MATURIZARE FORȚATĂ CU SECURITATEA LA UȘĂ

Bag seama că după război mulți viteji se-arată, dar în primavara anului 1989 puțini români se îndoiau de dăinuirea regimului comunist pentru eternitate. Înainte de a îndrăzni să visăm la prăbușirea lui Ceaușescu se aniversau două secole de la revoluția franceză. Posturile de radio occidentale care emiteau în limba română încercau să creioneze o atmosferă de sărbătoare pe străzile Parisului, în contrast cu cenușiul de pe străzile Bucureștiului. Sau al oricărui oraș din republica noastră socialistă. Mai târziu aveam să ajung la Paris și privind în memorie am cântărit fugar că orașul luminilor nu e nici pe departe oglinda a ceea ce se inoculase în subconstientul minții mele.

Eram elev în primul an de liceu la Râmnicu Vâlcea. Colegii mă remarcaseră ca o siluetă deşirată, gât lung, rigid, pentru a masca o uşoară încovoiere a umerilor, reprezentând complexul adolescenţei mele. Altfel, scump la vorbă, cu gândurile mereu în alta parte, ceea ce pentru unii părea un semn de îngâmfare. Uniforma bleumarin, la care din când în când mai asortam câte o cravată îngustă, stătea aranjată ca pe umeraș. Cu această înfățișare tragi-comică m-am prezentat la întâlnirea pe care destinul mi-o aranjase cu sistemul represiv reprezentat de fosta securitate a lui Ceaușescu. Impactul dintre inocenţa zburdalnică şi teroarea organizată a fost terifiant.

Eram oarecum avizat că plicurile de corespondență pe care le-aș trimite în exteriorul țării sunt triate și verificate. Adică bănuiam. Dar aveam sentimentul că nu fac nimic rău dacă răspund la câteva întrebări de cultură generală despre, cum altfel, revoluția franceză. În fond, și francezii l-au dat jos pe rege, ca și compatrioții noștri comuniști. Dar ei, nici măcar nu s-au obosit să-l trimită în exil. Direct pe eșafod. Concursul era lansat în eter din redacția românească a postului de radio RFI (Radio France International), un post moderat la adresa regimului comunist din România. Doar aveau și ei comuniștii lor la putere. Nu se compara cu Europa Liberă sau Vocea Americii. Evident, eram un fidel ascultător al tuturor posturilor românești din Occident, cu complicitatea neștiută a alor mei, dar repet, aveam sentimentul că nu fac nimic rău. În plic adăugasem, pe lângă răspunsurile la concurs, și câteva versuri de-ale mele. În naivitatea mea adolescentină credeam că ar putea fi apreciate la radio de cineva care le-ar putea rosti pe post. Era tot ce-mi doream pentru o clipă de grație.

”Mă simt cuprins de-amărăciune,

Am sufletul întunecat

Iar viața-mi pare o minune

La care n-am acces privat(...)”

Versuri naive, dar securitatea nu avea timp de analize semantice, ci le interpreta în cheie proprie: ”Cum tovarașe elev, când partidul vă oferă toate condițiile pe care vi le doriți în republica noastră socialistă, dumneata ești cuprins de amărăciune?” Cu aceste cuvinte grele, rostite rar, apăsat, am fost întampinat în cabinetul directorului de la liceul economic din Râmnicu Vâlcea. Fusesem scos de la ore și adus în mare grabă, fără a mi se explica pentru ce. Tovarășul care îmi vorbea astfel (aveam sa aflu că se numește maior Lodroman) stătea cocoțat cu fundul pe biroul directorului și mă urmărea iscoditor. Privirea lui se întrepătrundea cu a mea, nedumerită. Vedeam o figură mare, pătrată, un păr aspru roșiatic, tăiat scurt ca peria. În ochii lui albaștri se citea ură nedisimulată, încăpățânare. Poate că-l deranjasem de dimineață, cu ordin de zi, pentru a mă lua la întrebări după o noapte prelungită petrecută în compania vreunei informatoare din show-biz-ul de atunci. Meseria cerea și sacrificii, ca de altfel și înfățișarea. Un trup bine legat era chinuit parcă în costumu-i strâmt, ponosit pe coate. Colțurile gulerului alb, prea înalt, se îngropau în gușa care începuse a se forma.

Directorul era și el prezent, cu capul plecat se uita cu coada ochiului la mine. Eu, țeapăn, mut de uimire, cu gura încleștată, nefiind în stare să articulez ceva. Din când în când se deschidea ușa și mai intra câte un profesor, dirigintele, secretarul UTC. Grăbiți, ca la o întrunire de partid la care întârziaseră deja, se așează lângă director în aceeași poziție umilă. La un moment dat ușa se deschide din nou și intră tata. Părintele meu nu venise niciodată la școală până atunci, să se intereseze de note sau la vreo ședință cu părinții. Avea deplină încredere în mine iar eu îl răsplăteam, neoferindu-i motive de îngrijorare. Până atunci! În plus, îl știam la serviciu, undeva în afara localității, de unde pentru nimic în lume n-ar fi putut pleca înainte de terminarea programului. Când l-am văzut, mi-am dat seama că e groasă rău. Se pregătea exmatricularea mea din liceu.

A doua întrebare a venit ca un trăsnet: ”Din ce organizație subversivă faci parte? Cu cine colaborezi?”. Acum simțeam că mă clatin de-a binelea. Totuși reușesc să rostesc: ”Știți eu mai scriu poezii. M-am gândit că...”. Dar m-am oprit brusc. Mi-am dat seama că orice aș fi spus mă afundam și mai tare în mocirla explicațiilor fără rost. De fapt, chiar rostul întrebării era discutabil din punctul meu de vedere, dar evident că nu mă puteam pronunța în acest sens. Cel puțin, aveam voie să gândesc... Văzând că nu poate scoate nimic de la mine, nici n-ar fi avut ce, securistul îmi întinde o foaie de hârtie și dictează o declarație. Am luat loc pe un scaun dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât nu puteam așterne nimic pe hârtia albă, nici măcar după dictare. Antebrațul meu intrase în grevă. Totuși, nu doream să-l enervez și mai tare pe tovarășul securist așa încât era musai să mă liniștesc. Încep să scriu cu litere lăbărțate și greoaie. Frazele, pline de formule de adresare tovărășească, într-o limbă care mai târziu am aflat că se numește de lemn, îmi păreau total străine, ca și când nu s-ar referi la mine. Securistul îmi ia declarația și o așează meticulos în dosar. Apoi părăsește încăperea, nu înainte de a mă avertiza că ne mai vedem noi. Din clipa aceea  a urmat prigoana.

La școală - Profesorii se împart în două tabere, unii care mă susțineau fățiș iar alții care mă înfierau zgomotos. Cea mai afectată era profa de română care, chipurile, era vinovată pentru derapajul meu literar.

Acasă - Tata resimțea deja ca pe o povară faptul că bunicul fusese acuzat de simpatii legionare și avea dosar la securitate. Parcursul său profesional fusese dat înapoi ca un ceasornic, în mai multe rânduri, încât o nouă belea pe cap era tot ce-i lipsea.

În fața blocului - Tatăl unui coleg de joacă, securist de meserie, mă prinde în fața blocului și mă troznește cu două perechi de palme chiar în fața unei droaie de copii. Când am încercat să protestez: ”Dar ce-am facut ?” răspunsul a venit promt: ”Las că știi tu mai bine!”.

La antrenament - Peste câteva zile, la clubul de judo unde activam, sunt supus unui nou interogatoriu: ”Când? Cum? Cine? Cu cine?”. În rolul investigatorului chiar antrenorul, un viitor primar post-decembrist.

Mă simțeam izolat, marginalizat, hăituit. Aveam sentimentul că cineva mă urmărește tot timpul, ca o umbră, și-mi monitorizează mișcările. Când ieșeam pe stradă nu puteam scăpa de senzația că sunt filat, mă uitam în stânga și-n dreapta, mă întorceam, apoi îmi spuneam că asemenea gesturi riscă să mă dea de gol, și-mi continuam drumul ronțăind în minte scenarii întortocheate. Începusem să cred ca unii oameni au însușiri paranormale. Persoanele cu care intram în contact păreau să știe mai multe decât afișează și mă privesc suspicios. Frica transformase lumea în care trăiam într-una plină de umbre, imagini mișcătoare și percepții extrasenzoriale. Nu puteam înțelege de ce nimeni nu pricepe că pentru un gest necugetat nu e nevoie de doi sau mai mulți.

În astfel de momente singura alinare o reprezenta imaginația. Cu ochii minții mă vedeam căpătând puteri supranaturale și devenind un fel de superman al regimului totalitar. Aveam o placere nebună să-i iau la rând pe toți cei care mă nedreptățiseră și-i făceam să regrete că m-au cunoscut. Cel mai mult mă bucuram când veneau la mine să-și ceară iertare pentru necazurile pricinuite iar eu îi biciuiam cu o privire plină de dispreț. De pe piedestalul oniric pe care eram așezat îmi permiteam să nu mă cobor la nivelul lor.

În final am scăpat neexmatriculat. Pot spune că revoluția a venit la momentul potrivit. După decembrie 89 am mai parcurs doi ani de liceu în libertate. Profesorii, care cu câteva luni înainte erau cei mai vocali în a mă înfiera ca pe un dușman al poporului, veneau acum să mă felicite pentru actul de curaj dovedit. Ei nu puteau înțelege nici după dispariția dictatorului că nu a fost nici un act de curaj. Din contră, au fost frici și spaime teribile. Asta mi-a dovedit că mă considerau în continuare, de fapt, tot o unealtă. Nicidecum un suflet și o minte inocentă în care s-a intrat cu bocancii de securist.

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (5)

V

La cumpăna dintre ani s-a crestat o cumpănă și peste cursul existenței mele de șofer, cu sau fără simbrie. Dacă tot nu avusesem nicio tamponare cu obiectul muncii pe parcursul întregului an, destinul s-a zburlit la mine și mi-a servit-o în ultima zi din calendar. Și pentru că sosise sorocul ca leatul vechi să-și ia zborul, era musai ca întâmplarea să capete o strălucire aparte, demnă de așezat în ramă.

Mai întâi mă pune Necuratu să iau mașina nevestei pentru o scurtă plimbare și ceva cumpărături. Credeți-mă pe cuvânt, decât să șifonezi mașina consoartei mai bine te-ai gândi la o aventură cu prietena ei cea mai bună. S-ar putea să fie mai puțin furioasă. Apoi, dacă artizanul ceresc tot stă cu acuarelele pregătite pentru a da nimb unui tablou original de prostie pământeană, cadrul natural nu se potrivește cu localitatea de domiciliu. Nu, deloc. Eventual, s-ar impune ca evenimentul să se desfășoare la câteva sute de kilometri distanță de casă, unde ți-ai dori să petreci un revelion liniștit alături de familie.

Acestea fiind circumstanțele, contribuția mea n-a fost nici ea de neglijat. Am găsit cu ușurință o stradă cu sens unic lată cât să treacă mașina de pompieri, acesta este etalonul. Dar cred că respectiva autospecială de intervenție ar avea nevoie de o mică ajustare de dimensiuni odată cu reînoirea parcului auto. În fine, problema lor. În ce mă privește pe mine, n-am acordat prioritate la un mini-van, și buf! O tamponare de mai mare dragul se săvârșise pe meleaguri oltenești.

Mă dau jos de la volan îngrozit, să observ daunele produse celor două autovehicule afectate de violența impactului. Sub presiunea momentului, uit cheia în contact, motorul pornit și, colac peste pupăză, se blochează și portierele, ca și cum ar fi fost închise din telecomandă. Evident, telecomanda rămăsese în mașină, agățată lângă cheia din contact. Nu-mi rămâne decât să dau ture în jurul mașinii, căutând o breșă de securitate, vreun geam lăsat sau vreo portieră neînchisă cum trebuie. Slabe speranțe!

Cealaltă mașină se prezintă în condiții jalnice, un hârb abia cumpărat la mâna a doua de un nene căruia îi mai lipseau câțiva ani până la pensie. Îl observ cu atenție. Un cap mare, pleșuv, numai la tâmple două tufe de păr cărunt și o frunte lată, brăzdată de cute adânci. La rândul lui mă studiază cu niște ochi mici, pătrunzători, care lucesc prin sticlele ochelarilor rotunzi, încălecați pe un nas coroiat. Eram pregătit pentru orice fel de reproșuri, insulte, invective, așa cum e datina din bătrâni pe la noi prin cartier. Oameni nervoși apar și dacă nu dai un semnal în trafic la schimbarea direcției de mers. Darămite după ditamai pocinogul. Dar nu, omul se abținea. Nu mi-am dat seama dacă își înfrâna pornirile vulcanice sau beneficiam de o constantă a firii lui, de o lentoare contagioasă, venită parcă de peste munți.

A doua variantă devenise mai plauzibilă. Ardeleanul nostru nu se învrednicise nici măcar să-și înregistreze mașina pe numele său, se prezenta cu număr de Sibiu, tot pe numele fostului proprietar. Când cobor ochii spre hârb, observ că pe lângă alte avarii avea un cauciuc făcut ferfeniță. Roata de rezervă, ultima noastră salvare la care mă puteam gândi, fusese scoasă din lista accesoriilor obligatorii, dintr-un motiv realmente pueril. Ocupa prea mult spațiu în portbagaj. În spatele nostru se formase o coadă de mașini de aproape un kilometru. Claxoane, nervi, oameni revoltați. Eu și șoferul vanului ne uitam unul la altul și dădeam din umeri neputincioși, fără a putea urni din loc niciunul dintre automobilele care blocau calea de acces spre unul din cartierele mărginașe ale orașului.

La un moment dat își face apariția un echipaj de poliție. Doi lungani puși pe amenzi. Dar, înainte de a se așterne la scris, încearcă să degajeze asfaltul. De ce-or fi lăsat oamenii ăștia mașinile în drum? par să-și spună. Las că venim noi cu ideea salvatoare să le dea la o parte, zboară gândurile de sub caschetă. Din bula lor, unde certitudinile iau locul îndoielilor (deh! apanajul unor minți odihnite), coboară cu frunțile asudate pe pământ în momentul în care le încurcăm socotelile. Nu suntem în stare să levităm niciunul dintre monștri care blochează cordonul de mașini, a venit anunțul care i-a nedumerit. Ca să fim mai convingători, le arătăm și motivul neputinței noastre: una dintre mașini, încuiată cu motorul pornit, iar cealaltă cu janta scrijelind asfaltul. Acum, cu toate datele pe tapet, așteptăm o soluție miraculoasă din partea sfatului polițienesc. Dar cei doi reprezentanți ai ordinii publice uită de amenzi și își dau coate, șușotind complice. Unul dintre ei, care părea să fie mai gradat, îi spune celuilalt la ureche, crezând că nu-l aude nimeni:

‒ Băăă! dar proști mai sunt ăștia, hai să mergem că stăm degeaba cu ei!

După această mostră de implicare în rezolvarea cazului, se scuză că sunt în misiune și trebuie s-o întindă, nu înainte de a ne face încă o dată morală pentru blocarea circulației. Mustrarea, fără amendă, care ar fi fost binemeritată, de altfel, am primit-o cu o oarecare indulgență. Dar să râdă de noi cei doi reprezentanți ai Poliției Române, pe motiv de prostie, nu era cel mai măgulitor lucru.

Deja, mă și vedeam în drum spre București, cu trenul sau ce-oi mai găsi la ora aia, vreun ia-mă-nene rătăcit, să fac rost de cheia de rezervă a mașinii și să mă întorc la familie, probabil, în anul următor. Greu de crezut că revelionul nu mă va surprinde undeva pe drum. N-a mai fost cazul de presupuneri catastrofice întrucât s-a dovedit că Dumnezeu mă iubește. Și mă iubește într-atât de mult încât mi-a dat un frate care și-a ratat cariera de spărgător de mașini. Până m-am deplasat cu celalalt șofer la sediul unei societăți de asigurare să completăm o constatare amiabilă, mi-a deschis mașina cum numai el știe și mi-am recuperat cheile.

Cu această ocazie am făcut și o descoperire în plan personal. Frații mai mici, considerați imposibili la vârste fragede, reprezintă acea pacoste dulce plină de neprevăzut și inefabil, crezută pierdută pentru totdeauna în sertarul cu amintiri. Uneori mai regăsim crâmpeie din ea în cele mai neașteptate locuri și situații. Schițez un zâmbet, surprins de-o nostalgie ce nu-și are locul, și pășesc mai departe.

Deși am tras o spaimă teribilă, am putut petrece trecerea dintre ani în tihnă. Ceea ce vă doresc și vouă, cititorilor mei.

ÎN VIZITĂ LA CNSAS

Nu de puține ori am constatat ca instituții create să fie în slujba cetățeanului, să-l sprijine, să-l ajute, să-l informeze, sunt populate cu funcționari care, de fapt, au un scop opus celui declarat: să-l încurce, să-l dezinformeze sau să-l facă să renunțe. M-am tot întrebat de ce acest antagonism? Cred că un răspuns ar putea fi ”șpaga”. Anumiți funcționari au nevoie de stimulente pentru a-și face treaba, iar  atunci când nu și-o fac sunt acoperiți de documente birocratice. De curând am aflat că există și un alt motiv: instituții cu dublu rol, unul oficial de paradă, iar altul pentru uz intern.

Acum ceva vreme, m-a rugat tata să-mi fac timp pentru a trece pe la CNSAS, să mă interesez de un dosar al bunicului patern. Bunicul a decedat în 1989, cu câteva luni inainte de revoluție, dar se pare că urma lui pe acest pământ a rămas încă întipărită într-un dosar de pe rafturile instituției denumite cu pompă Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Intrând în sediul din str. Matei Basarab, am rămas puțin surprins de primirea care mi-a fost făcută. Imediat m-a preluat o doamnă foarte amabilă, m-a condus la registratură, mi s-a făcut fișă pentru sala de lectură și am fost rugat să aștept puțin până mi se găsește dosarul. Între timp mi s-au adus formulare cu cereri, dacă doresc să solicit copii de la dosar, pe suport hârtie sau CD, dacă doresc deconspirarea informatorilor din dosar, prezenți cu nume conspirative. Ba chiar și o cerere pentru deconspirarea ofițerilor de securitate care au lucrat la dosar. Mă și gândeam că am nimerit într-o instituție nouă, europeană, pusă în slujba celor nedreptățiți atâtea decenii la rând, avizi să afle de la ce li s-a tras.

