, dar cine l-a instruit așa bine pe băiatul ăsta ?

Iulian zâmbea cu subânțeles. Mă luaseră în colimator, dar mi-o meritam.

FANTASME CU GLOBUL DE CRISTAL

Întâmplător, încercând să fac ordine într-un sertar înțesat cu hârtii îngălbenite de vreme, am dat peste câteva foi de bloc-notes cu sigla hotelului Hilton Amsterdam. Să tot fi fost vreo zece ani de când am așternut pe hârtie acele gânduri, în împrejurări ciudate. Citindu-le, încep să se lege amintiri pe meandrele timpului. 

”Imaginea este de fapt o informație descompusă și prelucrată în creier. Când privim un obiect, vedem doar niște puncte ce pot reprezenta o informație vizuală. Acele puncte sau pixeli se recompun în mintea noastră și creează o anumită imagine. Oamenii pot recompune aceeași informație în mod diferit – percepția. Creierul poate recompune și imagini din puncte fictive și astfel putem vorbi de imaginație.  Mai multe imagini înlănțuite (un album de imagini vizuale sau de altă natură) reprezintă gândirea unei persoane. Puterea de a recompune un număr cât mai mare de imagini într-un anumit timp definit ne oferă informații despre gradul de inteligență al unei persoane. Putem, așadar, să calculăm gradul de inteligență al unei persoane în funcție de câte informații vizuale procesează pe minut?”

Sau:

”Copilul unui om bogat are un mare handicap în viață în fața unui copil nevoiaș. La fel cum copilul unui savant este obligat de aureola tatălui să-și forțeze limitele prin idealuri tot mai inalte și cel bogat poartă o grea moștenire. De multe ori, căderea în gol de la un ideal foarte înalt poate avea consecințe tragice...”

În genere mă consider o persoană pragmatică, cu simțul realității, și atunci de unde această abordare metafizică? Ce să se fi întâmplat atunci, la Amsterdam, de natură să-mi disloce latura rațională, de parcă aș fi fost un alt individ? Soția mea fusese invitată la o conferință pe teme medicale în orașul lui Van Gogh și, profitând de ocazie, hotărâm să mergem împreună într-un fel de city-break. Ne îmbarcăm într-o aeronavă Tarom și aterizăm pe aeroportul Schiphol.

Drumul de la aeroport la hotel mi s-a părut mirific. Am rămas fascinant de câmpurile din afara orașelor, de segmetarea naturală a parcelelor cultivate sau a pajiștilor cu iarbă, prin intermediul canalelor de apă peste care se putea trece doar prin deschiderea unor poduri cu portițe. Văcuțele pasc liniștite în timp ce proprietarii nu stau cu grija pierderii lor. Peisajul era împărțit între apă/canal, șosea/autostradă, pistă biciclete și câmpul cu pajisti plin de văcuțe, parcelat de fire înguste de apă. Dacă nu știați, în Olanda există piste speciale pentru bicicliști chiar și în afara orașelor. Pătrunși în Amsterdam observăm atmosfera istorică a prosperităţii medievale: multe muzee, canale pitoreşti şi case înguste cu frontoane, lalele multe şi pieţe de flori pe apă, mori de vânt, ceramică albastră şi libertatea unei vieţi intense. Am admirat clădirile frumoase, orânduite parcă la linie, dar fiecare cu arhitectura ei distinctă. Ceva pare să le unească și anume stilul specific olandez baroc, combinat pe alocuri cu cel gotic. Deşi oraşul este aglomerat, pare că aici lipseşte stresul, căci oamenii sunt calmi şi circulaţia se face în special cu bicicleta, tramvaiul sau pe apă.

Într-o zi am fost în vizită pe cel mai mare stadion al lor, Amsterdam Arena, unde m-a frapat o mică minune tehnologică. Imaginați-vă o încăpere în înaltul tribunei înțesată cu monitoare TV. Înauntru, un agent de securitate plimba un joystick stânga-dreapta, înainte-înapoi, ca la jocurile pe console, până ce putea citi ce scrie pe un pachet de țigări, aruncat pe jos, în orice colț al arenei. Sigur, mi-am zis în gând, doar ei au inventat Big Brother.

Dar nu pentru stadioane de fotbal și măsuri de securitate ardeam eu de nerăbdare să colind Amsterdamul. Cartierul Roșu mă chema cu a sa irezistibilă aură de fruct oprit. Cu rucsacul în spinare și o hartă a orașului în mâna dreaptă am pornit la drum de dimineață. De la hotel până la punctul vizat trebuia să traversez tot centrul, să tot fi fost vreo patru kilometri. Dar o plimbare prin city-ul Amsterdamului este întotdeauna o binecuvântare. Străduţe pitoreşti, case înguste şi înalte, multe de culoare neagră, dar înveselite de ferestre albe şi flori colorate, pieţe medievale, clădiri monumentale ridicate pe piloni, ca la Veneţia. Aproape am ajuns. Mă uit gură-cască la o piață de flori care vindea la liber semințe de canabis, pentru cultivatori pricepuți, trec podul și eram în Cartierul Roșu. Vitrinele cu fete nu se deschiseseră încă, era  o oră prea matinală și, probabil, exponatele se refăceau încă după o noapte agitată. În schimb la tot pasul întâlneai sex-shopuri, mai ceva ca pe Magheru, iar printre ele celebrele Coffee Shops.

