Jurnalul unui uberist (6)

Aeroportul Otopeni. Poarta de intrare a țării cum se prezintă cu un slogan uzat și prăfuit. În parcarea cu plată, sus la platformă, oameni și mașini se mișcă care încotro, într-un furnicar de nedescris. Lume de tot soiul, indivizi cărora poți să le citești pe țoale atât nivelul de educație cât și condiția socială se vântură printre limuzine și hârburi. Eu mai lipseam acolo, rulând la ralanti, cu atenția la cote de avarie, pentru a nu mă propti în vreun obstacol mobil ce apărea de peste tot.

Dintr-un grup de trei domni prezentabili, cu bărbi ferchezuite, îmbrăcați la patru ace, mi se face un semn discret. Mă dau jos de la volan, sigur pe sarcina ce-o am de îndeplinit, să-i ajut la așezat cele trei trollere de firmă în portbagaj și să pornim spre unul din hotelurile șic ale capitalei. Am oarece dificultăți cu partea logistică. Dar, după mai multe încercări eșuate de-a folosi tot spațiul disponibil din portbagaj, ca într-un joc de copii cu forme geometrice, aranjate cum trebuie, bagajele au încăput la fix. Deja vizualizam cu ochii minții dimensiunile bacșișului care mi-ar fi umplut portofelul. În timp ce pasagerii se fac comozi aud frânturi de conversație în limba germană. Un gând fugar, sosit parcă de nicăieri, mă face să pun prinsoare c-ar fi elvețieni, de-ai lui Federer - Mr. Perfect. Mă asigur că toată lumea este așezată comod în scaune, pornesc cursa din aplicație și dau să plec. Momentul, cinematografic de altfel, ar fi meritat un stop cadru. Din masa umană, un individ între două vârste, îmbrăcat în niște blugi soioși și adidași cu scai, se repede disperat în fața mașinii. Ai fi zis că-i un sinucigaș care a furat startul și a ratat impactul.

‒ Ce s-a întâmplat? întreb speriat după ce deschid portiera.

‒ Unde plecați cu cursa asta a mea? Am comanda cu numele Thomas, mi se răspunde într-o limbă românească stâlcită, de Silicon Valley.

Mă uit în aplicație, întradevăr Thomas. Întreb în mașină, e cineva Thomas? Nimeni. Ce-i de făcut? Cei mai exacți oameni de pe planetă, comparați adesea cu ceasurile lor, să fi creat o asemenea confuzie? Așa se pare. Pe undeva este de înțeles, în toată harababura din aeroport, unde Turnul Babel a luat locul celui de control, mai apar și astfel de situații. Înclin să cred că încurcătura derivă din asemănarea autoturismelor alocate prin aplicația de smartphone. Tot ce e posibil dacă ținem cont că mașinile nu au semne distictive precum cele de taxi, iar străinii mai greu discern diferențele dintre plăcuțele de înmatriculare.

‒ Teribilă coincidență! le spun oarecum dezamăgit, sugerându-le că mașina care trebuie să-i preia îi așteaptă pe undeva prin parcare.

La starea mea de nervozitate, determinată de imposibilitatea găsirii unei soluții care să poată mulțumi pe toată lumea, mi se răspunde cu un calm desăvârșit, de producție germanică. Facem permutările, dau jos trollerele de firmă și bărbile spilcuite, încarc o geantă de voiaj ponosită și pornesc alături de Thomas. Caut să-mi ascund dezamăgirea, făcând puțină conversație cu noul pasager. Astfel, aflu că este profesor de sociologie în Statele Unite. Odată la câțiva ani revine în țară să-și viziteze neamurile și prietenii, ajunsi la vârsta la care timpul se calculează ca intervalul  dintre două vizite efectuate de ruda lor bogată din America. Inevitabil, discuția înclină spre alesul momentului: ”Donald Trump”.

