REVANȘA ARDELENILOR

Mă autodenunț. Sunt suspect de primirea unor foloase necuvenite pentru a ajunge la Parlamentul European. Nu eu. Să mă explic. În urmă cu ceva timp primesc un apel necunoscut și o voce molcomă mă anunță: ”Dragă domnule, suntem din Bistrița și venim la București cu un grup de copii care mere în excursie la Parlamentul European. Avem un microbuz cu douăzeci de locuri...”. Având în vedere că mă ocup de administrarea unei pensiuni lângă aeroport, m-am gândit că au găsit numărul meu de telefon de pe un site de profil și le-am tăiat-o scurt:

− Îmi pare rău, dar nu putem găzdui un număr atât de mare de turiști...

− Dar, dragă domnule, nu vrem să ședem, numa' nu avem unde lăsa microbuzul. Stiți, suntem în excursie cu copiii și nu avem de unde bani de cazare, mi se răspunde de la capătul celălalt al convorbirii fără fir.

Gândindu-mă la copii am acceptat, mai ales că nu era pentru prima dată când cunoștințe care călătoreau în străinătate își lăsau mașina în fața porții. Aveam și o urmă de îndoială, în fond un microbuz de 8 m lungime nu este atât de ușor de parcat încât să nu deranjeze vecinii. N-am apucat să duc gândul la bun sfârșit că interlocutorul meu ardelean intervine:

− O să vă deranjăm puțin că noi merem toată noaptea și ajungem în Otopeni la ora cinci dimineața. Dar nu va faceți griji că ne revanșăm cu niște produse bio de aici de la noi.

−Haideți domne, terminați cu prostiile. Dacă am apucat să va promit, asta e. Veniți! Important e să vedem cum parcăm mașina, să nu blocăm drumul...

Cam două săptămâni au trecut de la această discuție până la sosirea ”delegației” pentru Parlamentul European. Mi-am pus ceasul să sune la ora stabilită și m-am inființat la întâlnirea matinală. Șoferul microbuzului dusese ”delegația” la aeroport și acum mă aștepta să parcăm mașina. Sub o ploaie măruntă, mocănească, a coborât din microbuz un colos învelit într-o haină de piele, cu vârful nasului roșu, cu ochii albaștri spălăciți, dornic să-mi strângă mâna cu respect. L-am salutat în grabă și am trecut să-l ghidez căci ploaia se întețea. Am reușit, nu fără mare greutate să punem măgăoaia în repaus, după care m-am oferit să-l reped cu mașina mea înapoi la aeroport. Pe drum, deși nu era ora potrivită, am încercat să fac puțină conversație:

− Domnule, dar cred că v-au mâncat urechile copiii aceștia, să călătoriți atâta drum cu ei. Nu e obositor?

− Nu, deloc. Drumul a fost bun, lejer, iar de ăștia mici nu avem decât șapte.

− Aaa, înțeleg că aveți și elevi mai mari, restul...

− Da, de unde, ceilalți sunt profesori, știți dumneavoastră, supraveghetori.

− Cum domnule, glumiți, doi supraveghetori la un elev? Păi cât de neastâmpărați pot fi?

Dar n-am mai apucat să aflu răspunsul că ajunseserăm deja în parcarea aeroportului. Ne-am luat ramas bun și ne-am văzut fiecare de drum. Când am ajuns acasă, am desfăcut mai mult din curiozitate cele trei sacoșe ticsite cu revanșa bio a șoferului de microbuz. Și mi-am dat seama că acesta nu glumise deloc. Înăuntru erau șapte pachețele, aproape trase la indigo, cu slană, caș și o sticlă de tărie. Probabil, fusese ordin pe unitate. Cum ar veni, câte un pachețel de fiecare copil care primise încuvințarea să meargă la Bruxelles. Cancelaria de supraveghetori nu se pune la socoteală. Nu că aș fi avut nevoie.

M-am simțit ca în ”Albă ca Zăpada...” cu cotizația de Parlamentul European pe masă. Parcă aveam și un măr în gât! În rest, despre profesori numai de bine. Cazul, dincolo de latura tragi-comică, pare reprezentativ pentru situația învățământul românesc actual.

TATA

Cum ne definim pe noi înșine? Cel mai simplu mod este să ne comparăm cu ceilalți, pentru că nu-i așa, specia umană are suficient de multe nuanțe încât să ne identificăm sau nu cu semenii noștri. Eu, fără a fi malițios, mă raportez tot timpul la părintele meu. Acest exercițiu incontrolabil, care probabil își are originea în copilărie, nu este deloc unul confortabil, odată ajuns la maturitate.

Diferențele de gândire dintre noi sunt destul de mari. Altă vârstă, alte concepții, alte valori. Poate conflictul între generații? Poate ciuma roșie care, ca o maree, vrând să ne înece în mediocritate, ne-a șlefuit în mod diferit? Mai ales că la vremea respectivă eram pietre tari de dimensiuni diferite, eu - adolescent, el - la deplină maturitate. Cine stie! Resimt un fel de tristețe cosmică când mă raportez la tata. Mi-aș dori mai mult ca planetele sa nu iasă din rând, pentru a ne pune și noi de acord, măcar în chestiunile cele mai simple. Dar n-ai să vezi așa ceva. Disputa mea de idei cu tata se poartă la un nivel atât de ridicat încât îl invoc fără tăgadă în majoritatea cazurilor. Îl cunosc atât de bine încât nici măcar nu mai e nevoie de doi. E o luptă cu mine însumi, cunoscând opiniile tatei, și încercând să le contrazic. E o continuă căutare de argumente imbatabile. Dincolo de clasicele subiecte politice și economice, mă surprind până și în cele mai banale situații interogându-mă: ”Oare muzica care se difuzează acum la radio i-ar plăcea și tatei?” sau ”Cartea pe care o citesc e de natură să-l răscolească la fel ca pe mine?”. Evident că răspunsul este ”Nu!”, pentru conformitate. Atunci retorica și argumentațiile în cascadă dau năvală în gândurile mele, spulberând zăgazurile unei aprobări necondiționate, cum i-ar sta bine unui copil model. Și o țin așa minute în șir, fără a ajunge la o concluzie definitivă. Așadar, dragă tată, ard, vibrez, reverberez în dispute imaginare cu tine. Iar tu nici măcar nu bănuiești ce se coace în mintea fiului tău.

În ultima vreme, noile tehnologii care au intrat în casele noastre potențează acest conflict interior. Se poate spune că tata dă primele vâsle în domeniul vast al navigării pe internet și este ca un copil cu jucăria cea nouă. Îmi redistribuie pe email sau pe rețelele de socializare luări de poziție vehemente, prelucrate în laboratoare de informații, pe diverse subiecte. Masonerie, servicii, evrei, dacologie, Rosia Montană, George Soros, sunt temele predilecte. Presupun că, dacă mi le trimite, nu o face dezinteresat ci rezonează într-o oarecare măsură cu ele. Acestea dau nastere la noi controverse ce se cer clarificate. Încerc să joc cu manta:

~ Ști, dragă tată, în primii ani de presă liberă, studenților la facultatea de jurnalism li se inocula ideea că tot ce este ieșit din comun atrage, în detrimentul faptului cotidian. Dacă un câine mușcă un om nu este o știre dar invers avem ceva senzațional, susțineau profesorii noștri dezbrăcați de curând de haina manifestului programatic al organului de partid și de stat. Acest principiu, corect în epoca clasică a presei, a fost exacerbat odată cu dezvoltarea internetului și creșterea social media în preferințele cititorilor. Acuratețea cu care se numără ”bob cu bob” fiecare consumator de titluri din mediul online a produs un deserviciu presei. Am ajuns la paradoxuri greu de închipuit pentru generația voastră: știri cu titluri bombastice dar lipsite de conținut, evenimente fabricate acolo unde, de fapt, nu există. În ziarele pe care le răsfoiai în urmă cu mai mulți ani titlul și primul paragraf conțineau ce e mai important într-o știre. Acum este exact pe dos.

~ Cum adică bob cu bob? Interesează pe cineva ce citesc eu sau transmit prietenilor mei?

~ Exact. Mai mult ca niciodată suntem înconjurați de intoxicări, știri din capul locului falsificate, neverosimile. Dacă cineva ar avea curiozitatea să facă o statistică, probabil ar descoperi că 50% din știrile care circulă în mediul online sunt false, iar alte 30% păcătuiesc prin omisiune, oferind doar acea părticică de adevăr care este pusă în slujba unor interese meschine, politice, economice, de piar.

~ Cred că nu ai de gând să-mi insulți discernământul în ceea ce fac?

~ Deloc. Dar țin să-ți explic că o strălucită tehnică de manipulare se bazează pe ”împachetarea” într-un articol a informațiilor false laolaltă cu informații adevărate, îndeobște cunoscute. Jumătăți de adevăr sunt îmbinate iscusit cu jumătăți de minciună. În acest fel, cititorul având în background informațiile adevărate, transferă certitudinea de adevăr asupra întregului articol, și-l însușește și-l răspândește. Probabil ai observat și tu că în ultimul timp manipularea nici nu mai respectă această regulă, falsul e grosier, fără urmă de adevăr. În schimb, te copleșește prin număr, prin avalanșa de astfel de lături. Iar o minciună sfruntată, repetată la nesfârșit, capătă poleială de adevăr.

~ Să presupunem că așa este. De unde ști tu ce informații sunt adevărate și ce nu? Dacă corectitudinea politică este controlată de organizațiile evreiești care conduc lumea? Ai idee cum se traducea "politically correct" pe vremea inchiziției ?

~ Nu știu, dar încerc să aflu. Pe vremuri, manualele de jurnalism insistau pe ideea că un gazetar trebuie să respecte o conduită de onoare și să verifice o informație din trei surse, înainte de a o publica. Acum, când prin explozia ”social media”, practic oricine poate să răspândească o știre, călcând în picioare orice deontologie profesională, când avem site-uri care și-au făcut o ”reputație” din răspândirea de minciuni, când însuși vremelnicul de la Casa Albă a beneficiat de pe urma unui astfel de site românesc, când avem platforme întregi online afiliate propagandei unor interese străine în România, cred că singura șansă este să înlocuim veriga stricată. Să facem noi treaba jurnaliștilor și să verificăm informațiile din trei surse pentru a ne însuși acea conduită profesională. Evident că nici așa nu suntem complet feriți de manipulări, dar le putem limita.

~ Ușor de zis, zise tata cu neîncredere. De aceea îți trimit eu ce cred că este interesant, pentru a avea de unde alege și a trece prin filtrul tău. Și poate, între timp, înainte de a ajunge la anii mei, te vei convinge de adevărul celor susținute de mine.

Efectul discuției cu tata nu a fost cel preconizat. Bombardamentul cu informații îndoielnice a continuat. Poate chiar s-a intensificat pentru că a observat că mă interesează tema. Mi-am dat seama și de tâlcul celor spuse la final: el la vârsta mea nu se mai poate întoarce, în schimb eu s-ar putea să ajung la anii lui. Și să gândesc la fel ca el, spre disperarea copiilor mei.

       

ÎN UMBRA MARELUI URS

Zilele trecute am citit pe FB un comentariu critic la adresa suplimentării efectivelor NATO staționate pe teritoriul României, scris de un fost coleg de breaslă. Articolul mi s-a părut oarecum tendențios, dar n-am dat importanță acestui fapt. Totuși, am considerat că poluează spațiul meu virtual vital de pe FB, încât n-am avut nici o ezitare când am apăsat butonul ”unfriend”. Fără alte explicații, pe care le-aș fi considerat inutile. Nu este singurul caz când dau ”unfriend” pentru postările unor persoane, care nu coincid cu punctul meu de vedere, și aproape trecuse neobservat acest incident. În ziua următoare insa, am avut parte de o surpriză care, coincidență sau nu, m-a făcut să mi-l reamintesc. Întamplarea face să-mi verific traficul de pe blogul personal, mai ales ca n-am mai scris nimic de ceva vreme. Dintr-o dată apar 15 vizite pe blog de pe teritoriul Federației Ruse cu sursa de intrare ”feisbuc”. Mirarea este cu atat mai mare cu cât de când am inaugurat pagina de blog n-am avut nici o vizită de pe acele meleaguri, și în plus, nu abordez subiecte de politică externă sau apărare. Oare să fie o coincidență stranie sau acești băieți chiar ne monitorizează?

Restituiri de arhivă/ BĂTAIE PE FUNCȚII ÎN TURISM

Pe vremuri, acum 21 ani, era bătălie mare pe funcții în turism, mai ceva ca în Parlamentul Ucrainei. Bătălia era prin minister sau organizațiile patronale căci  altfel, turiștii nu dădeau năvală!!! Acum o fi altfel? Atunci aveam de ales între Vasilescu sau Mărășoiu, între Neacșu sau Lazăr. Acum, mai alege și DNA-ul! N-am de gând să peiorez mai mult în această direcție, nici nu aș avea argumente. De fapt, am dorit să inserez aceste articole mai mult pentru latura lor nostalgică. Atunci puteam scrie liber despre oricine și orice. În caz că greșeam, de vină era doar naivitatea specifică vârstei, dacă pot spune așa, ci nu presiunile de tot felul. O mostră din aceste scrieri vă ofer în continuare.

Restituiri de arhiva/ Hoteluri pentru general

             În urmă cu mai bine de 20 ani, camerele de hotel erau împărțite pe culoarele de la Palatul Victoria. O societate comercială putea rămâne fără un hotel sau o vilă, prin Hotărâre de Guvern. O informație care stârnește zâmbete astăzi. Dar în 1994, adică în paleozoicul democrației noastre originale, se afla pe prima pagină a ziarului  Romania liberă. Reproduc din textul de arhivă: ”În perioada 1 ianuarie 1990-15 mai 1993 au fost scoase din patrimoniul turistic al României 21 de hoteluri și vile (2285 locuri de cazare) pentru a fi cedate, în general fără plată, unor instituții centrale de stat. Principalii beneficiari ai acestor hoteluri, pe baza unor hotărâri guvernamentale, sunt Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Serviciul Român de Informații. Principala motivație a acestor înstrăinări este faptul că sub îndrumarea fostului regim armata a construit respectivele hoteluri. Ne întrebăm atunci de ce dl Gheorghe Tinca nu ia pentru uzul armatei și Casa Poporului? Sau, dacă așa stau lucrurile, serviciul dlui Măgureanu ce a mai construit? Publicăm în continuare lista activelor din patrimoniul societăților comerciale din turism care au fost cedate terților (...)”

TELEVIZIUNILE DE ȘTIRI ȘI ALEGERILE

Nu am idee să mă pricep la previziuni și nici nu urmăresc semnele astrale. Dar am sentimentul că aceasta a fost ultima campanie electorală de la noi, la cel mai înalt nivel, care s-a desfășurat preponderent la televiziuni. Așa cum dezvoltarea internetului a dus la falimentul presei scrise în urmă cu câțiva ani, se poate lesne presupune că peste alți câțiva ani conținutul video pe net va fi cel puțin ca pondere la nivelul conținutului scris. Deja au apărut televizoare cu internet incorporat, posturi tv on-line, Facebook și câte și mai câte. Fără a bănui măcar pericolul, televiziunile noastre de știri nu fac decât să grăbească acest proces firesc. Prin imparțialitatea grosieră, asocierea cu moguli, finanțări suspecte, canalele de știri se faultează singure, decredibilizându-se în fața publicului. Și cum studiile arată că tot mai mulți oameni petrec timpul în fața calculatorului, în locul televizorului, momentul dispariției nu e departe.

Îmi amintesc că prin anii 2000, când multe ziare de calitate nu dispăruseră încă, a apărut informația că unii formatori de opinie din redacții ar fi fost formați să devină formatori. SRI-ul e în tot și în toate, se repeta pe la colțuri. E tot ce le mai trebuia publicațiilor pentru a le grăbi suferința. Iar istoria, ca de atâtea ori, se repetă. Putem spera că peste 5 ani, când internetul va prinde mai multă putere și în zonele marginale ale societății, campania electorală să fie mai responsabilă, fără derapajele întreținute de unele televiziuni. 

DESPRE VOT FĂRĂ PATIMĂ

Câtă încrâncenare, câtă revoltă, câtă patimă pe rețelele de socializare înaintea turului 2 al alegerilor prezidențiale! Îmi amintesc de aceleași tensiuni, ale unei societăți polarizate, și înainte de alegerile din 1996 cu Emil Constantinescu vs Ion Iliescu sau 2004 cu Traian Băsescu vs Adrian Năstase. Și atunci aveam prieteni care se comportau precum un bolnav cronic care se agață de o ultimă speranță. Nu stiu în ce măsură perioada care a urmat le-a confirmat așteptările, dar asta e o altă discuție. Cert este că dezvoltarea internetului și a rețelelor de socializare a exacerbat aceste manifestări. În prezent sunt zilnic bombardat cu mesaje disperate, de un ”acum-ori-niciodată” induioșător.

Din capul locului vreau să precizez că la primul tur am votat M. M., dar nu e un vot cu care să mă mândresc. În turul 2, dacă mă voi prezenta, probabil îl voi ștampila pe J, fără a avea însă constiința lucrului bine făcut. Nu vreau să dau impresia că am ceva special cu candidații sau clasa politică din România. Ei se perpetuează dintre noi, încât reproșurile ar trebui să meargă către noi ca nație. Se pare că de acest lucru și-au dat seama și alții atunci când au preluat hățurile. Politica românească se face acum la Bruxelles și Washington. Guvernul este o anexă a FMI iar marii corupți sunt săltați cu binecuvantarea unor ambasadori în România.

Constat ca una din temele de campanie este corupția. PSD-ului i se reproșează că din rândurile sale provin Năstase, Hrebenciuc, Voicu, Mitrea, Mihăilescu, Voiculescu,Ghiță iar lista este mai lungă. Dar toți aceștia sunt sau au fost după gratii. Din acest punct de vedere PSD poate poza într-un partid model care și-a făcut curățenie în ogradă. Evident, celelalte partide au și ele faliții lor. V-ați fi imaginat un asemenea scenariu în anii 90? Dar oare conducerea PSD sau a PNL este cea care a făcut curățenie în propriul partid? Există cu adevarat independența justiției ? 
Dosare precum Microsoft sau EADS au ajuns pe mâna procurororilor după ce au primit dezlegare în țările de origine. Anchetele nu au început nicidecum la București. Alte dosare, precum Bechtel, au fost îngropate cel puțin deocamdată, din aceleași considerente. Ce să mai spunem de afacerile lui Puiu Popoviciu cu Institutul de Agronomie, prin care s-au defrișat zeci de hectare din Pădurea Băneasa. Seamănă izbitor de mult cu un alt dosar celebru, cel al mogulului Dan Voiculescu. Dar putem presupune că sancțiunile nu vor fi aceleași din moment ce Ambasada Statelor Unite și-a plantat bunker-ul tocmai acolo. Așadar trierea acestor dosare se face undeva mai departe. Și atunci ce ne mai agităm atâta în lupta asta politică surdă? Contează cine iese, are vreo importanță cine vine? Doar să nu facă greșeli mari, gafe de proporții, declarații năucitoare, căci altfel, foaia de parcurs este bine stabilită. Din acest punct de vedere măcar de la PSD nu am așteptări mari, dar să te dezamăgească vreun Constantinescu sau Johannis e mai greu de suportat.

Și mai am un motiv să fiu detasat față de aceste alegeri, mai ales când văd cum se strică prietenii, se aruncă vorbe grele pe facebook din cauza simpatiilor politice. După alegeri, acești băieți din suita celor doi se vor întâlni undeva la un restaurant și vor împărți posturile cheie în totală armonie. Și total dispreț față de alegători. Apropo, mai există ”Golden Blitz”? În ultimii ani am avut toate combinațiile posibile, PNL+PDL, PDL+PSD, PSD+PNL, și acum din nou PNL+PDL ca să se închidă cercul. Așa că stau relaxat și mă uit la televizor, la confruntarea celor doi, ca la.... aș fi zis teatru, dar e mai degrabă o luptă în noroi.