Jurnalul unui uberist (13)

         Se spune că fiecare om are în bagajul său genetic o fobie, cât de mică. Unele par aproape inofensive, atât prin intensitate cât și prin natura situațiilor în care se manifestă. De fapt, efectele lor sunt mai mult comice decât deranjante, asemeni unui detaliu intim pe care vrem să-l ținem ascuns. Doar prietenilor apropiați le acordăm privilegiul de a fi părtașii micului nostru secret. ”Hai să nu mai vorbim despre asta” rostim, împrumutând vocea domnișoarelor de pension surprinse dedulcindu-se cu vreun băiat, când cineva le descoperă punctul nevralgic. Alte fobii, însă, sunt departe de a conferi posesorului mici vulnerabilități în societate. Au amploarea unui handicap cât se poate de sever. Pentru aceștia, psihologii sunt puși în mare încurcătură. În genere, își sfătuiesc pacieții să-și înfrunte temerile, nu să fugă de ele. Uf! Ușor de zis, greu de făcut!

A mea, am aflat că se numește hematofobie – teama de a vedea sânge. În decursul timpului m-a pus în dificultate de multe ori. Cele mai banale dintre aceste situații au aruncat o umbră de neseriozitate sau chiar stigmatul aroganței asupra mea. De-ar fi fost numai asta! Am fost catalogat drept insensibil la suferința unor apropiați, atunci când am evitat să-i vizitez în spital, unde se refăceau după diverse tratamente sau intervenții medicale. De fapt, eu doream doar să-i menajez, atât pe ei cât și personalul medical, nedându-le de lucru suplimentar. Pentru că în situații limită mă manifest destul de... neașteptat.

Ar fi frumos din partea mea acum să pun pe jar toată suflarea cititoricească, susținând că mă prăbușesc de pe picioare, din senin, atunci când nu găsesc la repezeală un spațiu unde să mă pot întinde la orizontală? Sau că ochii nu mai disting limpede, obiectele transformându-se în umbre, în timp ce o ceață alburie pigmentată cu puncte roșiatice îmi îneacă privirea? Nu, nu e frumos, dar n-am ce-i face, chiar așa stau lucrurile. În plus, în atare situație, panica vine cu un soi de vârtej care începe să-și facă de lucru la mansardă. Poate, doar transpirația abundentă să fie vreun semnal că ceva nu e în regulă.

Oricine m-ar vedea în astfel de momente ar bănui că sufăr de un sindrom rar, cu dese pierderi de cunoștință. Din păcate, nu doar vederea fizică a sângelui mă afectează, ci chiar banalele discuții sau povestioare despre vreun accident. De vizionarea unui film ori cititul unei cărți, cu scene care implică răniți, nu mai zic. Oricât aș încerca să mă țin tare, sunt doborât iremediabil de cei care nu-mi cunosc fobia și continuă firul istorisirii cu amănunte din ce în ce mai pline de ”roșeață”.

Situația devine de-a dreptul dramatică dacă mă aflu la volan. Iar pe bancheta din spate se urcă doi necunoscuți, clienți UBER, care încep să-și vorbească despre ultima pățanie a unuia dintre ei. Cum bietul de el și-a fracturat brațul, în iarna trecută, căzând pe gheață. Medicii care i l-au pus în ghips, niște incompetenți, l-au fixat greșit. Doamne, câtă suferință pe acel om, când a trebuit să-i rupă a doua oară mâna pentru a i-o fixa cum trebuie, și pe cel de la volan care empatiza până la identificare cu suferința însăși! Amănuntele, care fac deliciul oricărei povestiri, aveau puterea de a introduce, cu sadism, lamele de cuțit înroșit prin foc în mâinile care, deși nu fuseseră învelite în ghips, se aflau pe volan. Un volan care trepida necontenit, de necontrolat într-o astfel de situație, ca acele nisipuri mișcătoare care fac legătura între lumi.

Cum aș putea eu, care-i văd pentru prima dată pe proaspeții pasageri și n-ar trebui să mă privească povestea lor, să le întrerup discuția, în mod brutal, taman când subiectul devenise mai interesant? Ce motiv credibil aș putea să invoc ca să-i determin să schimbe subiectul și, totodată, să evit întrebarea lor legitimă: ”Care e problema ta? Glumești sau faci mișto de noi, cu cererea asta absurdă?”? Departe de mine gândul de ai determina să conștientizeze cât de serioasă e problema mea, adică să trag pe dreapta, cu un ultim efort de voință, și să mă întind pe spate inert. Întrevăd situația de panică care i-ar cuprinde: ”Vai de mine, dragă, ne-am urcat în mașină cu un sinucigaș la volan! Ce ne facem?”. Degeaba aș încerca să le explic că durează doar cinci minute până îmi revin, în absența subiectului despre oase rupte, care oricum se dusese naibii. Aleg să îmi răspundă, cu o hotărâre dezarmantă, că tot doreau să-și mai dezmorțească puțin oasele și preferă să meargă pe jos în continuare.

Un astfel de scenariu este perfect plauzibil. Dar realitatea depășește uneori chiar și cele mai năstrușnice gânduri prefabricate din iluzii de fum și angoase frivole.

Într-o dimineață de primăvară timpurie primesc o solicitare de deplasare în localitatea Mogoșoaia de lângă București. Auspiciile se anunțau favorabile, mă pregăteam pentru o cursă rapidă și lungă, pe centura de vest a capitalei, cea pe care se poate circula omenește, așa cum ar năzui orice șofer. O doamnă își dorea cu ardoare să ajungă într-un suflet la Spitalul Fundeni de unde urma să-l externeze pe tatăl ei operat și să-l aducă acasă. Am avut o tresărire, dar am alungat-o repede, nelăsând să-mi ocupe mintea. Drumul până la Fundeni a fost cât se poate de liniștit. Acolo, doamna m-a rugat să aștept până revine la mașină împreună cu tatăl ei.

În curtea spitalului înfloriseră pomii, natura se întorcea la viață. Așteptarea nu era așa apăsătoare sub mângâierea razelor solare încă firave. Prevăzător, în această ambianță care predispunea spre visare, încercam să-mi fac provizii de gânduri atractive pe care să le mestec terapeutic în clipele grele. Pasagera își reîntâlnise tatăl care părea mult mai tânăr și perfect sănătos. Intervenția chirurgicală fusese minim invazivă, laparoscopică, motiv pentru care nici măcar nu merita povestită. Mult mai interesant îmi închipuiam că ar fi fost să descrie ce s-a mai întâmplat prin gospodărie, în lipsa capului familiei. S-au tuns pomii, via, a fost pregătit terenul pentru însămânțări, răsadurile în solarii? Sau au fost lăsate tot în seama lui? Sunt trezit din reverie de un gardian care-și făcea de lucru pe lângă mașina mea:

‒ Nu aveți voie să așteptați cu automobilul în acest loc. Blocați intrarea salvărilor. Vă rog să intrați în parcare!

‒ Dar trebuie să sosească dintr-o clipă în alta, o doamnă împreună cu tatăl ei, și plecăm. Nu stau...

‒ Mai aveți de așteptat, vă spun eu. Nu-i atât de simplu. Doamna a intrat la Oncologie unde formalitățile de externare sunt ceva mai complicate. Va rog să mergeți în parcare. Am s-o anunț eu unde sunteți.

Pornesc motorul pentru a-i face pe plac gardianului scorțos. N-am dispoziția necesară să mă iau la harță cu el. Pământul începuse să-mi fugă de sub roți mult mai tare decât mă deplasam eu prin parcare. Să mai stau sau să plec? Să fug ca un laș? Să închid aplicația și să nu mai răspund la telefoane? Să uit că am făcut o promisiune? Să nu-mi pese de un bătrân bolnav? Să urlu, să scap și să-mi fie bine? On-co-lo-gi-e! De ce eu? Atâtea întrebări fără răspuns! Opresc motorul, ca într-un simulacru de răspuns la toate chestionarele care îmi vâjiau în cap. Nu pot să plec. Fie ce-o fi! Dau spătarul scaunului pe spate. Pomii cu coroanele lor de flori se rotesc în spațiu. Închid ochii ca pentru a-i deconecta de la mișcarea centrifugă ce devenise din ce în ce mai rapidă.

Pleoapele mă strâng. De fapt, eu le strâng semi-conștient, dibuind în durere un mugure de uitare. Apoi le relaxez puțin câte puțin. Plimbări pe munte. Vacanțe. Anii de liceu. Copilărie. Evadarea din prezent. Amintiri. Eram elev de serviciu pe liceu, un fel de precursor fără simbrie al gardianului modern, cu registrul de intrări și ieșiri din unitate în fața ochilor. Se întâmpla într-o perioadă în care copiii nu erau exploatați, ci doar ocrotiți de partidul comunist și al țării iscusit cârmaci. Baliverne! Citeam o carte, să mai treacă timpul, până urma să sun de ieșire. Nu merge! Trebuie să mă agăț de altceva. Un vagon de tren de marfă. Deținuții erau duși la lucru ca vitele. Doi tineri se iau la harță pe un loc mai confortabil. Unul dintre ei scoate șișul confecționat artizanal și-l înfige până la plăsele. Sângele curgea șiroaie. O scenă de o duritate extremă. Pun cartea jos. Mă ridic de la masă împleticindu-mă, să mă duc la baie, să-mi arunc cu apă rece pe față. Mă trezesc întins pe jos. Cât am stat așa? Mă aflu în toaleta liceului. După ce mă ridic, instinctiv pun mâna la față. O dâră de sânge închegat îmi cutremură privirea. În oglindă, să nu mă recunosc: o rană cumplită la arcadă. Aceeași dâră de sânge și pe porțelanul chiuvetei, de care m-am lovit, incoștient, în cadere. Un lucru e clar. Nici amintirile nu mă salvează...