‒ Progresul unei națiuni este dat de principiile și bazele creerii unui stat. Nu în ultimul rând, de legislație. Uitați-vă la Trump! În State, cred că am putea pune președinte și un pinguin pentru că legăturile instituționale funcționează, țara se autoguvernează. În România este exact pe dos, haosul din administrație afectează și activitatea unui președinte considerat foarte capabil. Acesta este pervertit, învins de sistem, cum spuneți voi. Ca să folosesc o glumă, ne asemănăm: si la noi și la voi lucrurile funcționează la fel, indiferent de conducătorii vremelnici pe care ni-i alegem.

‒ Vorbiți ca un american get-beget. Dar aș vrea să știu cum vă simțiți, român sau american? întreb cu sfială.

‒ V-aș răspunde din punct de vedere sociologic. Este uimitor cum emigranții, moleculele acestea umane, mobile, disparate și flotante, se modifică pentru a forma o masă omogenă, o conștiință comună, o nație distinctă, cu noțiunea de stat și patrie. Cum pot fi cosmopoliți și devotați țării în același timp? Este un mister. Cum pot emigranții care urmăresc politica în țara lor de origine, să fie în același timp și buni americani? E drept că americanii au două patrii, dar asta numai la prima generație. Copiii lor se americanizează de mici. Este și cazul meu.

‒ Interesant! Nu sunt neapărat un mare susținător al culturii și civilizației americane, dar nu pot trece cu vederea pragmatismul lor. Mi-ar plăcea să aflu cum se văd românii și americanii în aceeași oglindă? Ce ne desparte în afară de un ocean?

‒ Am impresia că în România, ideea de patriotism e așa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. Ceea ce vedem azi sunt mai mult accente naționaliste. E adevărat, și pe seama recrudescenței fenomenului terorist. În schimb, în Statele Unite, patriotismul apare în lumina proaspătă a prezentului căci cetățenii ei n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent și, mai mult încă, din viitor. Pentru ei faptele de vitejie nu-s în urmă ci înainte. Atașamentul american nu-i concentrat, nu cere abnegație. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de orgoliu care se confundă cu sentimentul superiorității și al forței. Un patriotism burghez care nu pornește din imaginația și poezia trecutului. E expresia unui spirit public, viguros și clar al prezentului și al faptelor. Americanii au iluzia unei mari misiuni în lume, să exporte tipul unei societăți noi, o mare democrație înțeleaptă, puternică…

‒ Iar românii? încerc să mut discuția spre ce mă interesează mai tare.

‒ Ați intuit bine, românii nu sunt pragmatici. Trăiesc drama unui trecut glorios în comparație cu prezentul decăzut, uitând că ceea ce pot influența este tocmai prezentul și, eventual, viitorul. Nici măcar nu sunt originali, grecii sau italienii au motive mult mai temeinice pentru a-și plânge de milă. Am primit pe e-mail o invitație la un congres de dacologie. Bag de seamă fără niciun fel de entuziasm că a apărut o nouă știință. Se caută rădăcini geto-dacice prin Scoția, prin Țara Galilor. Aceste concepții țin mai degrabă de romantismul secolului 19, sau chiar mai devreme, Școala Ardeleană. Eminescu a spus-o mult mai poetic în a sa scrisoare, referindu-se chiar la acel veac, considerat de toată lumea al înnoirilor și modernității. Dar, măcar de la el am rămas cu o valoare estetică incontestabilă. Pentru exemplificare, imediat caut în telefon. Am și găsit:

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?

‒ ...Ca să rezum, românii se consideră ori buricul pământului ori pleava Europei. Uneori chiar în același context. E o performanță acest paradox, trebuie să recunosc. Vedeți? Aici greșiți voi...

Mi-ar fi plăcut să-l mai ascult pe imprevizibilul și perfect camuflatul Thomas sub pavăza țoalelor lui de sport. Dar cursa noastră se apropia de final. La despărțire nu mi-am ascuns admirația pentru acea dizertație, de care aveam nevoie pe ziua respectivă, pentru a mă poziționa cu picioarele pe pământ. Mi-aș fi dorit ca prezicerile interlocutorului meu să nu se confirme, iar iluzia adeveririi să rămână doar pentru el. Cu toate acestea, starea de exaltare pe care o avusesem până atunci, generată de mândria de a simți românește, începuse să se dezumfle.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro