Resentimente Schengen

           România a ratat încă o dată aderarea la spațiul Schengen, în urma votului în Consiliul Justiție și Afaceri Interne (JAI). De data asta, am fost cel mai aproape de izbândă, însă un singur stat, Austria, ne-a barat calea. Aceasta este știrea brută, care ar putea fi spusă și altfel. Niște ciudați de prin Viena, cu aere populiste, s-au găsit să vină în sprijinul unor populiști autohtoni, prin metoda ”ricoșeul”, dând apă la moară sentimentelor xenofobe de pe ambele cursuri ale Dunării. Iar efectele nu s-au lăsat așteptate. Ai noștri ar trebui să le mulțumească, fiindcă o așa campanie electorală percutantă n-ar fi reușit ei în ruptul capului. Ceea ce nu înțeleg la populiștii noștri este de ce își doresc să intre pe o ușă pe care, nu demult, le ardea buza să iasă? Nu se bucurau ei la Brexit, susținând că românii ar trebui să urmeze exemplul britanicilor? Mă rog, mai găsim astfel de manifestări la capitolul ”din ciudățeniile politicii”.

            Dincolo de cinismul unor politicieni, să spunem că politica externă, în ansamblu, pare să fi abandonat saloanele diplomatice și se poartă prin mass-media. Dintre mijloacele uzitate nu lipsește șantajul. Exemplele de dată recentă ne-o confirmă. Turcia blochează aderarea la NATO a Suediei și Finlandei. Olanda are un cui împotriva Bulgariei. Ungaria ține în șah întreaga Europă. În aceste condiții, diplomația românească, cu mănuși de catifea, pare să fi rămas suspendată în timp. În urmă cu vreo lună, când opoziția suedeză a cerut guvernului lor să nu dea undă verde aderării României la spațiul Schengen, mă gândeam că ar trebui să le arătăm și noi pisica, după model turcesc. Poate așa s-ar gândi de două ori înainte și politicienii austrieci. Cu siguranță, și la ei există o anumită tensiune legată de evoluția războiul din Ucraina. Dacă se înăsprește situația de pe front, vor căuta mintenaș protecție sub scutul NATO. Evident, vor avea nevoie de un vot favorabil de la București. Deocamdată, un astfel de scenariu nu se întrevede la orizont. Alături de fosta colegă de imperiu, cu multă pustă, Austria reprezintă interfața pentru interesele Moscovei în politica occidentală și își joacă foarte bine rolul să dezbine și să dividă. Nu-i mai puțin adevărat că influența capitalului rusesc pe piața austriacă este determinant pentru funcționarea acestei economii. Monumentul ostașului sovietic din Viena este bine întreținut și stă chezășie bunelor relații dintre țări.

            Privind reprospectiv și obiectiv, putem observa că, atât pentru aderarea la NATO, cât și pentru integrarea în Uniunea Europeană, am avut nevoie de mai multe încercări la vremea respectivă. Pesemne, la fel se va întâmpla și cu spațiul Schengen. Până la urmă tot vom intra. Austria nu se poate opune la nesfârșit, riscând izolarea totală. Un of însă persistă. Dacă ar fi fost și România o țară mai atractivă din punct de vedere turistic, cum de pildă e Croația, altfel ar fi stat lucrurile acum. Chiar austriecii sau olandezii de rând ar fi obiectat că suntem ținuți la poarta Schengen și sunt nevoiți să piardă timp la vamă pentru a călători în România. Aici, nu mai putem da vina pe alții, fiindcă, slavă Domnului, potențial turistic ne-a fost dat. Dar ne-am cam bătut joc de el. Așa să știe guvernanții noștri.

Cugetari pe un petic de ziar - eMAG.ro

Casa Scînteii cap. 3-4 (roman în lucru)

 III

Trecerea nu a fost bruscă, nu mă simțeam pregătit să renunț definitiv la activitatea de ziarist, în ciuda asigurărilor date la interviu. Păstrasem câteva colaborări din postura de free-lancer și îmi propusesem să lucrez mai mult de acasă, seara, pentru Evenimentul. În schimb, eram tare mândru de Letkonul meu cel nou, pe care strălucea vopseaua neagră, asemenea taxiurilor londoneze. Dincolo de virtuțile sale tehnologice, mă purta ca o mașină a timpului și a gândului, peste tot pe unde îmi visam cărările.

Mai erau și alte schimbări, de data asta din categoria celor care îmi dădeau mari bătăi de cap. Nu-i vorbă, mă și entuziasmau în aceeași măsură. Dacă la redacție eram fericitul posesor al unei semnături cu greutate, de care se ținea seama, acum aveam de întreținut o etichetă. Puloverul meu cel larg și ros pe coate, precum și blugii soioși, nespălați cu lunile, care constituiseră uniforma de gazetar în toți acești ani, își găsiseră o altă destinație, probabil pe la vreun om al străzii. În locul lor mă pricopsisem cu o cămașă scrobită, cravată, sacou și niște pantaloni de costum ale căror cute îmi trădau ocupația de bază, întrucât aveau vizibilitate maximă atunci când mă ridicam în picioare, după mai multe ore petrecute la volan. A fost nevoie să disponibilizez o sumă frumușică de bani pentru noua garderobă, dar investiția se amortiza repede, numai din bacșișul ce pica pe lângă salariu. Odată cu trecerea timpului, de voie, de nevoie, m-am obișnuit cu hainele dichisite și mi-am destins trupul în sacoul, cravata și cămașa de forță, pe care mai nou le percepeam de-a dreptul comode.

După primele săptămâni de șofat îmi făcusem o idee despre cum merg treburile în noua meserie. Impresiile de început se arătau promițătoare. Circulam mai mult în jurul aeroportului de unde-mi culegeam clienții, în special turiști străini sau oameni de afaceri autohtoni, pe care îi transportam spre clădirile de birouri ori hotelurile din centru. Nu de puține ori, se întâmpla să aștept câte un director de bancă sau manager de investiții, îmbrăcat lejer, ca pentru vacanță, târând un troler agățat de degete. Când ajungeam în fața hotelului și-mi sfârâiau călcâiele să deschid portierele, văzându-mă așa fercheș, portarul și băieții de bagaje mă salutau întâi pe mine, uitându-se după cei câțiva bănuți. Nu-i vorbă, clienții își respectau statutul și se grăbeau să risipească confuzia, fiind generoși aproape de fiecare dată. Desigur, nu curgea doar lapte și miere pe traseele mele.

Chiar dacă, așa cum am mai spus, nu-mi propusesem să las baltă munca la redacție, noua activitate îmi acapara tot mai evident bruma de timp liber. Viață de familie nu prea mai aveam. Copilul mă vedea rar și pe fugă. Soția, la fel. O vreme mi-am folosit subiectele de sertar sau sursele telefonice pentru a încropi câte-o știre, mai mult răsuflată. De când primisem sarcina să am grijă de mașină, s-o mențin întotdeauna curată și mai ales să circul cu ea, nu m-aș fi descurcat pe ambele fronturi, fără noile tehnologii venite din viitor. Smartphone-ul ținea loc și de reportofon sau galerie de imagini. De multe ori, îmi făceam timp de scris între două curse, cărând laptopul după mine. Declarațiile diverșilor intervievați, în format audio, le transformam în text prin aplicația Transkriptor, fără a mai pierde vremea cu copierea lor. Unde mai pui că informațiile de background le primeam, întotdeauna cu o promptitudine exemplară, din rețeaua de internet mobil. Calculatorul depozita în fișierele lui șabloane sau capete de articol, ordonate pe domenii de activitate, care luau drumul redacției via email. Parfum, față de anii '90, când singura punte tehnologică cu exteriorul o reprezenta un amărât de fax. Deși salvam atâtea ore, pe care le monetizam prin intermediul curselor mele zilnice, mereu mă aflam în criză. Nesuferită vârstă, cu crizele ei!

Atât alinarea, cât și alienarea, înger și demon, își găsesc combustia în același loc: spațiul virtual. Sunt mânat și de o motivație ascunsă. Las aici această confidență, în caz de ceva. Cei care ajungeți să citiți aceste rânduri, cine știe cum, intuiți măcar despre ce este vorba. Am pe desktop un document al meu și numai al meu, un jurnal intim. Îmi face bine să mă destăinui aici, în refugiul sufletului. Scrisul este și pentru sufletul meu, nu numai pentru cititori. Asta e clar.

Pe la redacție ajungeam din ce în ce mai rar, folosind preponderent mijloace electronice pentru o interacțiune mai mult decât jalnică cu colegii de serviciu. De colaborarea cu un post de radio se alesese praful. Ar fi trebuit să mă zbat, să fac ceva cu existența mea, să mă reinventez, slapshot, dar nu aveam nici soluții, nici dispoziția necesară să le caut. Nu-i mai puțin adevărat că demotivarea provenea și din întârzierea banilor pe colaborări. Uneori se întâmpla să-mi primesc drepturile salariale cu un decalaj și de trei luni. Dar cam în aceeași găleată se găsea toată presa. De la titlurile emblematice din anii '90, titrate cu litere de-o șchioapă, de la cozile interminabile formate în fața chioșcurilor de ziare, la orele dimineții, cum era pe atunci, cineva din sferele înalte ale evlaviei cerești durase o cale atât de lungă. La vremuri noi, șchioapă era presa, ziarele șchiopătau ele, din ce în ce mai vizibil, iar cei rămași să stingem lumina în redacție ne uitam înapoi cu jind, spre urmele gloriei și prosperității pierdute. O forță de distrugere în masă se insinuase lent, dar tenace, în locul mijloacelor de informare în masă.

Un bodycheck la mantinelă, primit în plin, mă umplea de spume. Mai multe publicații fuseseră închise, iar ziariștii goniți să-și caute de lucru pe o felie de breaslă tot mai subțire de la an la an. Totul se prăbușea în jurul nostru, în realitatea noilor forme de democrație originală. De la publicații consacrate până la fabrici, combinate sau cluburi de fotbal, nimic nu scăpa de perspectiva falimentului. Măcar în viața personală să am forța să mă pot salva de ruină, mă surprindeam deseori cu un gând.

Lacătul devenise simbolul național, fără a fi neapărat afișat, dar indestructibil prezent atât pe frontispiciul ziarelor, cât și pe tricourile fotbaliștilor. Alăturarea presei cu fotbalul nu este deloc întâmplătoare. Patroni dubioși, cu afaceri prea puțin la vedere, le cumpăraseră pe ambele cu sume derizorii, asumându-și pierderile, doar ca să-și satisfacă orgoliul personal. Firește, susțineau sus și tare, bătându-se cu pumnul în piept, că le salvaseră de la o dispariție previzibilă. Ceea ce, judecând drept, nu era departe de adevăr.

La scurtă vreme, după ce-au preluat frâiele, noii proprietari n-au rezistat tentației de a-și băga coada în politica redacțională sau în treaba antrenorului. Sloganul ”eu dau banul, eu decid!” se afla pe buzele acestor îmbogățiți, căci, vorba ceea, la politică și fotbal se pricepe toată lumea. De-atâta pricepere, încet-încet banul s-a făcut scrum, iar ziariștii și fotbaliștii au plecat în pribegie, fiindcă pe siglă a reapărut lăcățelul. Uneori, cu zornăitul lor de producea fiori, se încopciau și câteva cătușe. Pentru cunoscători, le deblocau aceeași cheiță.

IV

Așa se potriviseră lucrurile, încât obiectul muncii mele de zi cu zi ‒ autoturismul de serviciu ‒ avea să-mi creeze condițiile de-a fi un observator avizat al vieții cotidiene. N-aș fi bănuit cât de importantă e chestia asta, ce reconfortantă devenise pentru un psihic labil. Detașarea de problemele nevralgice ale sinelui mă golea de gândurile meschine care-și făcuseră cuib în interiorul minții mele. Aveam impresia că Letkonul devenise un fel de agoră mobilă, elegantă, spațioasă, cu o banchetă comodă ca o canapea, oferind doar în mod complementar serviciul de deplasare pe roți. Peste pragurile sale generoase se perinda o întreagă lume, garnisită cu indivizi de toate neamurile și caracterele, replicând în miniatură alcătuirea eterogenă a societății. La plecare, în semn de amintire, aceștia lăsau ceva din ei, o părere, o impresie, o cugetare. Mă obișnuisem cu pasagerii cărora le ardea limba să emită judecăți de valoare, dar, mai ales, se întreceau să comenteze subiectele la modă; să facă previziuni și să dea verdicte. Când se preconiza desfășurarea unor evenimente însemnate, care polarizau întreaga planetă, aleluia, n-aveai cum să ții pasul cu inventarul acestora.

Într-una din zilele sfârșitului de septembrie ‒ cele care nu țin cont de calendar și prelungesc sine die o vară târzie ‒ îmi făceam veacul prin Otopeni. Așa învățasem de la mai marii noștri cunoscători în ale taximetriei de lux și mă conformam. Nu aveam să regret. Aeroportul ”Henry Coandă” sau poarta de intrare a țării, cum mai este prezentat cu un slogan prăfuit, se certifica drept fagurele nostru cu miere. Legăturile călătorilor cu capitala se asigurau în mod constant cu taxiul, în lipsa unor căi de comunicație fluide și a unor mijloace de transport moderne. Autobuzele sau trenurile arătau jalnic, orarul lor disprețuitor, iar metroul, deși fusese dat în folosință de curând, cu mare fast, nu reprezenta întotdeauna o soluție viabilă.

Sus la platformă, în parcarea cu plată, oameni și mașini forfoteau care încotro, într-un furnicar de nedescris. Indivizi cărora puteai să le citești pe țoale atât nivelul de educație, cât și condiția socială, apăreau de pretutindeni, agățați de câte-un troler sau de câte o valiză. Printre ei, mulți refugiați, organizați în grupuri și flancați de oamenii în uniformă care-i plimbau de colo-colo, pentru diverse formalități. De la bordul autoturismului cu pozițiile aprinse, când treceau prin dreptul parcării, îi priveam cu o nestingherită curiozitate. Ba chiar aș spune că își făcuse loc în spatele privirii, acolo unde sunt procesate imaginile, și o ușoară melancolie. La drept vorbind, câte nu se pot afirma despre semeni de-ai noștri, mai puțin fericiți, pe care ajungem să-i întâlnim întâmplător și încercăm să distingem în trăsăturile specifice ale prezentului povestea din spatele unor existențe bucolice? De multe ori, transformate în scrum și groază. Diversitatea în tonuri pale de masculin și feminin îmi parcurgea distanța focală. Unii făceau parte din grupuri gălăgioase, alții își cărau singurătatea ca pe-o povară, solitari și tăcuți, însă cu toții se derulau prin fața ochilor ca diapozitivele dintr-un proiector.

O figură puțin ridată, senină sau blazată, ascunde în ea spectacolul unei vieți pline de neprevăzut. Un animal de povară, așa se prezintă ființa umană în esența ei, numai că poverile sunt dematerializate, nu se văd când încovoaie umerii.

Oricât m-aș strădui, nu sunt în stare să citesc în ochii refugiaților ceea ce-i mistuie. Tot încercând să-mi imaginez acel spectacol, mă dau bătut, nu pot rezona cu el. O falsă percepție mă aruncă în derizoriu. Pesemne, e un defect de-al meu care se manifestă doar atunci când ies din cercul strâmt de cunoscuți. Din rutină mi-am creat un scut, s-ar zice, cu care mă apăr de intruziunea deprimantă a nenorocirilor, atât de corozivă pe această planetă. Mi-l imaginez așa: pe margini port cu naturalețe un aer superficial, iar în mijloc m-am căpătuit cu un nucleu de indiferență care, cel puțin până în momentul de față, s-a dovedit infailibil.

Dacă mi-ar atrage cineva atenția, cu referire la idiosincraziile ori ipocriziile mele, că mă complac în psihopatii colective, că îmi repugnă empatia, compasiunea pentru semenii noștri, nu l-aș vedea cu ochi buni. Aș crede că exagerează, nu sunt chiar atât de dus. Deși... uneori am senzația că trec pe lângă adevărate drame umane, însă le percep cu detașare, ca și cum aș urmări un film sau aș citi o carte de ficțiune. Susținerea de complezență, desigur, mi-o afișez, ca toată lumea. Unde se află linia de demarcație între ce este social și ce-i antisocial? Dar între frică și curaj, de pildă, când ești atacat la tine în casă, predomină oare instinctul de supraviețuire? Sau intervine curajul doar atunci când nu te mai gândești la propria persoană, când nu mai ai nimic de pierdut? Spaima este condiția prealabilă a curajului, spunea cineva. Pesemne, la nebuni nu este așa, ei sunt curajoși din prima. Ce-o fi în sufletul acestor refugiați, care au fost atacați în propria casă de un nebun periculos? Toate aceste întrebări se revărsau buluc peste o stranie judecată amară. Am trecut cu mâna prin fața ochilor, într-un gest familiar, pentru a risipi gândurile.

 Desigur, preferabil era să-mi văd de treabă, căci tocmai primisem o comandă al cărei nume cu o rezonanță saxonă ar fi trebuit să mă pună în alertă. Când colo, eu o ardeam în cugetări absurde și interogații fără rost. Străinii, unii dintre ei nimeriți pentru prima dată pe-un petic de hartă numit România, se confruntă cu mari probleme de orientare în haosul din aeroport. Cu toate astea, nu-mi făceam griji, așteptam relaxat mușteriul sau, cine știe, grupul de mușterii, fără să cobor de la volan. Mă bazam doar pe intuiția clientului meu, că va ști el cum să-mi dea de urmă. Dacă nu, nu-i problema mea, să-și caute mașină! Alți colegi taximetriști se agitau, își trecuseră numele pe o tăbliță, se afișau cu ea în față la Sosiri.

N-am idee ce sminteală s-a produs cu mine, de unde până unde mă cuprinsese așa o lene și o lehamite de toată lumea asta rațională de taximetriști și călători, de gesturile și manifestările lor previzibile, ca de roboței, de amabilități și surâsuri fade, de complezență. Toate fac parte din porcăria acestei existențe, unde adevăratele nenorociri și dezastre sunt puse pe seama unor idealuri umaniste.

Ar fi cazul să-mi cenzurez anumite reverii păguboase, însă contemplația bolnăvicioasă mă tot înghiontea. Dezvoltasem și ceva anticorpi care se manifestau timid. La muncă nu e loc de sentimente ori resentimente. Zău așa! Doar nu mai sunt copil.

În timp ce se coceau toate aceste bazaconii în cap ‒ câte minute să fi trecut oare? ‒ privirea îmi fuge atrasă de trei domni prezentabili, cu bărbi ferchezuite, sprijiniți într-o rână de câte un geamantan uriaș pe roți. Îi urmăream doar marginal, de la vreo sută de metri distanță, absorbit de nestatornicele mele controverse. Se manifestau tare ciudat domnii aceia, aveau un obicei prostesc, exersau niște gesturi și fluierături caraghioase, cu mâinile pe sus, le tot repetau când unul, când altul. Păreau tare amuzanți, de ziceai c-au dat în mintea copiilor ori se cred șefi de galerie pe un stadion imaginar.

La un moment dat, s-a produs o scânteie la mine în tărtăcuță, o conexiune, altfel improbabilă, a percutat. M-am uitat atent în retrovizoare, să nu fie vreo limuzină care-i așteaptă în spatele meu, nu era, și am demarat spre ei, intuind că taman mie încearcă să-mi atragă atenția cu pantomima lor deșucheată. Ca să vezi, domnule, tocmai în făpturile lor hazlii identificasem clienții mei. M-am grăbit să-i ajut cu tot ce este necesar, să-mi cer scuze în engleză, să mă justific, de parcă atunci mă ivisem în parcare, iar întârzierea s-ar fi datorat unor cauze cu totul și cu totul neprevăzute. În ton cu gestica precipitată, încercam să compensez nu atât stânjeneala, deși era prezentă, cât mai ales un vocabular deficitar în expresii consacrate pentru situațiile penibile. Am ajutat la bagaje, pe urmă am deschis portierele, portbagajul, geamurile că se făcuse cald, chiar și baierele sufletului, deși n-ar fi fost nevoie decât de puțin discernământ. Om mai aiurit ca mine cu greu ai fi găsit în tot aeroportul, în momentele acelea teribile.

Cele trei geamantane voluminoase au încăput la fix, chit că n-am scăpat complet de emoții, având în vedere spațiul deficitar din portbagaj. Din a treia încercare le-am potrivit în așa fel încât să se închidă și haionul. În vreme ce pasagerii își reglau scaunele și potriveau centurile de siguranță, aud frânturi de conversație în limba germană. Un gând fugar mă determină să pun prinsoare c-ar fi elvețieni, de-ai lui Federer ‒ Mr. Perfect. Mă asigur în oglindă, semnalizez, pornesc comanda și dau să plec.

N-am apucat să mișc mașina de pe loc mai mult de un metru. Sistemul de asistență la frânare mi-a blocat roțile instantaneu. Altfel, neîndoielnic, aș fi călcat pe cineva. Un individ între două vârste pierdut în mulțime, parcă-l văd, se repezea disperat în fața farurilor, sprijinindu-se cu mâinile de capotă. Frâna bruscă a zdruncinat pasagerii care n-apucaseră să se facă comozi. Cel de afară, îmbrăcat în blugi și adidași, arăta ca fugărit de o bandă de borfași. Figura mea înspăimântată îi făcea o concurență acerbă. Chiar și așa, nu părea să am de-a face cu un sinucigaș.

‒ Ce s-a întâmplat, domnule? Ați pățit ceva? întreb precipitat, scoțând capul pe geam. 

‒ Unde plecați cu asta cursă a mea? Am comanda cu numele Thomas, mi se răspunde răstit, într-o românească cu accent de Silicon Valley.

Mă uit în aplicație, unde clipea comanda în desfășurare, într-adevăr Thomas. Întreb în mașină: E cineva Thomas? Pauză. Aștept iritat. Niciun răspuns. Deduc că nimeni. Ce-i de făcut cu tehnologia asta a viitorului, care ne prinde nepregătiți pe noi, ăștia din trecut? Probabil că, atunci când au inițiat comanda, domnilor de pe banchetă le-a fost alocat un Letkon similar, cu o culoare identică, însă n-au sesizat numărul de înmatriculare diferit. Altminteri nu-mi pot explica confuzia. Mai rar o asemenea eroare venită din partea unor elvețieni, mi-am spus. Apoi am trecut în extrema cealaltă. O senzație nouă, de îngăduință, își făcuse loc pe lângă cea de dezamăgire. Pe undeva pot fi înțeleși și străinii ăștia, sărmanii, dacă până și unii de-ai noștri au dificultăți cu orientarea, ce să mai zicem de ei! În toată harababura din aeroport, unde Turnul Babel s-a deghizat într-unul de control al traficului aerian, fără a-și diminua din caracteristicile dezordinii colective, nu e greu să te pierzi în mulțime. Iar eu să mă pierd cu firea, fiindcă îmi făcusem un mic calcul mental, ce bacșiș generos mi s-ar fi cuvenit pentru o cursă în centru, la Hilton de pildă, ca ulterior să-mi zboare de sub nas.

‒ Teribilă coincidență! am dat curs cu voce tare propriei deziluzii, sugerându-le clienților, care nu înțelegeau o iotă din ce se petrece, că Letkonul lor îi așteaptă pe undeva prin parcare. Să-l caute bine, că nu-i ăsta.

Stării mele de frustrare, determinată de imposibilitatea de-a găsi o soluție care să mulțumească pe toată lumea, i s-a răspuns cu un calm desăvârșit, de producție germanică. Facem permutările, dau jos geamantanele cât șifonierul și bărbile spilcuite, încarc o geantă de voiaj ponosită și pornesc la drum alături de adevăratul Thomas. Încerc să-mi ascund decepția că i-am debarcat pe elvețieni intempestiv, iar odată cu ei s-au evaporat și cele câteva băncuțe, alocate deja în capul meu. În materie de bacșiș, învățasem să-i cunosc pe oamenii cu dare de mână, nu mă înșelam aproape niciodată. N-aș fi făcut-o nici de data asta, dacă mi s-ar fi acordat șansa.

Casa Scînteii- cap 1-2 (roman în lucru)

Partea I - Atac la ziarist

I

Scaunul s-a făcut grămadă sub el. Obiecte de birotică și dosare cu foi desprinse de pe biroul culcat la pământ s-au împrăștiat prin toată încăperea. Nu e în toate mințile. Urlă ca disperatul, cuprins de frustrări, în timp ce obiecte zboară în toate direcțiile. Își pierduse cumpătul definitiv, nu mai există cale de întoarcere. Câteva geamuri au bubuit într-o avalanșă de cioburi. Să-l oprească cineva până nu dărâmă tot! Obiectele de inventar din micuța redacție de provincie sunt la mare preț, mai ales când sponsorizările vin atât de rar. Cei câțiva colegi de față au încercat să-l potolească. S-au trezit puși la pământ. O fiară se năpustise asupra lor. Doar la intervenția agenților de poliție a fost izolat și i s-a pus la dispoziție o celulă în care să reflecteze la cele petrecute în ajun. Parcă îi căpiase Dumnezeu mințile. O înjosire mai mare nici că se putea. La presiunea Consiliului Județean, articolul său de fond a fost maltratat într-un asemenea hal încât nu i se mai recunoștea nimic din argumentație. Concluziile erau interpretate exact pe dos. Directorul publicației obținuse o dublă victorie, suplimentase contractul de sponsorizare cu Consiliul Județean, dacă tot le arătase pisica, ceea ce le permitea cel puțin pentru încă un an să funcționeze fără griji, și scăpase de ziaristul incomod. Ieșirea sa necontrolată în decor facilitase acest obiectiv al directorului care probabil acum își zâmbea în barbă satisfăcut. Asta îl înnebunea și mai tare. Singur le netezise calea detractorilor săi. Și el care credea că se pune stavilă unor interese abjecte, vedea cum aceste interese îl cuprindeau. Doar lacrimile mai rămaseră să-i îndulcească suferința. După 48 de ore de stat la răcoare era ca nou, cu mințile adunate și băgate bine în cap. Orice șut în fund e un pas înainte. Așa a ajuns la București, în redacția unui cunoscut cotidian central. Acum frustrările îl ajungeau din urmă.

Ce-ar merita să scrie sub titlul Autobiografie? O introducere plină de însuflețire cu care să se prezinte, nu? Ceva care să-l definească drept jurnalist docil, atașat trup și suflet de politica editorială. Da, în vremurile pe care le trăim, mai bine așa. ”Mersul pe burtă” este câteodată mai sănătos. Trebuie să renunțăm la anumite ambiții profesionale pentru a ne asigura confortul unui trai decent, nelipsit totuși de griji.

***

Semnătura sub care îmi public articolele e bine-cunoscută în mediul gazetăresc, câteodată mă iscălesc cu inițiale, dar de cele mai multe ori folosesc numele întreg: Daniel Rădăuțean. În pofida unei iluzorii recunoașteri profesionale, îmi caut un loc al meu. Credeam că l-am găsit în urmă cu câțiva ani, că l-am prins pe Dumnezeu de picior, atunci când am făcut pasul decisiv să intru în tagma bărbaților căsătoriți. Știu, la biografie dă bine: căsătorit, un copil... Ana, care acum doarme, este o zgâtie de fetiță. Pesemne, n-am remarcat-o suficient cum crește, ocupat cu tot felul de fleacuri și, de aceea, o consider încă fetița tatei. Sau din cauza unei melancolii bolnăvicioase, mai degrabă, pun prea mare preț pe sentimentalisme ieftine, într-o societate care se mișcă anapoda, dar nu suficient de repede ca să fiu scutit de reflecții desuete. Dacă ar ști ce gândesc, cu siguranță m-ar pune la punct din câteva replici tăioase pentru învinovățirile mele caraghioase. Mi-ar suna ceasul pentru trezirea la realitatea unor zile ce n-au avut unde se duce, nici n-au de de unde să vină, pentru că sunt tot timpul cu mine. Ca de fiecare dată, mi-ar reproșa că trăiesc în mai multe lumi concomitent ori făcând naveta între trecut și viitor, cu o mică haltă prin prezent.

S-a făcut târziu. Ar fi cazul să las baltă aceste însemnări biografice și să mă culc și eu. Mâine e o zi importantă, care îmi poate schimba radical traiectoria în viață. Interviul de angajare. Se anunță crucial. De ce să pun atâta presiune pe mine, cotropit de speranțe? Desigur, povestea aia imbecilă cu gara aglomerată, trenul care trece o singură dată și ultimul vagon în care te grăbești să urci din mers... E arhicunoscută și îmi provoacă lehamite. Mi se pare așa o prostioară sentimentală, încărcată de licori dulcege.

Hotărât lucru, dacă nu mi-ar aluneca mintea în rătăciri bizare, aș rămâne cu capul pe umeri și aș sesiza că în jurul meu hazardul își face de cap. Pe cât de inutilă, pe atât de ridicolă îmi pare încercarea de a influența acest hazard, atâta timp cât deciziile mele însele sunt dictate de neprevăzut. Mă apucă uneori o energie inumană de-a modifica totul în calea mea, mă însuflețesc de dragul schimbării cu orice preț, pentru ca, apoi, să-mi dau seama că habar n-am pentru ce lupt. Mi se răspunde din văzduh, pe căi ocolite, că a fost doar așa, o ghidușie a sorții aplicată pe o existență anostă; un giumbușluc improvizat, numai bun ca să mă scoată din cotidianul previzibil. Și mă desumflu aproape instantaneu. E cazul să termin, pentru Dumnezeu, cu aceste cugetări absurde, care nu duc la nimic bun.

Mă trezesc amețit, cu o imagine neclară în minte, ca o prelungire peste noapte a gândurilor din seara precedentă. Am avut un vis ciudat. Se făcea că eram un hocheist bunicel din campionatul nord-american NHL, acolo unde se duc lupte grele la mantinelă. La un moment dat, lucrurile au scăpat de sub control, reputația mea începea s-o ia vertiginos în jos, iar forma sportivă să lase de dorit. Inexplicabil, deși mă pregăteam cu aceeași asiduitate, nu pierdeam nopțile, mă preocupam de o alimentație adecvată, la fel ca înainte. Ei bine, în urma unor studii aprofundate, știința a lămurit de unde provin problemele mele și a pus capăt frământărilor ce mă apăsau. S-a descoperit că vârsta de 40 de ani este una critică pentru majoritatea sportivilor la acestă disciplină, ale căror calități implică explozie, reacții rapide și efort susținut pe perioade scurte de timp. Concluziile transmiteau că organismul uman nu mai dă același randament ca în urmă cu 4-5 ani. Dacă dorești să continui la un nivel înalt, trebuie să suplinești capacitatea de efort printr-o tehnică specială numită slapshot. Altfel spus, se urmărește o anumită postură pe gheață pentru a cadra poarta adversă și a șuta eficient, prin pendularea crosei înainte de impactul cu gheața, întotdeauna la o distanță apreciabilă în fața pucului. Prin presiunea corpului, crosa se arcuiește și creează efectul de resort. Desigur, implică o altă artă, ceva mai elaborată. Iar eu, cel din vis, tocmai depășisem această vârstă. Era cazul să mă reinventez. Pentru a face performanță în continuare, e nevoie de schimbarea din temelii a manierei de alunecare pe gheață și în viață. Ce-o mai fi însemnând și visul ăsta?

Gravitez pe orbita ce se desfășoară în jurul unei bunăstări neîmplinite, nu mă simt în stare să ajung la ea, dar păstrez oricum obligații de familie, nu mă pot da în lături, pentru că suport presiunea datoriei și a responsabilității în fața celorlalți. Parcă ar fi trecută într-un contract. Ezit să-l rup din pricina unor potențiale costuri ascunse. Astea pot ieși la iveală oricând, mai devreme sau mai târziu, sub formă de dobânzi și penalități. La fel cum se întâmplă când contractezi un împrumut cu ipoteca pe salariu. E condiționat de disciplina la locul de muncă. Pentru a-ți plăti creditul n-ai voie să abdici de la munca cea istovitoare.

Întâlnirea prestabilită pentru interviu nu este încă bătută în cuie. Am nevoie de un ultim impuls. Dacă cineva m-ar putea determina să-mi schimb atitudinea și să nu regret o decizie pripită, acela nu poate fi decât Adrian Ene. Pun mâna pe telefon. Pe tipul ăsta îl știu din alte vremuri, atât de vechi, încât s-au adunat o mulțime de peripeții trăite în comun. Abia dacă le mai pot cuprinde cu memoria, până hăt, departe. O perdea subțire de fum mă leagă de acea viață a mea consumată, ehei, când lumina arăta altfel, lucrurile se reflectau diferit. Acea viață nu se mai întoarce, nici Adrian cel de atunci n-are cum să se întoarcă, adică să revină în actualitate, doar cu o mișcare forțată de stânga-mprejur.

Parcă s-a întâmplat pe un tărâm de plăsmuire romantică, cu o altă presă, mult diferită. Abia sosisem din provincie. Lucram în aceeași redacție, în perioada sa de glorie. Anchete, reportaje, subiecte grase se găseau din belșug pe radarul nostru numit fler ‒ al lui, recunosc, ceva mai riguros decât al meu. Așa de bine ne mergea, încât, după câte o anchetă ce viza tunuri de proporții date în avuția statului, deconspirate cu dibăcie sub semnăturile noastre greucene, ne prindea dimineața la masă cu împricinații. Infractori cu gulerele apretate, așa-numiții băieți deștepți, nu degeaba reușiseră să-și aproprie miliardele obținute prin fraudă, aveau școala disimulării bine întipărită. Ce-ar fi însemnat pentru ei exercitarea unor acțiuni de intimidare împotriva noastră? Sau contestarea celor scrise la ziar? Praf în ochi și pierdere de timp! Gemeau parchetele de dosare fabricate împotriva mass-mediei, în care se pronunța un singur verdict: NUP. Mai bine batista pe țambal și să-și aproprie ziariștii ostili, preferând să ne invite pe la diverse sindrofii și agape, chipurile, pentru a ne oferi și punctul lor de vedere. Așa asistam la demonstrații de forță, cu chiolhanuri de nababi, prin care ne arătau ei cine-i la putere și cum îi doare-n cot de anchetele noastre, căci DNA-ul mai avea câțiva ani buni până să-și intre în drepturi. Plecam de acolo la fel cum am venit, ei cu miliardele, noi cu buzunarele zdrențuite. Pozam în ziariști onești, care nu pot fi cumpărați pentru nimic în lume, chiar dacă, preț de câteva ore, fuseserăm cineva în preajma noilor îmbogățiți.

De câte ori nu m-am însoțit cu Adrian, după ce ieșeam din redacție, în serile toride de vară, în pelerinaj pe la terasele și cârciumile din drumul nostru spre casă! Era un băiat deșirat, cu ochii spălăciți și urme de acnee pe față, care știa să-și susțină punctul de vedere până-n pânzele albe și până la ultima sticlă. După prima baterie de vin ce-și dădea obștescul sfârșit, picurându-și ultimii stropi prin pahare, avea un obicei de nestrămutat. Comanda ceva de haleală pentru a-și însoți sorbiturile bine chibzuite. Și aproape de fiecare dată venea momentul acela când se ridica autoritar în picioare, ca pentru a ține un toast, înhăța paharul doar o secundă după care îl lăsa jos și ducea mână la pântec. Ai fi zis că i s-a făcut rău, dar nu era decât un truc. Mă prinsesem de figură, venea timpul să-și regleze cureaua cu două găuri mai la vale, pe poziția ”mâncat”, pentru a face loc gogoașei ce-i creștea în abdomen. Apoi se apuca să vorbească cu o vervă nemaipomenită. Pântecul lui concav înflorea dintr-odată, precum poveștile cu exces de amănunte picante pe care mi le depăna printre înghițituri. Altminteri, tenacitatea și încăpățânarea erau printre constantele firii sale, ce mi l-au făcut simpatic încă de când ne-am cunoscut.

O spun cu mâna pe inimă, după atâția ani de gazetărie, Adrian Ene mi-a rămas singurul prieten adevărat din rândul colectivului redacțional. Așa, amic sunt cu mulți, însă nu le pot împărtăși problemele delicate care mă apasă, mai ales cele din afara cadrului profesional. Cu Adrian e diferit, simt că mă înțelege, că percepe chiar și vorbele nerostite. Cu un simplu oftat se leagă o lume. Țigările noastre au o singură ardere, tăcerile noastre comunică, sunt pline de însuflețire, de gânduri care discută mutește și se îngemănează pe ascuns, într-o liniște desăvârșită. Răspunde prompt invitației de-a ne întâlni pe terasă, la o cola. Peste mai puțin de o oră aveam să mă delectez cu ironiile sale:

‒ Ce-ai pățit? Ești bolnav de bei cola? Te dregi cu hapuri? Pfff! Nu-mi spune că din cauza covrigului, că nu te cred. Ori ești la dietă fără alcool, prescrisă de medicul casei? Sărutări de mâini Georgianei pentru așa o ispravă!

‒ Ce să spun, o logică de fier... forjat. Prea forjat! Când vrei să devii spiritual, aș zice că-ți trădezi adevăratele îndeletniciri. Să fiu al naibii dacă nu ai o intuiție de futurolog. Dacă nu te-aș cunoaște, așa te-aș cataloga. Spune-mi: se vede criza în ochii mei?

‒ Care criză?

‒ 40+. Nu contează! M-am programat la un interviu de angajare, să fiu șofer de black cab. Ce vrei, intrăm și noi în rândul lumii, va avea și Bucureștiul o flotă de taxiuri de lux. Punem orașul în mișcare, noua noastră deviză.

Răspunsul meu, cu aceeași monedă, l-a prins pe Adrian într-un ofsaid văzut din spațiu. Oportunitatea de-a continua pălăvrăgeala în același registru de miștocăreală ieftină s-a spart în mii de cioburi, făcându-și loc în glas și priviri un soi de intrigare.

‒ Cum așa? Te-ai dilit? Credeam că vrei să-ți consolidezi o carieră în jurnalism. Înțelegeam, dacă-mi spuneai asta în urmă cu trei sau patru luni. Cu toții avem probleme financiare, dar mă gândeam că la tine s-au rezolvat, odată ce doamna doctor a dat lovitura și a obținut jobul ăla baban.

‒ Exact, despre bani este vorba. Cum de-ai ghicit? Ți-am spus eu că intuiești bine.

‒ Nu mai înțeleg nimic, s-a recunoscut învins Adrian, cu o voce care-i trăda deruta, la cât de dezarmat devenise.

‒ Dragul meu, nu e vreo filosofie de explicat. Când suntem cu toții nevoiași, lucrurile sunt simple. Împărțim nimicul. Avem griji benigne cum ar fi să nu ne gheorțăie mațele în public, să nu ne prindă controlorul fără bilet de tramvai, chestii mărunte. Mai e cazul să-ți amintesc de perioada studenției? Știi foarte bine cum ne ajutam și ne acopeream între noi, studenții! Adevăratele probleme se ivesc odată ce pretențiile cresc, când dăm de gustul extravaganțelor. Mofturi, ai spune, dar devin ale naibii de prețioase la un moment dat. Iar atunci când apar și discrepanțele legate de câștiguri, în interiorul aceleiași familii... Înțelegi ce vreau să spun? Să nu fiu interpretat greșit! Pentru situația de față, n-am motive să le învinovățesc nici pe Georgiana, nici pe Ana. Nu mi-au zis absolut nimic, niciodată. Dar presimt așa, cum să zic, un reproș imens planează deasupra mea, indestructibil, și mă însoțește peste tot, oricât m-aș strădui să scap de el. Sunt într-o dilemă totală, Adriane. N-aș vrea să renunț la cariera unde mi-am croit un drum al meu cu multă migală, și cu ceva frustrări la început. De la nivelul experienței dobândite între timp, uitându-mă în urmă, îmi dau seama cât de greu a fost să ajung respectat în branșa noastră, să-mi fac relații, să dispun de surse de informații la orice oră. Din punctul ăsta de vedere, da, într-adevăr, pare o neghiobie ceea ce fac, să dau cu piciorul la bruma de reputație. Dar celălalt aspect mi se arată covârșitor. Spune-mi, cum să procedez?

‒ Da, a dracului situație! Nu mă îndoiesc că ai întors chestiunea pe toate părțile, până să mă întrebi. Nu prea mă pricep să dau sfaturi, însă, după umila mea părere, n-ar trebui să renunți la jobul de la ziar. Eu, de pildă, aș încerca să le duc în paralel, măcar o perioadă, până m-aș lămuri pe deplin pe ce cale vreau s-o apuc. Dacă dorești, te mai pot acoperi eu la câte-o conferință sau briefing de presă. Doar să-mi spui din timp.

‒ Exact așa cum mi-am închipuit, pot conta pe tine! Mulțumesc mult. Așa voi face. Acum urează-mi succes la interviu, căci, în lipsa unui feedback favorabil, discuția noastră s-ar dovedi plină de farmec, însă complet inutilă.

 

II

Holul hotelului Marriott din București părea mai luminat ca niciodată. Razele unui soare blând focalizau prin peretele de sticlă, cu fațete de smarald, urmând a face joncțiunea la interior cu risipa din surse artificiale de lumină. Valțurile ușilor circulare se unduiau cu fiecare intrus ce apărea grăbit, asigurând un du-te-vino permanent și o împrospătare a aerului îmbâcsit prin intermediul palelor cu răcoare ce erau trimise în răstimpuri către interior. Portarul și cei doi băieți de bagaje stăteau ca în blocstarturi, pregătiți în orice moment să dea o mână de ajutor turiștilor, chiar și atunci când nu era necesar. Privirile lor pătrunzătoare, camuflate sub o expresie jovială pe chip, scanau fiecare detaliu de comportament, orice gest scăpat discret, neglijat în alte circumstanțe, care le-ar fi putut aduce un bacșiș cât de cât mulțumitor. După ce am dat târcoale intrării de câteva ori, abia cu emoțiile stăpânite, m-am hotărât să intru.

Întrebarea adresată portarului: ”Fiți drăguț, vă rog, cum se poate ajunge la Salonul de Cristal?” l-a determinat pe bărbatul în uniformă să facă semn unuia dintre băieți. Puștiul știa bine lecția, nu-i erau necesare precizări pentru a mă conduce pe niște scări circulare până la primul etaj, în partea stângă, de unde se auzea difuz un freamăt aparte. Frânturi de conversație, ca un zumzet de albine, rezonau pe diferite tonalități. Mă uitam nedumerit în jur. În căutarea unei firave stăpâniri de sine, mi-am propus expectativa, n-am altceva mai bun de făcut decât să observ cum se comportă ceilalți. Pe drept cuvânt, hainele mă strângeau, în pantofi simțeam o jenă, câteva furnicături urcau pe gambă, nu prea știam ce să fac cu mâinile; altfel spus, mă cam stingherea locul. Vedeam inși agățați de toartele unor cești de ceai sau cafea, care sporovăiau, gesticulau în grupuri și grupulețe, în timp ce-și așteptau rândul. Îmi treceau pe la ureche tot felul de cuvinte fără sens, care nu se lipeau unele de altele, adunate parcă dintr-un joc de scrabble. În lipsa vreunei ocupații, am încercat să le găsesc o logică, un câmp semantic, dar în cele din urmă m-am lăsat păgubaș. Am conchis că singura punte de legătură cu interviul de angajare era prin excelență una abstractă. În așteptarea momentului decisiv, domnii aceia, rupând fâșii de context, preferau să-și mute gândurile aiurea și să pălăvrăgească despre cu totul altceva decât pentru ce se aflau acolo. Așadar, o sumedenie de expresii bombastice, căutând să omoare timpul și mai ales să înfioare auzul unui tânăr dezorientat, circulau de la o masă la alta. Aveam și eu cuvintele cu care puteam intra în joc: casca de protecție, patinele, crosa, bodycheck, 40+...

La intervale regulate de timp, din spatele unor uși capitonate, se ivea o domnișoară cu mersu-i de catwalk și un clipboard între degete. Bifa ceva în hârtii, apoi vocea-i de clopoțel striga numele și prenumele celui așteptat înăuntru. Clinchetul rezona în mulțime prin câte-un prezent răstit sau o ridicare viguroasă a brațului. Ca într-un un joc din copilărie, persoana respectivă se ridica în picioare și-și urma călăuza pe ușile rămase deschise. Ce-or fi discutând înăuntru? Pesemne, ieșirea se face pe altă parte, căci nimeni nu se întorsese să-și arate figura mulțumită sau, din contră, pleoștită de resemnare. Tot fluxul se desfășura ca la pușcărie sau la abator, bine organizat și întru totul funcțional. Nimeni nu pleacă de aici la fel cum a intrat și pe aceeași rută, pe unde și-a făcut apariția. Proiecții personale, idealuri, vise îi încearcă pe fiecare, e normal, ele se împlinesc sau nu, rămâne de văzut, dar, odată ce ai trecut pragul în cealaltă încăpere, nu mai e cale de întoarcere. Ușile unidirecționale sunt întotdeauna perechi, una la intrare și alta la ieșire, pentru a nu risipi groaza în cei ce urmează. Clarificarea propriilor trăiri ține nu atât de suprimarea individului, a particularităților sale, cât de accesul la condiția de om liber sau, dimpotrivă, cu existența tranșată. Când salonul aproape se golise, clopoțelul pronunță un nume familiar:

‒ Domnul Daniel Rădăuțean să poftească.

Strâng la piept dosarul cu șină, pe care îmi transpiraseră degetele, și fac câțiva pași mărunți în urma domnișoarei. Aceasta se uită o clipă în spate, se asigură că o urmez, apoi o pornește în pas avântat pe un coridor lung și întunecos, asemeni unui tunel al timpului. Mă proiectase înainte. O lumină bizară mă întâmpina la celălalt capăt. Un observator din înaltul văzduhului ar fi putut avansa ideea că tocmai venisem din străfundurile tenebroase ale istoriei ca să dau piept cu civilizația modernă. Când am ieșit la suprafață, nu mai recunoșteam nimic. Lumea se trăia pe dos. De pildă, ziare sub forma lor tipărită nu se mai găseau decât ca relicve ale unor vremuri demult apuse, pe la vreun anticar sau colecționar. Ziariști în forma autentică, nici atâta! Universul se comprimase puternic și încăpea într-o jucărie de buzunar numită smartphone. Aceasta înlocuise tot mediul înconjurător cu unul virtual. Dependența era colosală. Fără acea jucărie, de la copiii care învață să citească, până la bătrânii paraplegici din centrele de îngrijire, deopotrivă, pot fi considerați morți sau măcar intrați în sevraj. O nouă religie sau rațiune de a trăi își făcea loc prin intermediul ecranului cu comenzi tactile.

Judecând la scara istoriei, ai fi putut crede că te afli martorul, pe deplin conștient, la al doilea pogorât al Messiei pe Pământ. Prima dată, creștinizarea s-a făcut cu ajutorul crucii, o știm prea bine. De data asta, neîndoielnic, smartphone-ul deschis pe TikTok va contribui decisiv la cretinizarea popoarelor. Nici măcar nu-i o profeție. Dilema ține doar de perioada estimată până când se va întâmpla convertirea. Ce caut eu în această lume eminamente virtuală? Adaptarea extrem de facilă o impusese ca pe un dat firesc. Stăpânul trupului meu e oricine altcineva în afară de mine.

Din mers, amfitrioana îmi aruncă un zâmbet protocolar și mă chestionează câteva banalități. Vrea să știe cum am aflat de interviu, dacă îmi place să șofez, dacă nu, de ce o fac, cum mă descurc cu canicula, aerul irespirabil sau traficul infernal din București. Deduc din context că, arcuindu-se peste timp și generații, perpetuarea unor tare sociale dovedește capacități uimitoare de a rămâne veșnice în memoria comunității. Se ascund mârșav în perenități de nezdruncinat, precum poluarea sau aglomerația capitalei. Dilatarea viitorimii mă bulversează complet, simțurile nu-mi dau dimensiunea spațiului unde am aterizat. Dacă cineva m-ar întreba pe ce lume trăiesc, mi-ar veni greu să știu de mine.

Se spune că la un spital de psihiatrie un medic a avut ideea genială de a inventa telefonul mobil cu receptor și disc. În felul acesta, pacienții au fost mult mai cooperanți. Nu e de șagă cu percepțiile oamenilor mai mult sau mai puțin afectați de sindromul decrepitudinii colective.

‒ Nimic mai simplu, încerc un răspuns de probă, gutural. Din moment ce firma pe care o reprezentați a ales să-și popularizeze oferta de angajare tocmai în paginile ziarului la care lucrez, cred că sunt printre primii care au aflat de job.

‒ Hm! Într-adevăr un răspuns neobișnuit! Domnul Higuain adoră răspunsurile neobișnuite.

Zâmbesc încurcat și caut să schimb subiectul.

‒ Nu-mi închipuiam însă să fie atâta concurență pe post. Vă dați seama, dacă ne-am adunat buluc toată șoferimea din București, înseamnă că străzile-s deodată pustii, se circulă mult mai bine prin oraș la ora asta.

Vocea mea parcă ar fi aparținut altcuiva. Chiar și eu eram mirat. Avea în ea niște inflexiuni metalice care o făceau audibilă mai tare decât aș fi anticipat. Poate decorul cu efect de amfiteatru? Poate emoția ce nu se lăsa stăvilită? Oricum ar fi, timbrul noului glas ducea cu el o încărcătură de ezitare și îndoială, mascate primejdios.

Clipa de introspecție mi s-a risipit brusc, căci tocmai poposisem într-un apartament de hotel, redecorat și organizat pentru activități administrative, cu camera de zi transformată în sală de vizite. Trecerea pragului acelei încăperi a acționat ca un resort asupra bărbatului de vârstă mijlocie, cu ochii ațintiți în hârtii, așezat de partea opusă a mesei ovale. De bună seamă, domnul Higuain în persoană, am intuit. Se ridicase brusc în picioare, cu brațul întins și mișcări mecanice, semănând cu un android planificat anume pentru întâmpinarea oaspeților. După o strângere viguroasă a mâinii, simțită ca o menghină, m-a invitat să ocup un loc și s-a așezat în scaun odată cu mine.

Oare chiar atât de cazon să fi devenit protocolul care se impune în astfel de situații? Cât oi fi lipsit din prezent, pesemne, s-au petrecut o seamă de schimbări la nivelul interacțiunii dintre oameni. Atitudinea solemnă, combinată cu figura încruntată și privirea de gheață ale omului de decizie din fața mea nu lăsau să se întrevadă vreo urmă de empatie. Mr. Higuain ținea pe masă CV-ul meu și se uita când la mine, când spre rândurile tipărite, de parcă ar fi vrut să ne confrunte. Avea alături persoana fizică și replica sa transpusă pe hârtie, însă tot nu reușea să se convingă că aparținem unul de celălalt. Tăcerea devenise cumva stresantă. Dintr-odată, s-a făcut țăndări și o voce gravă, baritonală, și-a modulat tonul într-o subtilă interogație. Întrebările la obiect cereau răspunsuri precise, fără lălăieli, nuanțări sau contextualizări care, în altă conjunctură, ar fi fost de dorit să mă pună într-o lumină nițel mai favorabilă. Mă hazardasem în câteva rânduri să ocolesc cu diplomație un răspuns tranșant, dar nu mi-a mers. Higuain repeta cu obstinație întrebarea, îmbrăcată în alte forme, până ce primea, cu adaos de sinceritate, tot ce și-a propus. Un simț aparte îl aviza, pe căi doar de el știute, dacă în cele ce susțin se află adevărul sau îl ocolesc. Pesemne, dintr-o ambiție personală, domnul Poligraf dorea doar să-și confirme sieși că a avut dreptate și mă pistona necontenit.

‒ Observ că aveți o experiență vastă în mass-media și aproape deloc în cărăușie. Nu văd nimic rău în asta, dar chiar așa, sunteți dispus să renunțați la niște ani de vechime, deloc puțini, pentru o nouă meserie, complet diferită? Pentru că, oricât m-aș strădui, mi-e greu să găsesc vreo conexiune între cele două activități.

‒ Da, presa nu mai e ce-a fost, de prestigiu sau prestanță s-a ales... a rămas doar numele. Ziariștii cei buni au părăsit corabia, fiind cooptați în departamente de publicitate și piar pe la mari corporații. Doar cei tineri mai bântuie prin redacție, căutându-și un drum al lor. În plus, am un program flexibil care îmi permite să fac și altceva. Simt nevoia de o schimbare, domnule Higuain, de noi provocări care să transforme blazarea în entuziasm.

‒ Dacă am înțeles bine, vreți să renunțați...?

‒ ... la presă. Da, da. Sigur că da, îl întrerup instant, ca nu cumva să-și închipuie altceva.

‒ Perfect. Ați adus toate avizele, atestatele, copie buletin și permis, documente de studii, fișa medicală, examen psihologic, cazier judiciar, cazier auto de la poliția rutieră, care să ateste că nu aveți abateri disciplinare în trafic, în ultimii cinci ani?

‒ Totul se află în dosar.

Împing dosarul cu vârful degetelor și, în replică, în fața mea poposește o broșură tipărită în condiții grafice de excepție, cu coperta glamour, din paginile căreia sclipeau pozele unor limuzine de top. Ochiul deprins cu tipăriturile de calitate, că doar lucram în domeniu, nu eram vreun terchea-berchea de pe stradă, a sesizat imediat. Am luat broșurica în mână și i-am verificat textura cu degetele. Mirosea a cerneală proaspătă, îmbietoare. Nu știam la ce să mă holbez mai întâi, la calitatea hârtiei sau la cea a limuzinelor.

‒ Atunci, acestea fiind lămurite, un singur amănunt mai vreau să știu: ce mașină alegeți din catalogul nostru? De altfel, o să vă convingeți, toate autoturismele sunt noi și de clasă superioară, încât nu văd să existe vreo problemă în privința asta. Dacă totul decurge conform așteptărilor, de săptămâna viitoare ne vedem pe traseu. Asigurările de răspundere pentru pasageri și bagaje le primiți în anexa la contract, iar pentru mașină, desigur, Casco. Drum bun și fără incidente în trafic!

Răsfoiesc broșura cu poze artistice și date tehnice din alt ev. Subțirică, avea nevoie de o doză mare de indulgență pentru a fi numită catalog. Mă rog, chestie de opțiuni, n-are rost să-mi bat capul. Obiectivul meu este altul. Nu-mi ia mai mult de zece secunde să mă hotărăsc și cu mâna pe una dintre poze adaug, dându-mi aere de cunoscător:

‒ Modelul acesta de Letkon, având motor dual turbo cu hidrogen, sistem de frânare autonom, control al tracțiunii asistat de calculator și al direcției, transmis direct prin satelit, cu configurația traseului, amprentă vocală, pilot automat, ei bine, cred că toate astea mi s-ar potrivi foarte bine. Știind că vin azi aici, m-am interesat cum e cu fiabilitatea în trafic a unor mărci sau modele. Peste tot pe unde am întrebat, un singur răspuns s-a făcut auzit, sub diferite forme: Domnule, pentru a conduce fără stres într-un oraș atât de aglomerat, cum e Bucureștiul ăsta al nostru, te-ar avantaja cât mai multe opțiuni autonome la volan, vizibilitate, ergonomie, comenzi vocale, intuitive, funcții care să învețe obiceiurile de condus ale șoferului. Și, vorba ceea, n-am abordat chiar pe oricine, i-am chestionat doar pe tartorii cei mari: colegi de la revistele de profil, reprezentanți de vânzări, șoferi de shuttle, dealeri auto. Explicațiile lor m-au convins și ca atare mă conformez. Mașina asta arată într-un mare fel, de parcă ar fi venită din viitor. Dotările, în special cele de siguranță, sunt cu adevărat SF.

‒ În regulă, mi-am notat, îmi răspunse domnul cel încruntat, a cărui față imobilă s-a metamorfozat într-un surâs de bunăvoință. Colaboratorii mei vă vor conduce în parcul auto, pentru a face formele și a vă preda autoturismul. Să fie într-un ceas bun!

Ne-am strâns mâinile pentru a pecetlui astfel colaborarea ce se anunța fructuoasă. Rubiconul tehnologic fusese traversat în cel mai firesc mod cu putință. Chiar de la ușă am fost preluat de un tinerel și îndrumat către ieșirea în parcarea interioară, evident, pe altă parte decât cea pe unde intrasem. Cine și-ar fi putut închipui că, după o eternitate petrecută prin birourile insalubre, rătăcind încărcat de șpalturi pe coridoarele kilometrice ale Casei Scînteii, mestecând hârtia și sorbind cerneala, voi schimba toate acestea? Casca de protecție, patinele, crosa, slapshot, 40+... Cine și-ar fi putut închipui că voi îmbrățișa cariera de taximetrist? Eu nu, în niciun caz. 

Casa Scînteii - Epilog- (roman în lucru)

EPILOG

Evenimentul a continuat până de curând să publice un lung șir de dezvăluiri, sub directa coordonare a directorului publicației, Adrian Ene. Jurnalul în foileton al victimei a strâns suficiente pagini pentru a fi tipărit ulterior în vreo trei volume grosuțe. Întinderea de maculatură are legătură directă cu revirimentul financiar mult așteptat.

Pe această bază, directorul Ene, cu migală și profesionalism, ar putea construi un ziar de luat în seamă, exclusiv on-line, pentru că, luat cu treaba, am omis să vă vorbesc despre colapsul hârtiei de ziar. Cu scuzele de rigoare, operez această cuvenită rectificare, precizând că celuloza a făcut obiectul unui val de scumpiri fără precedent, cu taxe majorate și accize ca la benzină, din dorința de a se stopa poluarea și a se proteja natura, până când toate fabricile de hârtie au dat faliment. În același timp, tehnologia a devenit din ce în ce mai accesibilă, încât orice buzunar să și-o poată permite, comprimată într-o carcasă de smartphone. Dar despre asta v-am mai vorbit, n-am să insist.

A profitat și Ana de pe urma drepturilor de imagine. În baza notorietății obținute, Radautzean® a devenit marcă înregistrată pentru un nou joc video, foarte popular în rândul tinerilor. Un puști întâlnit întâmplător la o sală de jocuri mi-a atras atenția. L-am întrebat cum se joacă și s-a oferit să-mi dea câteva ponturi. În dinamica jocului, trebuie să modifici componentele unei mașini de curse pentru a atinge performanțe superioare și a urmări ținte mobile. De pildă, calculatorul de bord este cel mai greu de modificat. Fiecare mie de puncte la acest joc poate fi convertită în 10 radautzcoini, cea mai nouă monedă virtuală existentă pe piața cripto. Așadar, monetizarea unui deces intrase într-o nouă eră.

În ultimul număr al ediției de colecție din Evenimentul, care coincide cu sfârșitul jurnalului, este anunțat cu surle și trâmbițe deznodământul, departe de a fi unul previzibil. Așteptările publicului nu puteau fi înșelate. Pe bună dreptate, cititorii s-au trezit puși în fața unei situații incredibile. O asemenea turnură a evenimentelor, cu răsturnări bruște de situație și evidențe puse sub semnul întrebării, nu s-a mai pomenit de la împușcarea lui JR în Dallas. Ba, poate ar trebui să săpăm mai adânc în istorie, la împușcarea lui JFK, tot în Dallas, pentru că, așa cum spunea cineva, toate conspirațiile trec prin Dallas. Dacă ne luăm după acronime, în ordinea firească ar urma JDR. Dar mai bine să lăsăm faptele să-și continue desfășurarea lor firească, netulburată de interpretări cabalistice, urmând să spicuim doar din ce scrie la gazetă, sub semnătura pseudonimului Jederică, pentru a ne edifica într-o oarecare măsură asupra finalului povestirii noastre: 

Dragi cititori,

Așa cum v-am anunțat încă din numărul trecut, astăzi publicăm ultimul episod al Jurnalului lui Daniel Rădăuțean. A venit momentul să ne scoatem măștile, și eu, și dumneavoastră; să ne uităm în oglindă și să vedem cu adevărat cine suntem. Am să încep eu primul și-mi fac mea culpa, spunându-vă că totul a fost... un basm cu zâne și zmei, rodul imaginației unei inteligențe artificiale, inaugurând astfel seria de memorii scrise de acest fermecător artist al peniței care este ChatGPT. Cifrele din vânzări susțin că v-a plăcut. Jurnalul lui Daniel Rădăuțean n-a existat niciodată, la o privire mai atentă se văd fumigenele printre rânduri, consistențele ireale care de cele mai multe ori ne pun pe o pistă falsă, mai ales atunci când fumul ne orbește.

Mai mult decât atât, și Frantisek reprezintă produsul unei lămpi fermecate, lustruite intens, până a ajuns să fileze în capul unuia. Oricum ai da-o, individul nu-și justifică existența. Rolul lui poate fi jucat de oricine, direct interesat sau din pură întâmplare, fără să-și dea seama. Să fim serioși, ce serviciu secret ar face imprudența să-și trimită un agent de propagandă la București, când lucrurile se pot rezolva mult mai simplu? Premisele sunt favorabile. Atâția conaționali abia așteaptă să-i preia sarcinile și să-i joace rolul cu devoțiune. Măștile pot fi refolosite.

 Minodora, la fel, poate fi oricare dintre noi, chiar în travesti. Având o constituție ceva mai robustă, nici n-o să se observe.

Nu mai avem nevoie nici de Daniel Rădăuțean, un personaj la fel de plăsmuit ca și precedentele. Rolul lui, dacă a dovedit vreun dram de onoare la un moment dat, a fost sugerat prin extrapolare, vezi Doamne, să rămânem cu cugetul împăcat. Proiecția sacrificiului suprem pe o existență duplicitară șterge cu buretele toate ticăloșiile trecute, prezente și viitoare, în caz că cineva le conștientizează.

Mergând pe firul dezvăluirilor, să mai spunem că nici Adrian Ene nu există. Directorul ziarului s-a dat în spectacol într-un mod absolut ridicol și dezarticulat, doar pentru a-i fi creată o poveste fantasmagorică din care nimeni nu pricepe nimic.

Mai departe, tinerii Ana și Bogdan au putut fi văzuți la un moment dat sub formă de spirit, nicidecum în carne și oase. S-au transformat printr-un procedeu invers personificării, devenind un soi de conștiințe adânci, abstracte, din care doar entuziasmul a ieșit la suprafață. Naivitatea nu, ceea ce este dătător de speranțe.

În ceea ce privește agenții secreți, mai mult sau mai puțin infiltrați, care au ales să locuiască în această ficțiune, situația lor a devenit absurdă și pe alocuri se blochează în comicării involuntare. Ei înșiși sunt niște personaje nefirești, a căror conduită nu-i reprezintă și, mai mult decât atât, nu au nimic în comun nici cu hramul pe care-l poartă. Asta în ciuda faptului că, așa cum li se întâmplă adeseori în activitatea pentru care sunt instruiți, cu competențe în pro sau contraspionaj, scopul le scuză mijloacele, nemaivorbind de un alt aspect definitoriu, acela că stăpânesc tactica disimulării și, în definitiv, o au bine întipărită în cap chiar și în aspectele vieții de zi cu zi.(...)

Singurul personaj care rezistă acestei demolări săvârșite, ai putea crede, de un nebun supărat pe tot ce mișcă, este cel autointitulat Zeul-Zbir. Ex-directorul și-a înscenat propria abdicare pentru a rămâne scriitorul din umbră la ziar. Doar așa își putea permite luxul să relanseze publicația de pe noi principii etice sănătoase și baze financiare solide. A fost una dintre iluziile lui. N-a reușit mare lucru și de aici toate frustrările acumulate s-au dezlănțuit. Înarmat cu un baros, s-a năpustit în pinacoteca cu portrete a cărții, unde a început să dărâme în stânga și-n dreapta, fără deosebire. Ravagiile presimt că vor continua și după punctul final.