În timp ce-mi așteptam dosarul am observat în sala de lectură o doamnă în vârstă, trecută de 80 de ani, care vocifera continuu. Când s-a ridicat în picioare să preia un dosar, am văzut-o bine. Înaltă și osoasă, îmbrăcată curat într-o rochie de zefir albastru. O figură prelungă cu pielea încrețită, ochii mari, negri și o urmă de ruj, ca o părere, pe buzele veștede. Trăsăturile feței arătau încă urmele trecutei frumuseți. O rămășiță poate de cochetărie o făcea să-și ascundă umerii osoși sub un șal negru care-i îmbrățișa trupul. Se apucase de citit un dosar voluminos și, la fiecare pagină dată, găsea timp și pentru câte o replică injurioasă:

−     Am să vă dau în judecată, comuniștilor! Securiștilor, v-ati adunat cu toții aici! Să vă fie rușine! Am să merg până la președinte...

Nimeni nu-i acorda vreo atenție doamnei, doar din când în când câte un supraveghetor o sfătuia să vorbească mai încet că deranjează pe ceilalți cititori din sală. Gestul era contraproductiv căci nu făcea decât să ațâțe potopul de invective. Mă gândeam cu milă la acea persoană, probabil a suferit mult, a fost afectată psihic, poate și emoțional de vede peste tot numai securiști. N-am stăruit prea mult asupra acestui gând căci între timp îmi sosise dosarul bunicului și m-am apucat de citit. La un moment dat, gândesc că timpul meu ar putea fi folosit mai judicios dacă fac poze după paginile îngălbenite de vreme. Mai ales că ce citeam mi se părea complet străin și ar fi trebuit să mă consult cu tata pentru a putea înțelege faptele la care se făcea referire în dosar. Să tot fi făcut vreo 10-15 poze cu telefonul mobil când o doamnă supraveghetor a aruncat din mână revista de mondenități din care citea cu sârg și s-a îndreptat val-vârtej către mine. Mi-a smuls telefonul mobil amenințând :

−     Ori stergeți poza ori vă confisc telefonul. Nu aveți voie să faceți poze aici.

În clipa aceea mi-aș fi dorit să fi avut un telefon mai ”smart” decât mine, pentru că în timp ce încercam să șterg poza mi-a apărut pe ecran tot fișierul de poze cu iconițe explicite. Și am înțeles că doamna era ceva sefă:

−     Măi fetelor, voi vedeți câte poze are ăsta aici? Unde v-au fost ochii?

−    Dar nu înțeleg, am încercat eu să protestez, dacă tot îmi permiteți să fac copii după dosar, am fost sfătuit să completez chiar o cerere în acest sens, de ce nu pot face copii și cu telefonul ?

Era clar că depășisem linia roșie și orice explicație era de prisos. Doamna cea amabilă, care mă preluase prima dată, după câteva minute de gândire a venit la mine și s-a simțit datoare să-mi dea un răspus:

− Copiile din dosar trebuie autorizate. Vă dați seama că pot exista situații mai sensibile, cu ofițeri încă activi care nu doresc să fie deconspirați. De aceea, copiile trebuie să fie cu ștampila noastră.

Decât un astfel de răspuns, mai bine ar fi tăcut! M-am grăbit atunci să predau dosarul a lehamite, și cererile completate, după care am părăsit sala. La Registratură, unde îmi lăsasem buletinul, am fost ajuns din urmă de doamna cea în vârstă care, pesemne văzuse ce mi s-a întâmplat. M-a abordat cu solidaritate:

−     Domnule, ăștia sunt niște nenorociți, ar trebui să meargă cu toții la pușcărie. Să înfunde pușcăriile! Sunt mai rău ca torționarii. Sunt fiii și nepoții torționarilor comuniști, să știți de la mine, a spus bătrâna în timp ce trecea cu mersu-i greoi.

−     Lăsați-o pe doamna, a sosit replica de la ghișeu după ce bătrâna s-a mai depărtat. Aproape zilnic vine aici și ne face capul calendar cu prostiile ei.

−     Poate că exagerează, am raspuns eu încercând timid să-i iau apărarea, dar dacă n-ar fi existat oameni ca ea, n-am fi avut nici acum ceea ce numim libertate, am fi rămas încă mulți ani încremeniți în comunism...

−     Ce libertate domnule, mi s-a retezat scurt vorba. Ăștia n-au făcut nimic pentru țara asta, nici n-au trăit aici, și beneficiază de retrocedări de milioane. Știți câți bani învârt ăștia? Eu și dumneavoastră trebuie să muncim să ne întreținem copiii și ei vin și iau totul de-a gata, din munca noastră. Mai au și tupeul să facă scandal. Păi nu le e rușine!

Am plecat de acolo besmetic, rusinându-mă de gândurile mele meschine, că pentru o clipă am crezut-o pe bătrână senilă, că vede comuniști și securiști peste tot. Dar, de fapt,  ei chiar acolo erau, mișunau peste tot, unii cu patalama iar alții cu concepții și filosofii de tip comunist. Unii amabili, alții mai duri, dar toți cu același scop, să ne facă să ne simțim prost dacă nu suntem ca ei. Ușor, ușor, gândurile mele navigau pe meridianele timpului către o altă perioadă a vieții mele când am interacționat cu Securitatea, și am avut parte de securiști buni și securiști răi, toți dedicați. Dar despre asta într-o altă poveste.

P.S.: La câteva săptămâni după vizita la CNSAS primesc din partea instituției o scrisoare, pe care o reproduc mai jos. Fără alte comentarii!

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro

FUGARUL

Când văd atâta ipocrizie în societatea românească mă detașez de prezent. Îmi amintesc cum prin anii 90 fiii acestui popor umpleau lagărele de refugiați din vest, alungați de acasă de mineriade, cu aceeași forță ca a unui război civil. Rememorez cozile pe la ambasade pentru vize de ședere, chiar și vize turistice. Acestea înlocuiseră cozile la carne, dar bătaia de joc rămăsese aceeași. Trierile erau făcute brutal, fără nici un fel de compasiune pentru cei condamnați să rămână acasă. Iar cine reușea să evadeze din spatele cortinei de fier, devenite între timp de catifea, avea un alt șoc. Afla că leafa medie de 100 de dolari ajunge doar pentru o noapte la un hotel mai răsărit. Dar pentru unii memoria este scurtă...

Acum ne regăsim ultimii invitați la balul acestei aristrocrații a Europei numită Uniunea Europeană, unde ne-am calificat cu indulgență, și strâmbăm din nas. Grecii sunt leneși și evazioniști, nemții își dau aere de dictatori. Un lucru este cert. Pe noi nu ne vedem. Am citit cu duiumul pe rețelele de socializare, luări de poziție acide despre refugiați, venite din partea unor români emigranți la rândul lor în alte state vestice. Se considerau cetățeni europeni și aveau dreptul la opinie! Nu știu însă câți dintre noi reușim să privim în profunzime drama unor refugiați. Marșurile forțate la care sunt supuși, de săptămâni, poate chiar luni. Lipsurile pe care sunt nevoiți să le îndure, de hrană, apă, condiții minime de igienă. Teama de necunoscut. Mulți dintre ei, în special copii, nu mai ajung la capătul drumului. Au de ales să moară impușcați sau înecați, și aleg a doua variantă.

Îmi vine în minte cazul, citit undeva, despre o  sportivă din Siria, campioană la înot, care a ales libertatea. S-a îmbarcat împreună cu alți refugiați pe o barcă pregătită să traverseze Mediterana. În mijlocul mării motorul s-a defectat iar barca, ințesată de refugiați, plutea în derivă. Șansele de supraviețuire erau minime. Campioana împreună cu sora ei și o altă fată plonjază în apă și înotând cu o singură mână, trag barca după ele zeci de ore, până ajung cu noroc la țărmul unei insule grecești. Faptul că majoritatea celor din barcă erau bărbați reprezintă, desigur, doar o notă de subsol. Ulterior această fată ajunge în Germania, îndeplinește baremul pentru calificarea la olimpiadă și concurează la Rio sub pavilionul refugiaților. Acesta e un caz fericit, aproape desprins dintr-un film clasic cu happy-end. Dar realitatea este mult mai dură.

Pentru noi este mai reconfortant ca de la nivelul unei societăți de consum, fără lipsuri majore, să-i considerăm pe refugiați, in corpore, barbari, necivilizaţi, dacă nu chiar terorişti. Dar nu a fost tot timpul aşa. Cel puţin pentru mine, nu e greu să fac eforturi pentru a mă pune în situaţia acestor năpăstuiți. Chiar am fost ca ei.

***

Era în vara anului 1992. Terminasem liceul și mă pregăteam pentru admitere la facultate când o nebunie adolescentină m-a cuprins cu toată forța ei. Doream să emigrez. Unde? Nu conta. Oriunde se putea. Aflasem de la un coleg de școală de o rută clandestină pentru trecerea frontierei în Grecia. Undeva prin munți, lângă localitatea Petrich. Am reușit să obțin de la colegul meu și un desen pe o coală A4, având pretenția de hartă, cu drumul pe care urma să-l străbat pe jos. Păstram asta cu sfințenie. Între timp, îi mai tapam pe părinți de bani și dădeam fuga la exchange să mai schimb câte un dolar, doi.

Avea să vină și ziua cea mare, când de pe peronul Gării de Nord m-am urcat în trenul de Sofia. Nu-mi luasem bilet, aveam de gând să merg cu nașu, pentru a-mi drămui fiecare bănuț. Mare greșeală! Era să fiu dat jos din tren în prima gară din Bulgaria. Chiar am atins preț de câteva secunde solul neprimitor al țării vecine, înainte de a mă urca din mers în alt vagon. Nașul bulgar devenise nervos când i-am pus în mână o bancnotă să-l mituiesc. M-a amenințat că mă dă jos cu prima ocazie și aproape s-a ținut de cuvânt. Un motiv suficient de temeinic ca de la Sofia să-mi iau bilet pentru Petrich. Doar 33 leva, aproximativ 6 dolari la cursul de atunci.

Mă văd ajuns în Petrich fără a ști pe unde s-o apuc. Casuțe albe și vinete, de piatră cioplită, găurite de ferestre înguste, zăbrelite, își fac loc pe străzile înguste și înclinate ale orașului de munte. Vagabondez pe străzi în căutarea unui hotel de la marginea orașului, din spatele căruia aveam informația că pornește cărarea către munți. La un moment dat, oprește lângă mine un echipaj de poliție. Într-un oraș de graniță astfel de patrulări sunt frecvente. Dar eu, copil neumblat cu minte puțină, fără a ști să-mi țin emoțiile în frâu, mă albesc la față și atrag atenția polițiștilor. Îmi fac semn să mă apropii și mă provoacă cu câteva întrebări de rutină. Sub paravanul diferențelor lingvistice bălmăjesc ceva legat de faptul că sunt cazat la Hotel Bulgaria și m-am rătăcit. Că sunt șofer în tranzit și, ca să-mi întăresc afirmația, scot din buzunar chiar permisul de conducere pe care abia se uscase cerneala când am plecat de-acasă. M-au ascultat cu mirare după care îmi fac semn să urc în mașina poliției. Gândeam că aici s-a terminat scurta mea aventură bulgărească și eram resemnat. Nu mică mi-a fost mirarea când, după câteva zeci de minute, sunt invitat să cobor exact în fața hotelului pe care îl căutam. Pământul îmi ardea sub picioare, am grăbit pasul de teamă să nu se răzgândească.

Părea să fie ziua mea norocoasă când am pornit-o pe cărarea din spatele hotelului. Începeam a urca muntele pe o potecă pietroasă, ce șerpuia printre ziduri îngropate în frunzișul curpenilor de viță sălbatică, în țesătura de iederă încâlcită de ghirlandele agățătoare ale trandafirilor sălbatici. Locuri așa de strâmte că mă înțepam în ghimpii măceșilor. După vreo doi kilometri abandonez cărarea, gândindu-mă că pe un drum bătut e cel mai lesne să fiu depistat. Așa că purced să întâmpin versanții pieptiș spre punctul unde credeam eu că se află Grecia. Mă afundam la întâmplare, aplecat pe sub bolțile de ramuri încărcate, ce-și amestecau frunzișul des, împletind mii de draperii fine, molatice, clătinate sub mângâierea lină a vântului ce adia dinspre versant. Umezeala și căldura din locurile acelea hrăneau cu atâta îmbelșugare vegetația ce creștea în voia sorții, bogată și fără socoteală. Seva vieții țâșnea parcă prin coaja aspră a viguroșilor copaci, așa de deși, că ramurile creșteau îmbrățișate, iar rădăcinile groase se încolăceau între ele ca niște șerpi uriași ce se zvârcoleau în huma jilavă. Între timp se întunecase iar pământul făgăduinței devenise o negură de nepătruns.

Înotam prin vegetația nebună. Urcam, coboram, iar urcam, într-o succesiune care parcă nu se mai termina. Intervenise și oboseala dar nu mă lăsam, mă strecurasem pe sub un gard de sârmă ghimpată, semn ca ajunsesem la hotar, și știam că trebuie să mai trec unul. Numai că pe acesta, al doilea, parcă-l înghițise pământul și mergeam în gol. Iar cu fiecare kilometru încrederea mea se epuiza. Nu mai era mult până se lumina de ziuă când am abandonat, chinuit de crampe și oboseală. M-am urcat într-un stejar înalt să mă odihnesc și, totodată, să mă reorientez în spațiu la lumina zilei. Cu acest gând am adormit cât de cât liniștit.

Dimineața, m-au trezit brusc niște zgomote ciudate. Când mă uit în jos de la înălțimea stejarului unde eram camuflat, patru-cinci patrule de grăniceri dotați cu arme automate și câini-lupi căutau ceva. Probabil pe mine... Probabil am atins vreun fir de alarmă când am trecut pe sub sârma ghimpată... Gândeam tot felul de scenarii și mă rugam în gând. N-am fost nicicând mai apropiat de Dumnezeu ca atunci. Într-un târziu patrulele s-au împrăștiat. Am rămas în copac toată ziua și abia când s-a înserat din nou am îndrăznit să cobor. Informațiile vizuale culese de la înalțime s-au dovedit utile și în scurt timp eram în Grecia, pe un drum pietruit de țară, pe care din când în când mai trecea câte o mașină.

Eram flămând, însetat iar setea era cumplită. Rezervele mele de apă se epuizaseră de mult în dogoarea statului în copac. Lipsa apei mă dezumanizase, nu mai puteam gândi, nu mai puteam merge iar nervii erau întinși la maxim. La un moment dat, zăresc în mijlocul drumului o băltoacă formată de la ploaie. Mă apropii, mă las în genunchi și-mi umezesc buzele. Beau. Nu mai simțeam nici un gust, nimic. Doar mâlul care-mi scrâșnea între dinți. Mă ridic și merg în continuare spre necunoscut. Cred ca am mai mers în jur de cinci kilometri fără să dau de vreun cătun, o casă, ceva. După care am cedat.

Eram prăbușit într-un șanț de pe marginea drumului și realitatea începuse să se înmoaie, să se îndulcească, să devină fluidă. Pe câmpurile searbede creșteau livezi roditoare de meri, caiși, portocali. Mă înfruptam din nectarul zeilor și ajutam la stivuirea lădițelor cu fructe în mașinile de marfă. Alături de mine mai erau câțiva emigranți. Aveam în față o plantație grecească și ne făceam treaba cu sârg. La un moment dat, un camion se îndreaptă în viteză direct către mine. Ridic privirea și farurile mă orbesc. Încerc să mă dau în lături dar picioarele, tot corpul, nu mă ascultau. Eram țintuit acolo. Nu, nu aiuram. Pun mâna la ochi. Aud un scrâșnit de roți și mașina oprește brusc la câțiva metri de mine.

După câteva secunde de uluială mă dumiresc. Era un Jeep de-al armatei din care coborâseră câțiva militari. Din câteva cuvinte își dau seama că sunt fugar și mă duc la unitate. Am cerut apă și mâncare. Mi s-a dat. Atunci am mâncat pentru prima dată croissant cu cremă, la noi nu apăruseră. Și acum, când mai mănâncă copiii croissant, mirosul mă face să tresar și resimt un gol în stomac. M-au ținut câteva ore după care m-au transferat la o altă unitate, posibil de grăniceri. Spre deosebire de militarii din unitatea precedentă, aceștia erau foarte brutali, din șuturi și palme nu mă scoteau. Aveam în curând să aflu că mai erau și alți fugari acolo. M-au închis alături de alte vreo zece persoane, în mare parte albanezi, într-o cămăruță cât o toaletă publică, prevăzută cu gratii în loc de ușă. Nu puteai sta decât în picioare. Aveam un singur gemuleț de o palmă, pentru aerisire, iar albanezii fumau în draci. Era un fum de-l tăiai cu cuțitul. Noroc că din când în când eram scos să dau declarații și mai luam o gură de aer proaspat, alături de deja obișnuitele șuturi și palme peste ceafă. Toți mă întrebau din ce rețea de călăuze fac parte, nimeni nu voia să creadă că sunt pe cont propriu.

M-au ținut vreo trei zile în speranța că vor putea scoate ceva de la mine. Inutil. A patra zi, resemnați, mi-au dat drumul. Am fost dus cu o mașină la vama rutieră de la Kulata și de acolo trecut granița înapoi în Bulgaria. Nu mai aveam chef de nicio aventură, dar drumul înapoi spre casă se anunța lung și anevoios. Eram obosit, debusolat, nu știam ce voi face peste cinci minute, pur și simplu mă lăsam în voia sorții. Deodată, zăresc o mașină cu număr de România venind dinspre vamă și, timid, fac cu mâna. S-a oprit. Era un inginer din Brașov care lucra în Grecia și acum se întorcea acasă. Chiar își dorea pe cineva cu care să mai schimbe o vorbă pe drum, așa că a fost foarte încântat să mă ia cu el. Eu nu mai aveam sentimente, să mă pot bucura de ceva. Nici nu stiu cum a trecut timpul până am ajuns în București. M-a lăsat la Universitate și nu mi-a luat nici un ban. Dacă tot ajunsesem în centru, m-am dus să mă înscriu la Școala Superioară de Jurnalistică și, în aceeași zi, mi-am sunat părinții să le dau vestea că sunt student. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

De atunci am fost de nenumărate ori în Grecia, singur ori cu familia. Și când m-am căsătorit, am petrecut o bună bucată din luna de miere sub templele vechii Elade. Dar, cu riscul de a-mi necăji consoarta, pot spune cu mâna pe inimă că prima întâlnire cu urmașii civilizației elenistice a fost de neuitat.

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro

REVANȘA ARDELENILOR

Mă autodenunț. Sunt suspect de primirea unor foloase necuvenite pentru a ajunge la Parlamentul European. Nu eu. Să mă explic. În urmă cu ceva timp primesc un apel necunoscut și o voce molcomă mă anunță: ”Dragă domnule, suntem din Bistrița și venim la București cu un grup de copii care mere în excursie la Parlamentul European. Avem un microbuz cu douăzeci de locuri...”. Având în vedere că mă ocup de administrarea unei pensiuni lângă aeroport, m-am gândit că au găsit numărul meu de telefon de pe un site de profil și le-am tăiat-o scurt:

− Îmi pare rău, dar nu putem găzdui un număr atât de mare de turiști...

− Dar, dragă domnule, nu vrem să ședem, numa' nu avem unde lăsa microbuzul. Stiți, suntem în excursie cu copiii și nu avem de unde bani de cazare, mi se răspunde de la capătul celălalt al convorbirii fără fir.

Gândindu-mă la copii am acceptat, mai ales că nu era pentru prima dată când cunoștințe care călătoreau în străinătate își lăsau mașina în fața porții. Aveam și o urmă de îndoială, în fond un microbuz de 8 m lungime nu este atât de ușor de parcat încât să nu deranjeze vecinii. N-am apucat să duc gândul la bun sfârșit că interlocutorul meu ardelean intervine:

− O să vă deranjăm puțin că noi merem toată noaptea și ajungem în Otopeni la ora cinci dimineața. Dar nu va faceți griji că ne revanșăm cu niște produse bio de aici de la noi.

−Haideți domne, terminați cu prostiile. Dacă am apucat să va promit, asta e. Veniți! Important e să vedem cum parcăm mașina, să nu blocăm drumul...

Cam două săptămâni au trecut de la această discuție până la sosirea ”delegației” pentru Parlamentul European. Mi-am pus ceasul să sune la ora stabilită și m-am inființat la întâlnirea matinală. Șoferul microbuzului dusese ”delegația” la aeroport și acum mă aștepta să parcăm mașina. Sub o ploaie măruntă, mocănească, a coborât din microbuz un colos învelit într-o haină de piele, cu vârful nasului roșu, cu ochii albaștri spălăciți, dornic să-mi strângă mâna cu respect. L-am salutat în grabă și am trecut să-l ghidez căci ploaia se întețea. Am reușit, nu fără mare greutate să punem măgăoaia în repaus, după care m-am oferit să-l reped cu mașina mea înapoi la aeroport. Pe drum, deși nu era ora potrivită, am încercat să fac puțină conversație:

− Domnule, dar cred că v-au mâncat urechile copiii aceștia, să călătoriți atâta drum cu ei. Nu e obositor?

− Nu, deloc. Drumul a fost bun, lejer, iar de ăștia mici nu avem decât șapte.

− Aaa, înțeleg că aveți și elevi mai mari, restul...

− Da, de unde, ceilalți sunt profesori, știți dumneavoastră, supraveghetori.

− Cum domnule, glumiți, doi supraveghetori la un elev? Păi cât de neastâmpărați pot fi?

Dar n-am mai apucat să aflu răspunsul că ajunseserăm deja în parcarea aeroportului. Ne-am luat ramas bun și ne-am văzut fiecare de drum. Când am ajuns acasă, am desfăcut mai mult din curiozitate cele trei sacoșe ticsite cu revanșa bio a șoferului de microbuz. Și mi-am dat seama că acesta nu glumise deloc. Înăuntru erau șapte pachețele, aproape trase la indigo, cu slană, caș și o sticlă de tărie. Probabil, fusese ordin pe unitate. Cum ar veni, câte un pachețel de fiecare copil care primise încuvințarea să meargă la Bruxelles. Cancelaria de supraveghetori nu se pune la socoteală. Nu că aș fi avut nevoie.

M-am simțit ca în ”Albă ca Zăpada...” cu cotizația de Parlamentul European pe masă. Parcă aveam și un măr în gât! În rest, despre profesori numai de bine. Cazul, dincolo de latura tragi-comică, pare reprezentativ pentru situația învățământul românesc actual.

TATA

Cum ne definim pe noi înșine? Cel mai simplu mod este să ne comparăm cu ceilalți, pentru că nu-i așa, specia umană are suficient de multe nuanțe încât să ne identificăm sau nu cu semenii noștri. Eu, fără a fi malițios, mă raportez tot timpul la părintele meu. Acest exercițiu incontrolabil, care probabil își are originea în copilărie, nu este deloc unul confortabil, odată ajuns la maturitate.

Diferențele de gândire dintre noi sunt destul de mari. Altă vârstă, alte concepții, alte valori. Poate conflictul între generații? Poate ciuma roșie care, ca o maree, vrând să ne înece în mediocritate, ne-a șlefuit în mod diferit? Mai ales că la vremea respectivă eram pietre tari de dimensiuni diferite, eu - adolescent, el - la deplină maturitate. Cine stie! Resimt un fel de tristețe cosmică când mă raportez la tata. Mi-aș dori mai mult ca planetele sa nu iasă din rând, pentru a ne pune și noi de acord, măcar în chestiunile cele mai simple. Dar n-ai să vezi așa ceva. Disputa mea de idei cu tata se poartă la un nivel atât de ridicat încât îl invoc fără tăgadă în majoritatea cazurilor. Îl cunosc atât de bine încât nici măcar nu mai e nevoie de doi. E o luptă cu mine însumi, cunoscând opiniile tatei, și încercând să le contrazic. E o continuă căutare de argumente imbatabile. Dincolo de clasicele subiecte politice și economice, mă surprind până și în cele mai banale situații interogându-mă: ”Oare muzica care se difuzează acum la radio i-ar plăcea și tatei?” sau ”Cartea pe care o citesc e de natură să-l răscolească la fel ca pe mine?”. Evident că răspunsul este ”Nu!”, pentru conformitate. Atunci retorica și argumentațiile în cascadă dau năvală în gândurile mele, spulberând zăgazurile unei aprobări necondiționate, cum i-ar sta bine unui copil model. Și o țin așa minute în șir, fără a ajunge la o concluzie definitivă. Așadar, dragă tată, ard, vibrez, reverberez în dispute imaginare cu tine. Iar tu nici măcar nu bănuiești ce se coace în mintea fiului tău.

În ultima vreme, noile tehnologii care au intrat în casele noastre potențează acest conflict interior. Se poate spune că tata dă primele vâsle în domeniul vast al navigării pe internet și este ca un copil cu jucăria cea nouă. Îmi redistribuie pe email sau pe rețelele de socializare luări de poziție vehemente, prelucrate în laboratoare de informații, pe diverse subiecte. Masonerie, servicii, evrei, dacologie, Rosia Montană, George Soros, sunt temele predilecte. Presupun că, dacă mi le trimite, nu o face dezinteresat ci rezonează într-o oarecare măsură cu ele. Acestea dau nastere la noi controverse ce se cer clarificate. Încerc să joc cu manta:

~ Ști, dragă tată, în primii ani de presă liberă, studenților la facultatea de jurnalism li se inocula ideea că tot ce este ieșit din comun atrage, în detrimentul faptului cotidian. Dacă un câine mușcă un om nu este o știre dar invers avem ceva senzațional, susțineau profesorii noștri dezbrăcați de curând de haina manifestului programatic al organului de partid și de stat. Acest principiu, corect în epoca clasică a presei, a fost exacerbat odată cu dezvoltarea internetului și creșterea social media în preferințele cititorilor. Acuratețea cu care se numără ”bob cu bob” fiecare consumator de titluri din mediul online a produs un deserviciu presei. Am ajuns la paradoxuri greu de închipuit pentru generația voastră: știri cu titluri bombastice dar lipsite de conținut, evenimente fabricate acolo unde, de fapt, nu există. În ziarele pe care le răsfoiai în urmă cu mai mulți ani titlul și primul paragraf conțineau ce e mai important într-o știre. Acum este exact pe dos.

~ Cum adică bob cu bob? Interesează pe cineva ce citesc eu sau transmit prietenilor mei?

~ Exact. Mai mult ca niciodată suntem înconjurați de intoxicări, știri din capul locului falsificate, neverosimile. Dacă cineva ar avea curiozitatea să facă o statistică, probabil ar descoperi că 50% din știrile care circulă în mediul online sunt false, iar alte 30% păcătuiesc prin omisiune, oferind doar acea părticică de adevăr care este pusă în slujba unor interese meschine, politice, economice, de piar.

~ Cred că nu ai de gând să-mi insulți discernământul în ceea ce fac?

~ Deloc. Dar țin să-ți explic că o strălucită tehnică de manipulare se bazează pe ”împachetarea” într-un articol a informațiilor false laolaltă cu informații adevărate, îndeobște cunoscute. Jumătăți de adevăr sunt îmbinate iscusit cu jumătăți de minciună. În acest fel, cititorul având în background informațiile adevărate, transferă certitudinea de adevăr asupra întregului articol, și-l însușește și-l răspândește. Probabil ai observat și tu că în ultimul timp manipularea nici nu mai respectă această regulă, falsul e grosier, fără urmă de adevăr. În schimb, te copleșește prin număr, prin avalanșa de astfel de lături. Iar o minciună sfruntată, repetată la nesfârșit, capătă poleială de adevăr.

~ Să presupunem că așa este. De unde ști tu ce informații sunt adevărate și ce nu? Dacă corectitudinea politică este controlată de organizațiile evreiești care conduc lumea? Ai idee cum se traducea "politically correct" pe vremea inchiziției ?

~ Nu știu, dar încerc să aflu. Pe vremuri, manualele de jurnalism insistau pe ideea că un gazetar trebuie să respecte o conduită de onoare și să verifice o informație din trei surse, înainte de a o publica. Acum, când prin explozia ”social media”, practic oricine poate să răspândească o știre, călcând în picioare orice deontologie profesională, când avem site-uri care și-au făcut o ”reputație” din răspândirea de minciuni, când însuși vremelnicul de la Casa Albă a beneficiat de pe urma unui astfel de site românesc, când avem platforme întregi online afiliate propagandei unor interese străine în România, cred că singura șansă este să înlocuim veriga stricată. Să facem noi treaba jurnaliștilor și să verificăm informațiile din trei surse pentru a ne însuși acea conduită profesională. Evident că nici așa nu suntem complet feriți de manipulări, dar le putem limita.

~ Ușor de zis, zise tata cu neîncredere. De aceea îți trimit eu ce cred că este interesant, pentru a avea de unde alege și a trece prin filtrul tău. Și poate, între timp, înainte de a ajunge la anii mei, te vei convinge de adevărul celor susținute de mine.

Efectul discuției cu tata nu a fost cel preconizat. Bombardamentul cu informații îndoielnice a continuat. Poate chiar s-a intensificat pentru că a observat că mă interesează tema. Mi-am dat seama și de tâlcul celor spuse la final: el la vârsta mea nu se mai poate întoarce, în schimb eu s-ar putea să ajung la anii lui. Și să gândesc la fel ca el, spre disperarea copiilor mei.

       

ÎN UMBRA MARELUI URS

Zilele trecute am citit pe FB un comentariu critic la adresa suplimentării efectivelor NATO staționate pe teritoriul României, scris de un fost coleg de breaslă. Articolul mi s-a părut oarecum tendențios, dar n-am dat importanță acestui fapt. Totuși, am considerat că poluează spațiul meu virtual vital de pe FB, încât n-am avut nici o ezitare când am apăsat butonul ”unfriend”. Fără alte explicații, pe care le-aș fi considerat inutile. Nu este singurul caz când dau ”unfriend” pentru postările unor persoane, care nu coincid cu punctul meu de vedere, și aproape trecuse neobservat acest incident. În ziua următoare insa, am avut parte de o surpriză care, coincidență sau nu, m-a făcut să mi-l reamintesc. Întamplarea face să-mi verific traficul de pe blogul personal, mai ales ca n-am mai scris nimic de ceva vreme. Dintr-o dată apar 15 vizite pe blog de pe teritoriul Federației Ruse cu sursa de intrare ”feisbuc”. Mirarea este cu atat mai mare cu cât de când am inaugurat pagina de blog n-am avut nici o vizită de pe acele meleaguri, și în plus, nu abordez subiecte de politică externă sau apărare. Oare să fie o coincidență stranie sau acești băieți chiar ne monitorizează?