Mă apropii timid de una mai lăturalnică. Mirosul specific se simțea în aer. Mă așez pe jumătate de scaun la o masă, cu rucsacul la picior, pregătit în orice moment să decolez dacă sesizam ceva suspect. Stăteam cam stingher. Pe mese trona câte un glob mare de cristal, tutun și foițe la liber, pentru cei care doreau să se lase. Nu era cazul meu. Nici măcar nu mă apucasem. În jurul meu tineri, băieți și fete, își savurau liniștiți țigările iar din când în când mai trimiteau rotocoale albe de fum către globul de cristal. Este cunoscut faptul că acesta accentuează efectele halucinogene. Dintr-odată îmi fac curaj, mă duc la tejghea și cer un joint. Barmanița m-a citit și mă întreabă zâmbind dacă e prima dată, asemenea fetelor experimentate de la o aruncătură de băț mai încolo, când primesc câte-un adolescent în vizită. Și eu mă simțeam adolescent în acel moment și răspund timid un ”yes” imperceptibil.

Primesc produsul contra unei sume de 5 euro și mă întorc oarecum rușinat la masa mea. După primele fumuri regretam că mi-am dezvăluit inocența,  nu simțeam nimic și mă gândeam că poate mi-a dat altceva. De ciudă, încep să trag vârtos din țigară. Mare greșeală! Abia după ce am terminat de fumat începe să mă învăluie un abur molatec, realitatea să devină fluidă iar simțurile distorsionate. Era un fel de beție lucidă, dacă îmi este îngăduită o astfel de exprimare. Observam cu acuratețe tot ce mi se întâmplă dar nu puteam reacționa. În plus, gândurile se perindau ciudat, cu o viteză nebănuită.

Parcă se derulează un film pe un ecran gigant, cu şi despre mine, pe repede-nainte. Nu fac niciun efort să-mi amintesc cu maximă precizie amănunte de mult uitate. Din contră, încerc să mi le înăbuş pentru că simt cum mintea mi-o ia razna. Din cinci în cinci minute mă uit la ceas şi parcă trec ore. Percepţia timpului este dintr-odată alta, se comprimă puternic și nu înțeleg de ce. Stupoare. Aveam să aflu în curând că şi percepţia spaţiului este distorsionată ceea ce era mult mai grav.

Timpul şi spaţiul par direct proporționale într-o ecuație a viitorului. Sau, cine știe a cărui timp? Oare Einstein o fi experimentat pe viu teoriile lui despre relativitate înainte de a ajunge la celebrele formule? O fi luat și el un joint? Auzisem de scriitori sau artiști care folosesc substanțe halucinogene pentru a avea inspirație. Dar la mine era vorba de altceva, de conexiuni. Făceam conexiuni aparent fără rost ca un autist. Acordam atenție sporită unor lucruri mărunte. Mă frapau fracturile de logică, încercam să le descifrez.

Nu cumva percepția timpului rămâne neschimbată dar mă regăsesc într-un alt timp? Un timp comprimat care nu mai respectă valorile inițiale? Pe firul logicii ar însemna că o secundă, cât durează până ridic piciorul și-l pun înapoi pe trotuar, în ceea ce se cheamă un pas, nu mai este secunda pe care o știam, ci cu totul alta. Nu spunem noi că animalele de companie trăiesc ani pisicești sau câinești pentru că inima lor pulsează mai des și, în anii lor, de fapt trăiesc la fel de mult ca noi? Poate chiar mai mult. Dacă timpul se raportează la bătăile inimii atunci centenarele broaște țestoase n-apucă să-și trăiască viața :). Dar cum facem cu stările noastre? Atunci când avem emoții, pulsul grăbește secundele iar cand lenevim ne rugăm de limbile ceasornicului să se miște. Doamne, nu cumva o iau pe arătură? În ce direcție mă duce logica mea? Dacă drogul accelerează ritmul cardiac, înseamnă că dependenții de aceste substanțe trăiesc mai mult? Sau mai intens? Ar putea fi pus un semn de egalitate între cele două cuvinte? Nu, e clar, am luat-o pe arătură. Orice copil de clasa întâi mi-ar râde în nas pentru că el știe că persoanele care consumă ..., suferă de diverse boli, trăiesc mai puțin. M-ar considera ori nebun ori drogat. Hm! Chiar așa, să mă deconspir singur în fața unui țânc? Mai bine mă gândesc la altceva.

Mi-am părăsit locul de la masă şi pornesc agale pe drumul de întoarcere la hotel. Trotuarul pe care păşeam părea dintr-odată mai aproape, mai lat decât în realitate, încât parcă călcam în străchini. Parcă aș fi împrumutat ochelarii unui miop și îi purtam pentru prima oară. Imaginați-vă că urcați sau coborâți pe întuneric câteva trepte, știți că sunt acolo dar dintr-o dată dispar. Cam așa ar putea fi exprimat plastic ce se întâmpla cu mine. Cu greu am reuşit să parcurg cei patru kilometri până la hotel, chiar şi cu harta în mână. În plus, mă acaparase o cumplită durere de cap.

Ajuns în camera de hotel m-am trântit direct în pat. Mă foiam când pe o parte, când pe alta şi repetam într-una, cu voce tare, „Nu mai vreau”, „Nu mai fac”, deși eram singur în încăpere. Retrospectiv, pot spune că m-am ţinut de cuvant şi nu-mi doresc să mai repet. Am încercat să adorm dar eram prea surescitat iar gândurile nu-mi dădeau pace. Atunci, cel mai bun lucru pe care-l puteam face a fost să mă ridic şi să notez tot ce-mi venea în minte, tot ceea ce mi se întâmpla. Eram curios să mă analizez din toate punctele de vedere iar hârtia reprezenta cea mai bună mărturie. Presimțeam că este o ocazie unică. Astfel am putut să împărtăşesc cu voi, dragi cititori, o parte din fantasmele mele de atunci. Absolut autentice.

NEDESCURCĂNISMUL MIORITIC

Mi-a trecut de curând pe la ureche o teorie că românii ar fi maeștrii improvizațiilor. Cum ar fi putut să fie altfel, îmi spunea un amic cu care stăteam la un pahar de vorbă, când penuria ceaușistă și autoturismul național Dacia 1300 au contribuit din plin la această realitate? N-ai vazut și în reclama ”E-on” cu scurgerile de gaze? Se pune accent tocmai pe această conduită a ”nedescurcănismului” mioritic, românul se descurcă...

Mă pregăteam să-l contrazic pe amicul meu, mai ales că îmi repugnă din principiu ideea cu stereotipurile de țară. Românii sunt într-un fel, ungurii, evreii, grecii, sau mai știu eu care nații, în alt fel. Pe un astfel de stereotip se clădește și intoleranța etnică, până la exacerbare. Cine susține că toți chinezii arată la fel, axiomatic trebuie să accepte și reversul medaliei. Și chinezii pot spune despre europeni că sunt identici. Ne îngrijorează discriminarea românilor din Marea Britanie, mai ales după Brexit, dar asta face parte din reversul medaliei.

Cum spuneam, îmi pregăteam argumentele să-l contrazic pe amicul meu când exemplul cu Dacia m-a lovit în plin. Parcă-l văd pe tata, pe vremea când eram copil, suflând în carburator pe marginea drumului, cu mâinile până la cot de vaselină. Orice banală deplasare până la bunici se putea transforma, în orice moment, într-o aventură cu mijlocul de locomoție produs la Mioveni. Cei tineri poate nu știu, dar mașina Dacia chiar se repara pe marginea drumului. Majoritatea șoferilor erau și mecanici de ocazie. Dacă nu se pricepeau, se găsea vreun trecător bine intenționat care să-i învețe cum se demontează motorul. Când plecam în vacanță, printre bagaje se ascundeau și câteva piese auto, o planetară, un pivot, o chiulasă, de rezervă. Sunt celebre cazurile cu cureaua de distribuție din dresuri de femeie sau folosirea unui cartof pe post de condensator. Așadar, acest exemplu mi-a produs o mică incursiune în memorie... Dar...

Nu-i mai puțin adevărat că improvizațiile, ca și eludarea legii, reprezintă un teren minat. Poți să ai satisfacții mărunte sau traume inimaginabile, în cazul în care socoteala de acasă nu se potrivește. Din păcate, mi-au trebuit 20 de ani, de la pățania pe care am să v-o istorisesc în continuare, pentru a ajunge la această concluzie.

În 1996, Guvernul proaspăt instalat la Palatul Victoria, în urma alegerilor din acel an, venea cu așteptări mari într-o țară săracă, sufocată de o inflație galopantă. În euforia momentului, mai marii zilei au luat decizia punerii în aplicare a uneia dintre promisiunile electorale, lucru rar până atunci, și după. Așadar se acordau tinerilor credite pentru locuințe, cu dobandă subvenționată, un fel de precursor al programului ”prima casă”. Contextul economic și social era fundamental diferit. Inflația avea trei cifre, salariile erau indexate aproape în fiecare lună ca să țină pasul cu prețurile iar totul se calcula doar în mărci și dolari. Dolarul era mai vizibil în București iar mărcile în vestul țării. În aceste condiții, un credit pentru locuință de la CEC, cu dobândă de 45% la lei, era visul oricărui tânăr.

Am adunat cu sârg o mulțime de documente, certificate, adeverințe, declarații, unele fără relevanță. Așa cum scria la carte. Le-am strâns într-un dosar stufos numit ”de creditare” și m-am prezentat cu el la bancă. Se pare că îndeplineam toate condițiile. Dar ghinion! În București lista de așteptare era lungă, plafonul de credite mic, pilele numeroase. Epoleții aveau și ei copiii lor.

Rămăsese o singură variantă de luat calcul, să ne facem buletine de Vâlcea, eu și soția, și să depunem toată documentația la autoritățile competente din Râmnicu Vâlcea, orașul nostru de baștină. Se pare că acolo cererea de credite era mai mică. V-ați putea închipui ca după un efort de care nu vă credeați în stare, rezultatul să vă ia pe nepregătite? Exact așa s-a întâmplat. Ne-am dorit cu tot dinadinsul acel credit, cu dobândă negativă în raport cu inflația, iar când l-am primit nu știam ce să facem cu el. Creditorul ne permitea să cumpărăm locuință numai în Vâlcea. Dar noi aveam nevoie de apartament în București, unde locuiam cu chirie. Nedescurcănismul mioritic ne-a ajutat și de astă dată. A trebuit să improvizăm. Tata a venit cu o idee traznită dar, cel puțin teoretic, funcțională. Iar de aici s-a dezvoltat o întreagă comedie a erorilor.

***

La ceas de seară soții Anton zăbovesc la masă după ce copiii isi termină de mâncat și se duc în camera lor. Își povesteau, ca în fiecare seară, deja obișnuitele banalități de la serviciu. Deodată soțul privește în gol și rostește indiferent:

 ~ Azi m-am întâlnit cu Gogu. Am mai schimbat două vorbe. E supărat cu fiu-său, nu-i dau voie ăștia de la CEC să-i ia apartament în București.

 ~ Fiecare le știe pe-ale lui. Dacă ar da băncile credite la oricine, unde ar ajunge țara asta? Ne-am procopsi cu toții. Hai mai bine să strângem masa.

 ~ N-ai înțeles. Creditul e aprobat, din câte am înțeles. Dar nu-i dau voie să ia în București, doar în Vâlcea.

 ~ Bărbate, asta s-o crezi tu. De parcă interesează pe bancă unde-și cumpară unul sau altul locuința! Cine știe ce e la mijoc. Oricum, noi n-avem ce bani să-i dăm, dacă de asta te-a abordat.

 ~ Stai linistită, dragă, că nu vrea omul nimic de la noi. Doar că.... Se gândea să-l ajutăm să încaseze banii ălora de la CEC. Și el ne-a ajutat cu spațiul ăla de la gară, așa că nu puteam să-l refuz.

 ~ Și cum te-ai oferit tu să-l ajuți?

 ~ Stai să vezi, că lui Gogu nu-i stă mintea în loc. Cumpără apartamentul nostru cu credit, CEC-ul ne virează banii în cont iar apoi noi cumpărăm un apartament în București, unde or să stea copiii. După un timp facem schimb de apartamente și situația revine la normal.

 ~ Nu știu ce să zic, e legal să facem asta?

 ~ Perfect legal.

Așadar, am cumpărat în Râmnicu Vâlcea un apartament frumos, central, cu patru camere. Unde mai pui că era și locuit. Banii încasați de la CEC, în moneda națională, ți se împuținau în mână de la o zi la alta. Erau atât de lichizi că ți se scurgeau printre degete, măcinați de inflație. Cu ei trebuia să cumpărăm în București unul, mai mic și mai lăturalnic, pe numele soților Anton. Dar nu era atât de simplu. Tranzacţiile cu locuinţe în capitală se efectuau într-o monedă capitalistă, dificil de procurat. În zilele noastre e amuzant să-ți amintești că banalul schimb valutar era atunci o operațiune atât de complicată. O persoană avea voie să schimbe maxim 500 de dolari/an, pe baza pașaportului. Ne-ar fi trebuit zeci de pașapoarte de la rude, prieteni, prieteni ai prietenilor. Iar aceștia nu trebuiau să aibe aspirații de ducă în străinătate, unde le-ar fi trebuit valuta. Dar, cum am mai spus, românul știa să se descurce. Ai fi putut crede că guvernanții puseseră anume acele bariere în calea existenței noastre pentru a ne testa nedescurcănismul.

Ca să nu mai lungim vorba, găsim și apartamentul ideal, cum îl consideram la vremea respectivă. Un agent imobiliar cu experiență, pe nume Paragină, ne îndrumă să nu declarăm toată suma la notariat ”ca să nu plătiți atâtea taxe”. Ce om de treaba! Mă și gândeam la funcționarii mărunți care, când e să-ți facă rau, pentru nimic în lume n-ar ieși din litera legii. Mi-amintesc cum odată am primit o recipisă în baza căreia trebuia să ridic un document împortant. Numai că pe recipisă numele era puțin diferit, în loc de Marius scria Maria. O dactilografă fără ochelari, deși ar fi avut nevoie, potrivise astrele pentru mine. Când m-am prezentat la ghișeu, funcționara a zâmbit puțin și mi-a întins hârtia înapoi: ”Nu se poate”. ”Păi de ce?”. ”Păi nu vezi că ești bărbat?”.”Doamnă e o greșeală, dacă vreți vă arăt și buletinul”. ”Dați-mi buletinul”.”Poftim”.”Da, nu prea semănați, aici aveți mustață”.”Cu mustață, fără mustață, tot bărbat sunt”. ” Nu se poa-te!”.

N-aș fi crezut pentru nimic în lume că o să regret astfel de funcționari. Faptul că apartamentul reprezenta o moștenire și graba cu care vânzătorul se precipita să semneze actele ar fi putut să ne pună în gardă în fața unui astfel de sfat toxic. Dar eram prea orbiți de bucuria unui cămin al nostru ca să mai sesizăm subtilități.

Până la urmă semnăm actele, adică familia Anton semnează contractul și devine proprietara de drept a locuinței. Urma ca după achitarea creditului să facem schimb de apartamente și lucrurile să reintre în normal. Cel puțin așa ne gândeam...

Liniștea ne-a fost tulburată după nici un an. De o citație. Eram anunțați că mai există și alți moștenitori ai fostului proprietar, în afara celui care a vândut apartamentul. Aceștia nu au primit nici o lețcaie din averea defunctului iar acum își solicitau drepturile în instanță, anularea contractului de vânzare și reîmpărțirea averii. Actul de unic moștenitor în baza căruia s-a vândut apartamentul s-a dovedit a fi un fals.

După ce și-a încasat banii, vânzătorul cu acte false nu mai era de găsit. Agățase fraierul și o tulise din țară. Toată beleaua căzuse asupra noastră, a cumpărătorilor. Cu alte cuvinte, trebuia să facem față într-un lung și anevoios proces cu nou-apăruții moștenitori. Dacă litigiul ar fi fost pe numele meu tot ar fi fost ceva mai simplu. Dar nu. Familia Anton, care fusese de acord să ne ajute dezinteresat, trebuia să se apere în instanță. Bună ziua mi-ai dat, belea ți-ai căpătat! La fiecare termen de judecată era nevoie să se deplaseze din Vâlcea, să piardă o zi prin București, în picioare pe culoarele tribunalului. Doamna preda la liceu, nu se putea învoi de la ore. Între soți apăruseră discuții, că-și lasă copiii pe drumuri. Pentru noi, spectrul pierderii procesului echivala cu primirea înapoi a unei sume mult mai mici de bani. Stresul era cumplit.

Abia după vreo patru ani am obținut o decizie definitivă prin care ni se recunoștea calitatea de cumpărători de bună credință. Între timp valoarea creditului a fost măcinată de inflație și n-a mai durat mult până când l-am achitat integral, anticipat. Am efectuat și schimbul de apartamente și toată lumea a fost mulțumită. Dar, astfel de momente sunt de evitat. Ulciorul nu merge de multe ori la apă, fără să se spargă!

MATURIZARE FORȚATĂ CU SECURITATEA LA UȘĂ

Bag seama că după război mulți viteji se-arată, dar în primavara anului 1989 puțini români se îndoiau de dăinuirea regimului comunist pentru eternitate. Înainte de a îndrăzni să visăm la prăbușirea lui Ceaușescu se aniversau două secole de la revoluția franceză. Posturile de radio occidentale care emiteau în limba română încercau să creioneze o atmosferă de sărbătoare pe străzile Parisului, în contrast cu cenușiul de pe străzile Bucureștiului. Sau al oricărui oraș din republica noastră socialistă. Mai târziu aveam să ajung la Paris și privind în memorie am cântărit fugar că orașul luminilor nu e nici pe departe oglinda a ceea ce se inoculase în subconstientul minții mele.

Eram elev în primul an de liceu la Râmnicu Vâlcea. Colegii mă remarcaseră ca o siluetă deşirată, gât lung, rigid, pentru a masca o uşoară încovoiere a umerilor, reprezentând complexul adolescenţei mele. Altfel, scump la vorbă, cu gândurile mereu în alta parte, ceea ce pentru unii părea un semn de îngâmfare. Uniforma bleumarin, la care din când în când mai asortam câte o cravată îngustă, stătea aranjată ca pe umeraș. Cu această înfățișare tragi-comică m-am prezentat la întâlnirea pe care destinul mi-o aranjase cu sistemul represiv reprezentat de fosta securitate a lui Ceaușescu. Impactul dintre inocenţa zburdalnică şi teroarea organizată a fost terifiant.

Eram oarecum avizat că plicurile de corespondență pe care le-aș trimite în exteriorul țării sunt triate și verificate. Adică bănuiam. Dar aveam sentimentul că nu fac nimic rău dacă răspund la câteva întrebări de cultură generală despre, cum altfel, revoluția franceză. În fond, și francezii l-au dat jos pe rege, ca și compatrioții noștri comuniști. Dar ei, nici măcar nu s-au obosit să-l trimită în exil. Direct pe eșafod. Concursul era lansat în eter din redacția românească a postului de radio RFI (Radio France International), un post moderat la adresa regimului comunist din România. Doar aveau și ei comuniștii lor la putere. Nu se compara cu Europa Liberă sau Vocea Americii. Evident, eram un fidel ascultător al tuturor posturilor românești din Occident, cu complicitatea neștiută a alor mei, dar repet, aveam sentimentul că nu fac nimic rău. În plic adăugasem, pe lângă răspunsurile la concurs, și câteva versuri de-ale mele. În naivitatea mea adolescentină credeam că ar putea fi apreciate la radio de cineva care le-ar putea rosti pe post. Era tot ce-mi doream pentru o clipă de grație.

”Mă simt cuprins de-amărăciune,

Am sufletul întunecat

Iar viața-mi pare o minune

La care n-am acces privat(...)”

Versuri naive, dar securitatea nu avea timp de analize semantice, ci le interpreta în cheie proprie: ”Cum tovarașe elev, când partidul vă oferă toate condițiile pe care vi le doriți în republica noastră socialistă, dumneata ești cuprins de amărăciune?” Cu aceste cuvinte grele, rostite rar, apăsat, am fost întampinat în cabinetul directorului de la liceul economic din Râmnicu Vâlcea. Fusesem scos de la ore și adus în mare grabă, fără a mi se explica pentru ce. Tovarășul care îmi vorbea astfel (aveam sa aflu că se numește maior Lodroman) stătea cocoțat cu fundul pe biroul directorului și mă urmărea iscoditor. Privirea lui se întrepătrundea cu a mea, nedumerită. Vedeam o figură mare, pătrată, un păr aspru roșiatic, tăiat scurt ca peria. În ochii lui albaștri se citea ură nedisimulată, încăpățânare. Poate că-l deranjasem de dimineață, cu ordin de zi, pentru a mă lua la întrebări după o noapte prelungită petrecută în compania vreunei informatoare din show-biz-ul de atunci. Meseria cerea și sacrificii, ca de altfel și înfățișarea. Un trup bine legat era chinuit parcă în costumu-i strâmt, ponosit pe coate. Colțurile gulerului alb, prea înalt, se îngropau în gușa care începuse a se forma.

Directorul era și el prezent, cu capul plecat se uita cu coada ochiului la mine. Eu, țeapăn, mut de uimire, cu gura încleștată, nefiind în stare să articulez ceva. Din când în când se deschidea ușa și mai intra câte un profesor, dirigintele, secretarul UTC. Grăbiți, ca la o întrunire de partid la care întârziaseră deja, se așează lângă director în aceeași poziție umilă. La un moment dat ușa se deschide din nou și intră tata. Părintele meu nu venise niciodată la școală până atunci, să se intereseze de note sau la vreo ședință cu părinții. Avea deplină încredere în mine iar eu îl răsplăteam, neoferindu-i motive de îngrijorare. Până atunci! În plus, îl știam la serviciu, undeva în afara localității, de unde pentru nimic în lume n-ar fi putut pleca înainte de terminarea programului. Când l-am văzut, mi-am dat seama că e groasă rău. Se pregătea exmatricularea mea din liceu.

A doua întrebare a venit ca un trăsnet: ”Din ce organizație subversivă faci parte? Cu cine colaborezi?”. Acum simțeam că mă clatin de-a binelea. Totuși reușesc să rostesc: ”Știți eu mai scriu poezii. M-am gândit că...”. Dar m-am oprit brusc. Mi-am dat seama că orice aș fi spus mă afundam și mai tare în mocirla explicațiilor fără rost. De fapt, chiar rostul întrebării era discutabil din punctul meu de vedere, dar evident că nu mă puteam pronunța în acest sens. Cel puțin, aveam voie să gândesc... Văzând că nu poate scoate nimic de la mine, nici n-ar fi avut ce, securistul îmi întinde o foaie de hârtie și dictează o declarație. Am luat loc pe un scaun dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât nu puteam așterne nimic pe hârtia albă, nici măcar după dictare. Antebrațul meu intrase în grevă. Totuși, nu doream să-l enervez și mai tare pe tovarășul securist așa încât era musai să mă liniștesc. Încep să scriu cu litere lăbărțate și greoaie. Frazele, pline de formule de adresare tovărășească, într-o limbă care mai târziu am aflat că se numește de lemn, îmi păreau total străine, ca și când nu s-ar referi la mine. Securistul îmi ia declarația și o așează meticulos în dosar. Apoi părăsește încăperea, nu înainte de a mă avertiza că ne mai vedem noi. Din clipa aceea  a urmat prigoana.

La școală - Profesorii se împart în două tabere, unii care mă susțineau fățiș iar alții care mă înfierau zgomotos. Cea mai afectată era profa de română care, chipurile, era vinovată pentru derapajul meu literar.

Acasă - Tata resimțea deja ca pe o povară faptul că bunicul fusese acuzat de simpatii legionare și avea dosar la securitate. Parcursul său profesional fusese dat înapoi ca un ceasornic, în mai multe rânduri, încât o nouă belea pe cap era tot ce-i lipsea.

În fața blocului - Tatăl unui coleg de joacă, securist de meserie, mă prinde în fața blocului și mă troznește cu două perechi de palme chiar în fața unei droaie de copii. Când am încercat să protestez: ”Dar ce-am facut ?” răspunsul a venit promt: ”Las că știi tu mai bine!”.

La antrenament - Peste câteva zile, la clubul de judo unde activam, sunt supus unui nou interogatoriu: ”Când? Cum? Cine? Cu cine?”. În rolul investigatorului chiar antrenorul, un viitor primar post-decembrist.

Mă simțeam izolat, marginalizat, hăituit. Aveam sentimentul că cineva mă urmărește tot timpul, ca o umbră, și-mi monitorizează mișcările. Când ieșeam pe stradă nu puteam scăpa de senzația că sunt filat, mă uitam în stânga și-n dreapta, mă întorceam, apoi îmi spuneam că asemenea gesturi riscă să mă dea de gol, și-mi continuam drumul ronțăind în minte scenarii întortocheate. Începusem să cred ca unii oameni au însușiri paranormale. Persoanele cu care intram în contact păreau să știe mai multe decât afișează și mă privesc suspicios. Frica transformase lumea în care trăiam într-una plină de umbre, imagini mișcătoare și percepții extrasenzoriale. Nu puteam înțelege de ce nimeni nu pricepe că pentru un gest necugetat nu e nevoie de doi sau mai mulți.

În astfel de momente singura alinare o reprezenta imaginația. Cu ochii minții mă vedeam căpătând puteri supranaturale și devenind un fel de superman al regimului totalitar. Aveam o placere nebună să-i iau la rând pe toți cei care mă nedreptățiseră și-i făceam să regrete că m-au cunoscut. Cel mai mult mă bucuram când veneau la mine să-și ceară iertare pentru necazurile pricinuite iar eu îi biciuiam cu o privire plină de dispreț. De pe piedestalul oniric pe care eram așezat îmi permiteam să nu mă cobor la nivelul lor.

În final am scăpat neexmatriculat. Pot spune că revoluția a venit la momentul potrivit. După decembrie 89 am mai parcurs doi ani de liceu în libertate. Profesorii, care cu câteva luni înainte erau cei mai vocali în a mă înfiera ca pe un dușman al poporului, veneau acum să mă felicite pentru actul de curaj dovedit. Ei nu puteau înțelege nici după dispariția dictatorului că nu a fost nici un act de curaj. Din contră, au fost frici și spaime teribile. Asta mi-a dovedit că mă considerau în continuare, de fapt, tot o unealtă. Nicidecum un suflet și o minte inocentă în care s-a intrat cu bocancii de securist.

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (5)

V

La cumpăna dintre ani s-a crestat o cumpănă și peste cursul existenței mele de șofer, cu sau fără simbrie. Dacă tot nu avusesem nicio tamponare cu obiectul muncii pe parcursul întregului an, destinul s-a zburlit la mine și mi-a servit-o în ultima zi din calendar. Și pentru că sosise sorocul ca leatul vechi să-și ia zborul, era musai ca întâmplarea să capete o strălucire aparte, demnă de așezat în ramă.

Mai întâi mă pune Necuratu să iau mașina nevestei pentru o scurtă plimbare și ceva cumpărături. Credeți-mă pe cuvânt, decât să șifonezi mașina consoartei mai bine te-ai gândi la o aventură cu prietena ei cea mai bună. S-ar putea să fie mai puțin furioasă. Apoi, dacă artizanul ceresc tot stă cu acuarelele pregătite pentru a da nimb unui tablou original de prostie pământeană, cadrul natural nu se potrivește cu localitatea de domiciliu. Nu, deloc. Eventual, s-ar impune ca evenimentul să se desfășoare la câteva sute de kilometri distanță de casă, unde ți-ai dori să petreci un revelion liniștit alături de familie.

Acestea fiind circumstanțele, contribuția mea n-a fost nici ea de neglijat. Am găsit cu ușurință o stradă cu sens unic lată cât să treacă mașina de pompieri, acesta este etalonul. Dar cred că respectiva autospecială de intervenție ar avea nevoie de o mică ajustare de dimensiuni odată cu reînoirea parcului auto. În fine, problema lor. În ce mă privește pe mine, n-am acordat prioritate la un mini-van, și buf! O tamponare de mai mare dragul se săvârșise pe meleaguri oltenești.

Mă dau jos de la volan îngrozit, să observ daunele produse celor două autovehicule afectate de violența impactului. Sub presiunea momentului, uit cheia în contact, motorul pornit și, colac peste pupăză, se blochează și portierele, ca și cum ar fi fost închise din telecomandă. Evident, telecomanda rămăsese în mașină, agățată lângă cheia din contact. Nu-mi rămâne decât să dau ture în jurul mașinii, căutând o breșă de securitate, vreun geam lăsat sau vreo portieră neînchisă cum trebuie. Slabe speranțe!

Cealaltă mașină se prezintă în condiții jalnice, un hârb abia cumpărat la mâna a doua de un nene căruia îi mai lipseau câțiva ani până la pensie. Îl observ cu atenție. Un cap mare, pleșuv, numai la tâmple două tufe de păr cărunt și o frunte lată, brăzdată de cute adânci. La rândul lui mă studiază cu niște ochi mici, pătrunzători, care lucesc prin sticlele ochelarilor rotunzi, încălecați pe un nas coroiat. Eram pregătit pentru orice fel de reproșuri, insulte, invective, așa cum e datina din bătrâni pe la noi prin cartier. Oameni nervoși apar și dacă nu dai un semnal în trafic la schimbarea direcției de mers. Darămite după ditamai pocinogul. Dar nu, omul se abținea. Nu mi-am dat seama dacă își înfrâna pornirile vulcanice sau beneficiam de o constantă a firii lui, de o lentoare contagioasă, venită parcă de peste munți.

A doua variantă devenise mai plauzibilă. Ardeleanul nostru nu se învrednicise nici măcar să-și înregistreze mașina pe numele său, se prezenta cu număr de Sibiu, tot pe numele fostului proprietar. Când cobor ochii spre hârb, observ că pe lângă alte avarii avea un cauciuc făcut ferfeniță. Roata de rezervă, ultima noastră salvare la care mă puteam gândi, fusese scoasă din lista accesoriilor obligatorii, dintr-un motiv realmente pueril. Ocupa prea mult spațiu în portbagaj. În spatele nostru se formase o coadă de mașini de aproape un kilometru. Claxoane, nervi, oameni revoltați. Eu și șoferul vanului ne uitam unul la altul și dădeam din umeri neputincioși, fără a putea urni din loc niciunul dintre automobilele care blocau calea de acces spre unul din cartierele mărginașe ale orașului.

La un moment dat își face apariția un echipaj de poliție. Doi lungani puși pe amenzi. Dar, înainte de a se așterne la scris, încearcă să degajeze asfaltul. De ce-or fi lăsat oamenii ăștia mașinile în drum? par să-și spună. Las că venim noi cu ideea salvatoare să le dea la o parte, zboară gândurile de sub caschetă. Din bula lor, unde certitudinile iau locul îndoielilor (deh! apanajul unor minți odihnite), coboară cu frunțile asudate pe pământ în momentul în care le încurcăm socotelile. Nu suntem în stare să levităm niciunul dintre monștri care blochează cordonul de mașini, a venit anunțul care i-a nedumerit. Ca să fim mai convingători, le arătăm și motivul neputinței noastre: una dintre mașini, încuiată cu motorul pornit, iar cealaltă cu janta scrijelind asfaltul. Acum, cu toate datele pe tapet, așteptăm o soluție miraculoasă din partea sfatului polițienesc. Dar cei doi reprezentanți ai ordinii publice uită de amenzi și își dau coate, șușotind complice. Unul dintre ei, care părea să fie mai gradat, îi spune celuilalt la ureche, crezând că nu-l aude nimeni:

‒ Băăă! dar proști mai sunt ăștia, hai să mergem că stăm degeaba cu ei!

După această mostră de implicare în rezolvarea cazului, se scuză că sunt în misiune și trebuie s-o întindă, nu înainte de a ne face încă o dată morală pentru blocarea circulației. Mustrarea, fără amendă, care ar fi fost binemeritată, de altfel, am primit-o cu o oarecare indulgență. Dar să râdă de noi cei doi reprezentanți ai Poliției Române, pe motiv de prostie, nu era cel mai măgulitor lucru.

Deja, mă și vedeam în drum spre București, cu trenul sau ce-oi mai găsi la ora aia, vreun ia-mă-nene rătăcit, să fac rost de cheia de rezervă a mașinii și să mă întorc la familie, probabil, în anul următor. Greu de crezut că revelionul nu mă va surprinde undeva pe drum. N-a mai fost cazul de presupuneri catastrofice întrucât s-a dovedit că Dumnezeu mă iubește. Și mă iubește într-atât de mult încât mi-a dat un frate care și-a ratat cariera de spărgător de mașini. Până m-am deplasat cu celalalt șofer la sediul unei societăți de asigurare să completăm o constatare amiabilă, mi-a deschis mașina cum numai el știe și mi-am recuperat cheile.

Cu această ocazie am făcut și o descoperire în plan personal. Frații mai mici, considerați imposibili la vârste fragede, reprezintă acea pacoste dulce plină de neprevăzut și inefabil, crezută pierdută pentru totdeauna în sertarul cu amintiri. Uneori mai regăsim crâmpeie din ea în cele mai neașteptate locuri și situații. Schițez un zâmbet, surprins de-o nostalgie ce nu-și are locul, și pășesc mai departe.

Deși am tras o spaimă teribilă, am putut petrece trecerea dintre ani în tihnă. Ceea ce vă doresc și vouă, cititorilor mei.