‒ Aici erați? Haideți că l-am recuperat pe tata. Putem merge. A durat puțin mai mult până să facem toate formele de externare. Dar ce ați pățit? Păreți palid.

‒ A, nu-i nimic. Cred că am ațipit puțin de la aerul ăsta de primăvară. Îmi revin imediat. Dar vă rog să urcați în mașină și făceți-vă comozi! Pornim de îndată.

Pornim. Timid. Ca un cursant la școala de conducători auto, după primele lecții în care învață diferențele dintre pedale. În spatele meu, părea să beneficiez de o indulgență tacită în raport cu manevrele de începător pe care le exersam, descoperindu-le șpilul din mers, din ce în ce mai dezinvolt. Liniștea îmi dădea energie și mă fortifica pe interior. Parcă m-am mai întremat puțin, concentrat la drum. Din păcate, n-a durat mult, inflexiunile unui timbru vocal mâncat de tabagism făcându-și loc prin monotonia de conjunctură:

‒ Am găsit o mulțime de mâncare prin sertarele alea de la noptieră. De ce nu mănânci? Ai slăbit groaznic!

‒ Păi cum să nu, dacă m-au tăiat pe toate părțile. Numai ce-au scos din mine, vreo două kilograme de mațe. M-au decupat ca pe un pește. Iar de sânge nu mai spun, m-au secat, am avut nevoie de vreo zece pungi pentru transfuzii. N-oi fi fost eu un tată bun, dar acum am rămas și fără prostată...

‒ Ce-s vorbele astea, tată? Cum să spui așa ceva? Nu suntem noi, cu toții, alături de tine?

‒ Ei, faceți și voi ce puteți. Cum o vrea bunul Dumnezeu! Barem, ceilalți din salon, săracii, Doamne ferește! Aveam unul...

Un zbucium. Parbrizul se aburea din ce în ce mai tare, în contrast cu vremea frumoasă de afară. O pâclă alburie împăienjenise și interiorul mașinii văzut prin cei doi ochi de deasupra volanului, din ce în ce mai opaci. Vorbele căpătau ecou, unul amplu, de biserică. Sensurile se multiplicau ca o prelungire în creier a unui bisturiu care tăia, ciopârțea, recompunea așchii de trup și de limbă română. Un țiuit strident îmi rezona în timpane. Dacă acum nu trag de volan pe dreapta, nu mai ajungem la destinație. Parcă Cel de Sus mi-a scos Rompetrol-ul în cale și a sa parcare. Opresc. În timp ce deschideam precipitat portiera, arunc o explicație necesară pentru pauza intempestivă, cu o voce de falset, pe care nu mi-o recunoșteam:

‒ Mă scuzați, nevoi fiziologice pentru mine și mașină...

‒ Nici o problemă, făceți-vă treaba, mi se răspunde, fără a-mi da seama dacă sensul este unul malițios sau doar un tic verbal. N-am timp de analize semantice acum.

Am scăpat deocamdată. Însă am nevoie să mă țin zdravăn pe picioare, să ajung până în benzinărie, la toaletă. Și asta poate fi o nevoie fiziologică. Nevoia de liniște. Nu-mi trebuie nici chiuvetă, nici apă, nimic. Doar liniște. Ajung cu mare efort. Cobor capacul și mă așez pe vasul de WC cu capul în mâini. O liniște care începuse să pulseze în mine. Cât oi fi stat acolo? Poate cinci minute, poate un sfert de oră?

Când m-am ridicat eram un alt om. Am cumpărat o sticlă de apă și m-am întors la mașină cu un aer grăbit. De data aceasta, picioarele răspundeau la comenzi. Speram ca discuția despre spital și colegii de salon să se fi consumat până la ultima silabă în lipsa mea. Am avut noroc. Un nou subiect le stătea pe buze pasagerilor mei, despre rude, prieteni. Ce-au mai făcut unii, cu cine s-au mai încuscrit ceilalți. Ce obligații mai au de onorat, de mers la nunți, botezuri, în viitorul apropiat.

‒ Tocmai acum și-au găsit și ăștia să pună nunta, când am rămas fără bani! Toate economiile s-au dus pe doctori, pe medicamente, parcă ei nu știu, s-a apucat bătrânul să dea frâu liber neliniștilor sale.

Am marșat printre aceste lamentări emise cu voce tare ca un bolid de curse, de teamă să nu se întoarcă subiectul operației care, pesemne, încă mai durea și nu se lăsa uitată.

Într-un final am ajuns la destinație fără alte incidente. Le-am urat viață lungă celor doi pasageri și dus am fost. Nu m-am oprit decât după vreun kilometru, într-o parcare, și mi-am coborât spătarul scaunului la orizontală. Abia atunci am realizat toate câte mi s-au întâmplat și câte puteau să mi se întâmple. Terifiantă cursă! 
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro