CUVÂNT-ÎNAINTE

   

    Nu-mi propun în acest Cuvânt să ofer chei de lectură cititorilor. Unii vor considera, probabil, că este inspirat dintr-un caz real, alții, dimpotrivă, că este rodul unor născociri și că documentele pe care se sprijină cei dintâi au fost și ele prefabricate. Cum cititorul are întotdeauna dreptate, le voi confirma și eu acestă dreptate și unora, și altora. Așadar, voi spune sau nu că, pornind de la un articol de ziar, mi-am propus să merg pe urmele evenimentului și să recreez o lume. De altfel, nici n-ar fi verosimilă o astfel de lume dacă, în cea reală, viața n-ar da de multe ori clasă ficțiunii.

    Vă asigur că romanul nu are dificultăți în a fi citit ca o narațiune liniară, respectiv ca pe spovedania unui toxicoman. Dar poate fi citit și în alt fel. Cheile se găsesc chiar în interior, sub forma unor mici digresiuni sau a unor simboluri. Pentru a capta interesul celor ce deschid neîncrezători acest volum, doar atât aș dori să le mai spun: dacă înlocuim rigorile vieții cu o închisoare unde cu toții primim încă din prima clipă a venirii noastre pe lume un certificat în alb de condamnați la moarte, iar pe noi, cei ce viețuim cu victime și călăi în același timp pentru visele și sentimentele noastre, unele reprimate brutal, dacă tindem să devenim frecventabili pentru semenii noștri, răspunzători pentru poluarea din aer, pentru flora și fauna care ne înconjoară; pentru întregul Pământ, ai cărui pasageri fiind, traversăm veacurile cu îngăduința celui ce ne tolerează pe fața lui, perspectiva se schimbă radical. Se întrezărește așadar o parabolă a vieții pe care vă las s-o descoperiți în rândurile ce urmează. Și, așa cum mi se întâmplă uneori, urmând calea personajului principal, sfâșiat de contradicții, nestatornic și inconsecvent, într-o luptă continuă cu sine însuși, sfârșesc această notă sumară, pe-un petec de hârtie și pe-un colț de birou, prin a nu mă ține de cuvântul de început. Cu voia voastră, tocmai v-am dezvăluit una dintre cheile de lectură. Mai sunt și altele.

Condamnarea la viata - Marius Carbunescu, editia 2021 - eMAG.ro

CONDAMNAREA LA VIAȚĂ (roman în lucru) cap.4-5

IV

     Automutilarea n-a reprezentat niciodată o soluție rezonabilă pentru mine, așa cum bănuiesc că a interpretat mandarinul la ultima vizită. O fi el psiholog, dar nu se pricepe deloc la oameni. Cel puțin, nu la cei europeni. E adevărat că ceilalți deținuți ar fi dat orice să facă rost de vreun ac sau vreo lamă cu care să-și înțepe te miri ce bucăți din trup, pentru a încăpea pe mâna infirmierelor de la spitalul penitenciar. Dar nu eram eu acela care să se preteze la asemenea grozăvii. Nici în cele mai cumplite momente de disperare n-aș fi putut să concep o atare rezolvare. Nu mi-au plăcut jumătățile de măsură. Moartea, da. Are în ea o aură de demnitate. În plus, alimentarea propriilor obsesii mă flagela suficient pe interior ca să-mi mai doresc hăcuirea și la suprafață. Aveam deja infirmiera mea, trecută demult de prima tinerețe ‒ dacă judecăm după vârsta la care mi-a apărut pentru prima dată în fața ochilor adormiți ‒ pe care o visam noapte de noapte în lungi coșmaruri.

Se dăduse stingerea de ceva vreme în celula supraaglomerată. Saltelele deșelate atârnau ca niște hamace, prinse doar la colțuri, sub greutatea locatarilor din paturile suprapuse. Un sforăit baritonal își găsise ecou într-un alt colț al camerei. Nimeni nu mai zvârlea cu obiecte în membrii duetului. Era inutil. Cei care o făcuseră cândva s-au resemnat și, vrând-nevrând, s-au obișnuit așa. Sunetele horcăite intraseră pe lista manifestărilor firești. Notele muzicale grave făceau parte dintr-un fond acustic ce ținea de decor.

Deși mă detașasem complet de mediul înconjurător al celulei, pentru obsesiile mele se consuma cel mai neplăcut moment al zilei. Mă foiam când pe-o parte, când pe alta. Pentru a nu știu câta oară, încercam să închid ochii obosiți. Cum dădea de întunericul de sub pleoape, apărea ea. În halatul ei alb, se îndrepta glonț spre patul cu mușama maronie pe care stăteam eu, culcat pe burtă, cu pantalonii suflecați sub fund. Ținea în mână săgeata pe care-o arunca de la distanță, ca la un concurs de darts, direct în fesa mea. Atingerea țintei mă făcea să deschid ochii instantaneu, să cambrez și să pipăi pulpa piciorului care începuse să amorțească. Această scenă se repeta când la stângul, când la dreptul, după cum un rotisor ceresc căuta să mă perpelească, întorcându-mă pe toate părțile deasupra flăcărilor iadului. Până la urmă, reușeam să adorm epuizat și îngrozit de duhul asistentei de gardă la palatul obsesiilor mele.

Dimineața, când gongul a sunat de trei ori, ca la teatru, m-am trezit cu o teribilă amorțeală a coapsei. Cobora cu furnicături fine spre genunchi, gambe, trecea de fluierul piciorului și se oprea la degetul cel mic. Piciorul se mișca anevoie, de parcă un ghips imens îl cuprinsese dintr-odată. În somn, o gheară metalică mă apucase de fesă și mă ținea strâns, în timp ce un ac teșit la vârf pătrundea dezinvolt prin mușchiul contractat, risipind fungi de penicillinum ge printre țesuturile jupuite de pe os sub formă de fâșii. Prin pâcla dimineții, un halat alb se depărta de patul meu, în zgomot de tocuri. Voiam să-l spionez, să văd încotro se îndreaptă, simțeam că are o misiune importantă de îndeplinit și levitam pe urmele lui. A părăsit încăperea pentru a nimeri într-un coridor nesfârșit și întunecos, ca un labirint, cu uși deschise pe stânga și pe dreapta. Doar așa, prin golurile de ușă, mai răzbăteau fâșii și pătrate de lumină ce îndulceau obscuritatea. A cotit-o pe una dintre acele uși cu siguranța unui perceptor care-și cunoaște bine rău-platnicii și a coborât scara circulară ce dădea spre o cămăruță minusculă, unde încăpeau doar un aragaz cu două ochiuri, veșnic murdar de cafea dată în fiert, și o butelie. De data asta, deasupra flăcării albăstrui nu bolborosea lichidul maroniu, ci o crăticioară plină cu apă în care se scufundase ceva nedefinit. Câțiva stropi fierbinți au sărit pe halat, dar n-au fost băgați în seamă de mintea ce trăda o altă preocupare.

Două mâini dibace au luat cleștele și au scos din apa clocotită o cutie metalică, încă aburindă. Metalul se albise și arăta deformat pe alocuri de la atâta fiert în bain marie. Cutia se calcinase și aproape că nu se mai deschidea. A fost nevoie de o daltă și un ciocănel care au luat la țintă cantul capacului, până ce acesta a căzut în lături. Înăuntru, învelite în tifon, apăreau rând pe rând piesele unei arme sterile. Prima dată a ieșit la iveală pistonul, apoi cilindrul de sticlă cu multiple gradații, piesa metalică care fixează cilindrul și multe, multe ace cu vârful teșit și terminate cu o protuberanță metalică de dimensiunile unei piulițe. În cele din urmă, acul este adăugat ultimul la ceea ce arăta, asamblată, ca o seringă gata de a intra în acțiune.

Un întreg proces ritualic se desfășura sub ochii mei pentru a face deznodământul previzibil și mai chinuitor. O pilă mică tăia gâtul îngust al fiolei de ser fiziologic, care se rupea apoi cu un pocnet surd. Acul montat la seringă extrăgea lichidul incolor și-l deșerta peste pudra din sticluța de penicilină. Se agitau bine atât sticluța, cât mai ales, ochii minții care urmăreau mișcarea impulsivă. Dopul de cauciuc era înțepat din nou, pentru a extrage amestecul rezultat, iar pistonul urma traseul invers, până când o picătură de substanță se prelingea pe vârful acului. Toate aceste operațiuni trebuiau efectuate cu maximă dexteritate, pentru ca lichidul din seringă să nu precipite pe ac. Ei bine, în acel moment al supliciului, procedura se risipea, întrând în joc fantezia asistentei care niciodată nu folosea același truc pentru a perfora pielea, ca a doi obrăjiori de copil, pistruiați și tumefiați pe alocuri, cu bucata de pantalon rulată sub fund. Uneori înfigea acul de la distanță, și-l monta mai apoi la seringă. Alteori arunca seringa cu totul și-o vedeai unduindu-se în vârful care-și atinsese ținta. Dar cel mai des îmi croia câteva dosuri de palmă peste fund și abia când mă așteptam mai puțin venea și împusătura ca de suliță. O astfel de varietate era bună doar pentru aburit mintea, căci efectul se arăta întotdeauna același: amorțirea piciorului de la coapsă în jos; prinderea sa, fără sorți de scăpare, cu o gheară de oțel. Imaginea se perpetua la nesfârșit atunci când încercam să închid ochii în intimitatea saltelei mele ca un hamac și doar oboseala extremă reușea să mă elibereze de ea. Iar când mă trezeam, o luam de la capăt cu senzațiile bestiale.

Obsesia asta mă bântuie dinainte să ajung la Simpang Renggam. Ce zic eu aici? Încă de copil am nopțile agitate. Astfel de secvențe au marcat copilăria mai multor generații. Eu încă n-am avut de pătimit ca alții pe vremea aceea, decât atunci când se nimerea să beau apă rece de la cișmea și-n clipa următoare mă pricopseam cu roșu-n gât. Teama se transformase cu timpul în psihoză. Colegii mei, ai căror părinți cu dare de mână știau ce-i mai bine pentru odraslele lor, aveau fundul înțepat și când plesneau de sănătate. Erau capsați preventiv, ca să fie feriți de boli. Săptămânal, își luau fiola de Moldamin în buzunar și mergeau la dispensar, de unde se întorceau cu piciorul anchilozat. Dacă aruncau fiola în primul coș de gunoi întâlnit în cale sau uitau să se prezinte la camera de tortură, riscau să rămână cu ambele picioare anchilozate. Toleranța la astfel de gesturi necugetate era minimă, iar cu părinții habotnici nu te puteai pune. În numele sănătății tinerelor vlăstare, ar fi fost în stare să dărâme munții. Terapia suna ca o condamnare, între un an și șase luni, în caz de bună purtare. Medicii aveau de prescris doar tratamentul, nu și pedeapsa, și se alegeau cu câte un pachet de Kent sau o cutie de Ness pentru fiecare rețetă gratuită. În drumul către școală, târând ghiozdanele grele, jumătate dintre colegi șchiopătau ușor.

 

V

Așadar sunt un fricos care tremură de zguduie pământul până și la banală injecție, iar de aici s-a dezvoltat un întreg complex de temeri. În condițiile de față, amenințările mandarinului cu transferul la izolator aduceau a discuție despre funie în casa spânzuratului. N-am avut niciodată ocazia să calc pe la izolator, slavă Domnului, în modesta mea experiență de pârnăiaș. Însă am văzut cum arătau acei condamnați care reveneau de acolo și le-am auzit poveștile cumplite. Toți proscrișii care fuseseră cândva oameni viguroși nu mai aveau nevoie să-și bată gura de pomană și să ne prezinte ororile pe care le-au îndurat, era îndeajuns să-i privești; înfățișarea lor vorbea de la sine. Monstruozitățile fuseseră dăltuite pe propria piele. Apoi, dacă doreai să aprofundezi subiectul, sigur, aflai din gura uneori știrbă a acelor stafii vorbitoare detalii înfiorătoare despre ingredientele izolării: inconsistența hranei (transformată într-o zeamă lungă de orez), lanțurile de la mâini și de la picioare (care brăzdau șanțuri adânci în carnea vie), șobolanii, păduchii, umezeala insalubră, mirosurile fetide, lipsa iluminatului natural (înlocuit, ca într-un tratat de tortură psihică, cu bezna din timpul zilei și cu o lumină puternică de neon ‒ noaptea), dormitul în picioare sau pe scaun pentru că nu exista pat și câte și mai câte, de ți se zburlea părul pe spinare. Toate astea se transformaseră în amănunte picarești încrustate, de altfel, așa cum am mai spus, ca o mărturie vie, pe figurile împietrite ale celor întorși din infern. Devenise o motivație puternică pentru mine, aproape un țel, să nu am de-a face cu așa ceva. Îi spusesem și lui Jimmy că aș muri de spaimă, în primul rând, dacă m-ar lăsa singur să ajung acolo. Gheara de oțel s-ar înfige teribil și total în carnea mea, m-ar despuia de organe și mi-ar extrage sufletul, golindu-l de conținut. Așa încât am lăsat-o mai moale cu răzvrătirile și aerele de rebel incurabil ‒ cele autentice, pentru că în sinea mea spuneam multe ‒ în condițiile în care amenințările, nu tocmai voalate ale mandarinului, și-au produs efectul scontat și m-au umplut cu neliniști.

Chiar dacă acceptasem provocarea mandarinului de-a mă apuca de scris, mă încerca totuși un sentiment, nu știu cum să-i spun, de mânie amestecată cu lehamite față de psihoterapeuții ăștia. De ce le-o fi trebuind iscodirea trecutului meu sordid? La ce-i ajută? Cară tot timpul după ei un bolovan care nici măcar nu le aparține. Trăiesc poveștile altora, preocupați de problemele lor imunde, când mai precaut ar fi să-și pună ordine în viața personală. Nu m-ar mira să aud că și cel care mă descoase în aceste momente are o existență infectă, cu o soție bolândă și un copil oligofren, pe care trebuie să-i întrețină dintr-un salariu de mizerie. Lui să-mi deschid eu sufletul, unuia care suferă mai rău decât mine? Care se lasă folosit de un sistem represiv (aka reeducativ) și-și vinde sufletul pentru un pumn de arginți? Probabil că neputința de a se salva pe sine a reprezentat un criteriu esențial pentru angajarea în penitenciar. Îmi și imaginez cum s-a desfășurat cooptarea lui în echipa de la Simpang Renggam: la presiunile organizațiilor internaționale responsabile cu apărarea drepturilor omului, cerberii sistemului penitenciar se pricopsiseră în organigramă cu un post care le stătea ca un os în gât, cel de psiholog. Pe un tărâm al pierzaniei, unde nimeni nu dorește să fie salvat și nu are nevoie de salvatori, ce s-or fi gândit? ”Ia să organizăm noi un concurs cu criteriile întoarse pe dos, pentru a găsi o persoană competentă, care să corespundă scopului ascuns; pe aceea o angajăm ca psiholog și gata; treaba-i rezolvată!” Va fi pusă să tămăduiască conștiințe, deși ar putea, la fel de bine, purta o patalama de ”torționar de suflete”. Aș fi băgat mâna-n foc că așa se întâmplase și că așa a ajuns Sivanthandan să diriguiască pe aici.

”Trebuie să ajungi să te cunoști. Sunt prezent ca să te ajut. Doar așa te vei împăca cu tine însuți.” Fuck off! Vorbește ca un popă de țară. Mântuire. N-am nevoie de așa ceva! Nu-s eu dintre aceia..., dar n-am încotro. Pentru a căpăta cărți împrumut și, mai ales, pentru a fi la îndemâna mandarinului, nu uitat prin cine știe ce carceră jilavă, cu lanțuri la mâini și la picioare, trebuie să-i fac hatârul și să-i scriu compuneri despre viața mea personală. Mama ei de viață! Jimmy mi-a ținut isonul și m-a sfătuit să nu mai zăbovesc cu dilemele prostești, dacă să mă apuc de scris sau nu, pentru că îmi produc mai mult rău. E musai s-o fac! Mai ales că avea și el vreo două cărți poștale de completat, iar pentru caligrafierea lor ar fi îndurat orice caznă în loc, atât îi era de anevoie. Așa că mă punea tot pe mine. Nu i-o luam în nume de rău. Săracu', pe lângă problemele cu școala, mai era și stângaci, de parcă ar fi pictat când era pus să se semneze. I-am povestit câte ceva despre mine, ce mă reține să-mi divulg trecutul în fața mandarinului, și mi-a întărit prin cuvinte puține, așa cum a putut, ceea ce știam deja. Dintre două rele, asta cu viața pusă pe tapet ar fi cea mai mică. N-am îndrăznit să-i răspund, doar mi-am ferit privirea care ar fi iscat alte și alte explicații de dat. Ce-i drept, m-am gândit la ele în sinea mea.

Nu ajungem nicăieri dacă ne învârtim în jurul cozii. Am greșit, asta-i adevărat, dar plătesc cu vârf și îndesat și pentru ce nu greșisem. Sunt doar o rotiță din angrenajul unui sistem universal de spălare a mâinilor murdare. Una pe alta. Așa cum se întâmplă și pe la noi, prin România, când este prins vreun găinar de duzină. Îi pun în cârcă și vinile autorilor necunoscuți, în marea lor majoritate cu mult mai grave.

Altminteri, Jimmy era un bun ascultător și ținea piept frustrărilor mele. Mă descărcam în prezența lui de parcă l-aș fi avut în față pe mandarin. Nu eram ferm convins că înțelege tot ce-i spun, dar asta mai puțin conta. Am lămurit deja că nu mă interesează clemența nimănui. La ce bună existența asta dacă ești condamnat încă din naștere să ispășești o continuă penitență cu mintea și cu trupul? Drumul greșit pe care am apucat n-a fost o alegere. A fost singurul posibil. Uitându-mă în urmă, am și consfințirea acestui parcurs. Cu fiecare carte citită, care mă aduce mai aproape de înțelegerea universală a lucrurilor, confirmarea metafizică, inexplicabilă, dar simțită prin toți porii, abandonează jumătățile de măsură și devine certitudine. Am citit zeci de cărți la mititica. Dacă nu le-aș fi primit, cred că m-aș fi urcat pe pereți de plictiseală. Zeci de destine mi-au trecut prin fața ochilor și s-au decantat într-o cremă superioară a conștiinței, încât spiritul s-a ridicat deasupra odată cu ea, lăsând trupul robului lui Dumnezeu, ca o bucată de carne, să cadă și să lâncezească pe o rogojină putredă. Pot vorbi despre mine ca despre un altul, rece, frisonant de rece. De aceea nu mă mai ating persecuțiile fizice sau psihice. Pentru că, de fapt, eu sunt cel fericit. Cel mai fericit om de pe pământ! Suferințele mele se vor termina în curând, lăsând necazul acestei lumi pe umerii celorlalți. Să vă văd atunci cum dați din colț în colț!

Vrednic de milă este psihologul care preia povestea unui deținut și încearcă să o interpreteze în fel și chip, făcând apel la cazuistica problemelor de conștiință. Ar însemna să cerceteze convulsiile sufletului, drama unei existențe chinuite, mânat de gândul de a face din asta o artă. Nu e la îndemâna oricui și, oricum, zbuciumul sufletesc ar trebui să-l depășească pe cel al condamnatului pentru a ieși o capodoperă. Eșecul este inevitabil. Trăirile deținutului, pe hârtie, sunt ca niște urme disperate de degete pe o stâncă, după prăbușirea în gol. Amprentele nu oferă nicio informație concludentă despre dimensiunile golului interior.

Vrednic de milă este trufașul avocat care se presupune că încearcă să-l salveze. Pus din oficiu sau delegat de statul român (într-o țară ca Malaezia devine un amănunt nesemnificativ), trebuie să decidă între conștiință și datorie. Cele două nu se suprapun decât arareori. Decepția pe care o resimte când judecă pe baza codului penal malaezian este similară cu cea încercată de un chirurg pus să opereze cu un instrumentar incomplet și inadaptat. Are de ales între două variante, la fel de chinuitoare: pacientul sau clientul (luați-o cum vreți) trăiește sau moare. Pe masa de operație ori în ștreang, e totuna. Pentru conștiință sau onoare rămâne un balast greu de digerat.

Vrednic de milă este până și gardianul cu un program fix, normat, patrulare și iar patrulare. Se comportă ca un șoarece din acela, util pentru experiențele de laborator. I s-au stabilit liniile de demarcație și învârte la nesfârșit un disc perforat, pe care sunt inscripționate zile, săptămâni, ani, până când discul se strică iremediabil. Ăștia sunt oamenii care mă judecă și, înainte de toate, se cred fericiți într-o lume ce le pune dinainte o oglindă deformată. Ăștia sunt oamenii care pretind că mă pot ajuta, dar nu sunt în stare nici măcar să evadeze din cotidianul lor tern.

Condamnarea la viata - Marius Carbunescu, editia 2021 - eMAG.ro

CONDAMNAREA LA VIAȚĂ (roman în lucru) cap. 1-3

I

Mă aflam în orașul unei sfârșeli toxice, acel oraș care nu se dezminte și nu se dezmeticește pe deplin niciodată, pentru că aerul ‒ sursa vieții ‒ nu devine niciodată îndeajuns de respirabil. Canicula, asezonată cu otrăvurile degajate din marile guri de foc industriale, își făcea de cap la miezul zilei, chinuind deopotrivă și călăi și victime, cum am putea numi, forțând puțin nota, personajele acestei cărți. Dacă privim fenomenul in extenso, cu toții suntem victime și călăi în același timp pentru visele și sentimentele noastre, unele reprimate brutal, dacă tindem să devenim frecventabili pentru semenii noștri, răspunzători pentru poluarea din aer, pentru flora și fauna care ne înconjoară. Pentru întregul Pământ, ai cărui pasageri fiind, traversăm veacurile cu îngăduința celui ce ne tolerează pe fața lui. Pentru că, nu-i așa? ne aflăm într-o concurență teribilă cu timpul, nu-l lăsăm să-și termine treaba, ne autodistrugem mai repede decât o poate face el și lăsăm dezastru în urma noastră. Și asta n-ar fi nimic dacă n-am trăi într-o casă închiriată pe suprafața rotundă.

Ploile musonice reprezentau doar o amintire și abia peste câteva luni aveau să revină în forță să mai domolească mingea de foc care coborâse pe pământ și transformase asfaltul orașului într-o pojghiță de lavă curgătoare. Ai fi putut crede că toată aglomerarea aceea urbană este supusă unui miraj. Zidurile, mașinile și oamenii se duceau încet la vale, priviți pe fundalul de aer încins care juca frenetic în fața noastră, săltând pe verticală în lipsa unei adieri de vânt. Timpul sacru pentru rugăciune încă nu se împlinise. Chemarea tânguitoare a muezinului de la moscheea de vizavi încă se lăsa așteptată cu înfrigurare de marea masă a credincioșilor musulmani. Dintr-o clipă în alta are să se audă, își spuneau cu toții, storși de emoție. Ca la un semn, de-o parte și de alta a porților ferecate, copiii lui Allah ieșeau din apatia generală și-și căutau menirea cu fervoarea celui însetat de miracolul divin. Rugăciunea îi aducea pe toți într-o transă colectivă și le oferea hrana spirituală în aceeași măsură cu o natură neînțeleasă de energie a trupului. Evlavia îi întrema, le dădea forța să se înhame la nenumărate temenele și mătănii. Acolo unde îi surprindea ora exactă, se roteau precum acul unei busole delabrate, ce o cotise spre Mecca, în loc să arate nordul. Se lăsau în genunchi și gângăveau fără tihnă, într-un dialog imaginar cu Profetul.

Transformarea l-ar fi șocat pe-un străin ce sosea pentru prima dată în oraș. După ce se termina slujba, agarenii redeveneau aceleași jucării stricate de mai-nainte. Minutele de venerație în care îngânau și ascultau pildele din Coran, probabil că îi obosiseră peste măsură, căci se lăsau moleșiți ca niște roboți scurtcircuitați. Altminteri, dacă nu i-ai fi bănuit de vreo hipnoză colectivă, ai fi putut crede că o pală de vânt, venită de nicăieri și așteptată de peste tot, le suflase în pânze, animându-i ca pe niște păpuși învelite în caftane. Îi luase pe sus înfoiați, pentru a-i abandona mai apoi inerți, odată ce stăpânul Soare le-a tăiat aripile. Oricum ar fi, se poate spune că plutea în aer o predispoziție generală spre fabulație. Vipia aprindea mințile, certifica părerile și relativiza certitudinile.

Cei o mână de europeni, pripășiți fără voie pe acele meleaguri, făceam o figură aparte în marea masă a deținuților asiatici. Nu ne osteneam câtuși de puțin să înțelegem litaniile liturgice ale celor ce ni se arătau aidoma unor derviși din vremuri de demult. Preferam să le interpretăm după bunul plac. În general, aveam alte preocupări, culpabile la trecerea timpului, în spatele zidurilor apăsătoare care marcau izolarea de lume. Unii alegeau să-și alunge plictiseala, ferchezuindu-se cu spor într-un petic de oglindă. Pe cine ar fi dorit să impresioneze cu noul ”look” de promenadă? Poate tocmai oglinda, privită redundant cu o înnoită stimă de sine. Alții își exersau deprinderile sadice pe diverse insecte care avuseseră nenorocul să pătrundă în pătratul de oțel, spre disperarea lui Jimmy care, atunci când le privea, se simțea el însuși estropiat. Avea și de ce. Jimmy era un galez spălăcit din Swansea, pescuit de malaezieni pentru comerțul în regat cu prostituate asiatice, sclave ale plăcerii perfidului Albion, și nu e clar dacă nu a fost castrat înainte să ajungă la noi. Altminteri, cam necioplit și cu un pic de retard, dar un suflet bun. M-am convins de asta când, de câteva ori, a intrat în altercații pentru mine. Nici eu nu i-am rămas dator. Dintre toți, cu el mă aveam cel mai bine. Lipsurile neglijabile din educație și calitățile sale predominante m-au îndreptățit să-l îndrăgesc. Sufeream unul pentru celălalt și simțeam că ar fi fost teribil de necăjit dacă, Doamne ferește, mi s-ar fi întâmplat ceva rău.

În ceea ce mă privește, nu aveam program la alegere. Eram obligat să-mi desfășor munca în folosul Dumnezeu-știe-cui. Cerința suna pe cât de strident, pe atât de complicat, în liniștea neverosimilă de dinaintea furtunii ce se pregătea să acapareze atmosfera centrului de detenție Simpang Renggam. Să aștern pe hârtie tot ce-mi trece prin cap. Pe bune? La prima vedere, sarcina nu părea așa de grea, dar, când ai de intrat în miezul problemei, îți dai seama de dificultățile pe care le presupune. Nici nu s-a mai pomenit așa ceva, ca un deținut să-și aleagă singur subiectele de discuție. Unde ne sunt anchetatorii de altădată! Fără o selecție a temelor, o îndrumare acolo, cât de cât, gândurile mi se ciocnesc de-a valma. Mai ales că, în cei 32 de ani petrecuți pe acest Pământ, am trăit câteva experiențe dramatice, nu glumă, până să ajung în Malaezia. Poate chiar pentru mai multe vieți.

Anii multiplicați în vieți paralele se reîntorc acum pentru a-mi hrăni cugetul și a-mi persecuta neliniștile, mânați de la spate de cerința absurdă. Cine știe, poate și alții îi declară la fel la ora bilanțului de pe urmă, multiplicați, într-un ultim puseu de vanitate înainte de tăcerea rece și totală. În starea în care mă găsesc, răscolit și întors pe dos, cu nervii întinși la maximum, nedreptățile suferite defilează prin fața mea ca la un spectacol de prost gust. Cea mai recentă a avut loc chiar aici, la Simpang Renggam. Totuși n-aș începe să scriu despre ele din prima. Dispariția mea fizică mi-e mult mai prezentă în cuget. Aș lua-o invers din punct de vedere cronologic. Momentul ăsta îl vizualizez cu maximă claritate în spatele ochilor închiși, nu atât pentru că-i cel de pe urmă eveniment din viața mea, ci pentru că se prefigurează a fi cel mai apropiat. În plus, ca să fiu sincer, îmi cam ocupă mintea. Dacă îl scriu, măcar am certitudinea că l-am depozitat undeva pe hârtie și poate nu mi se mai rotește prin cap.

Ce senzație ciudată! Sunt încredințat că nicio viziune nu ar avea forța să prevestească cu mai mare acuratețe scena punerii în aplicare a sentinței judecătorești ce mi se cuvine. Mi-a fost hărăzită împreună cu un proiector imaginar ce se activează în cele mai stranii momente, undeva, în spatele frunții. Din zorii zilei în care nu mai putusem închide ochii și până în clipa cea de pe urmă, se derulează cu maximă claritate filmul execuției. Detaliile apar în prim-plan, pe rând sau bulucindu-se toate deodată, încât să-mi pot alege. Se trag mai multe duble, se taie, se montează cadru cu cadru într-un making-of derulat înainte și înapoi. Scaunul electric sau injecția letală. Sau, poate, gulerul înălțător confecționat din fuior de cânepă indiană, împletit mărunt și înnodat trainic. Acestea par a fi cele mai apropiate de sufletul meu. Mi le pot imagina pe tustrele și suprapune peste realitatea palpabilă, ca holograme în decor. Execuția cu foc de armă, nu. Mi se pare macabră și de prost gust. Nici nu cred că se mai practică în vreme de pace. Mi-a fost de ajuns că i-am văzut reluați de atâtea ori la televizor pe Ceaușescu și pe a sa ”sinistră”. Legați la mâini și răpăiți de gloanțe, în umbra cazematei din Târgoviște.

N-am nicio explicație de dat. Nu știu prin ce metode oculte pot să vă descriu cu acuratețe dispariția mea, uzând de amănunte. Mi se întâmplă să vin în contact cu ele și le iau ca atare. Psihiatrii ar numi asta psihoză și m-ar trimite direct într-un ospiciu, dacă n-aș fi deja închis. Pentru mine, rămâne doar un miracol și nimic mai mult. Preotul citește din vârful buzelor o binecuvântare care suspendă timpul și ajută sufletul robului lui Dumnezeu să se elibereze. Îndată ce pișcătura ca de țânțar, gâtuirea sau șocul de defibrilator s-ar face simțite, omniprezentul doctor legist cu rol de agent constatator și-ar șopti în barbă satisfăcut: ”Trupul e pe cale să amorțească. Agonia s-a instalat.” Un tremur oribil reprezintă ultima dovadă de viață. În schimb, creierul? Pentru el începe o goană sălbatică. Întreaga existență se derulează în ritm accelerat, retrospectiv, nealegându-se ce a fost bun și ce a fost rău. De ce s-ar alege acum, dacă în timpul vieții nimeni n-a fost în stare să cumpănească? Mii de frânturi de gânduri scânteiază în aceeași secundă, se ciocnesc, se amestecă, se înlănțuie. Și, printre ele, convingerea că trebuie să se termine odată, că timpul a parcurs ce era de parcurs, iar sentința cea mai grea și nedreaptă ar fi prelungirea vieții. Așteptarea devine o povară greu de dus. Efortul minții epuizează celula nervoasă și nu permite regenerarea ei. Întoarcerea de ”dincolo” presupune așternerea demenței peste un creier vlăguit. Ca într-un tratat de tortură psihică, gardienii întrețin tensiunea, casapul pare hotărât, dar, când să facă pasul final, se sucește pe călcâie.

E absurd! Oprirea execuției reprezintă o ticăloșie de neiertat. O formă de barbarie cum nu s-a mai văzut într-o lume care se crede civilizată. Printre ruinele civilizației, eu mai lipseam, să ies bălăngănindu-mă, ca un om al peșterilor care-și ostoiește motivația de a trăi din zvârcolirile sufletelor celor nefericiți. De altfel, e singura care mă ține în viață, cât de cât preocupat. Doza de ură narcotică, de drog pătimaș, pe care mi-o extrag din privirile tulburi și neputincioase, se cere a fi crescută. Pe mine mă întreține ura, nu iubirea. Dacă aș fi fost lipsit de însușirea să pot urî cu patimă, cred că toată mânia s-ar fi întors împotriva mea. Aș fi sfârșit izbindu-mă cu capul de toți pereții celulei. Aș fi pictat cu sânge proprii mei creieri într-un tablou inedit, reprezentând o mostră de postmodernism paroxistic. Uneori, mă mai încearcă astfel de gânduri negre, de autoflagelare, însă le risipesc rapid, cu ură. Reușesc să fac din ură antidotul suprem. Mi-am dezvoltat această abilitate încă din vremuri de demult. Am fost pus în fața unor situații umilitoare de mic. Asta m-a călit, mi-a dat dinți de șcrâșnit și furie de nestăpânit.

 

II

 Pe vremea aceea, locuiam șase suflete (doi adulți și patru copii) la etajul doi al unui bloc comunist, într-una dintre cutiile locative ‒ ”de piuneze”, cum li se mai spunea, pentru că erau mici și înghesuite ‒ ce se găseau din belșug urcând scările nenumăratelor turnuri ale orașului. Îmi făcusem o manie din asta, aproape săptămânal urcam pe construcția paralelipipedică de deasupra apartamentului nostru. Mă simțeam liber pe terasa liftului căptușită cu carton bitumat și smoală. Eram doar eu și scheletele mele de dinozauri cu vertebre și coaste din aluminiu, într-o prezentare de forme și dimensiuni pentru toate speciile pământului. Fiecare schelet fusese conectat printr-un fel de cordon ombilical confecționat din cablu coaxial, care cobora lin până la marginea terasei, apoi se lăsa brusc în jos, peste parapet, de parcă cineva și-ar fi pus în gând să coboare în rapel sau să urce până la mine pentru a-mi face rău. Asta mă îngrijora puțin, ca, de altfel, și poziția monștrilor scheletici turnați în metalul alb. Se prezentau în formație de asalt, orientați oblic față de planul terasei, neacceptându-se vreun grad de eroare, ca o armată ordonată care, la cel mai mic semn, ar fi fost în stare să se repeadă la un inamic invizibil. Abia mai târziu, când am fost în stare să discern realitatea din jurul meu, m-am dumirit că punctul himeric pe care îl săgetau cu țeava longitudinală, de dimensiunile unei lănci, nu avea nimic în comun cu vrăjmașul imaginat de mine. Nici măcar nu era o ființă, reală sau mitologică, așa cum crezusem inițial, ci doar un oraș mai mare decât al nostru, situat la sute de kilometri distanță, dincolo de Dunăre. Și am mai aflat că rostul acelei desfășurări logistice ținea de evadarea din ceea ce numisem ”televiziada ceaușistă”.

La început, urcam pe bloc fără a face vreo conexiune între imensele creaturi preistorice și altele mai mici și mai actuale, respectiv puricii care însoțeau, de cele mai multe ori, imaginile mișcătoare de pe micul ecran. Eram atras de o realitate ceva mai îndepărtată și, datorită acestui aspect, vedeam o panoramă fără imperfecțiuni. Îmi plăcea să privesc în zare dimensiunile orașului până hăt departe sau să mă las cotropit de gânduri bizare despre fantasme din alte lumi.

Uneori, se întâmpla acolo sus un fenomen ciudat. E adevărat, doar vara. Terasa blocului devenea spațiu de promenadă și de petrecere a timpului liber, de la care nu se dădeau în lături cei mai voioși dintre locatari. În așteptarea concediului pe litoral, mămici și bunici respectabile își dezgoleau trupurile albe și îmbrăcau costumele de baie, pentru a se întinde la plajă pe câte-o pătură mai ponosită. Soții lor, cu brațele oțelite pe șantierele patriei și câte-un tatuaj scrijelit pe bicepșii proeminenți, nu pierdeau vremea aiurea. Se angrenau în încleștări energice, pitrocind zarurile și pulurile la table sub ligheanele antenelor pe post de umbreluțe. Abia de reușeau să pună de-o linie, două, acolo, că se încingeau și rămâneau fără vlagă, ca niște pești abandonați pe uscat. În atare situație, cum e și firesc, procesul de călire a oțelului urma să se desăvârșească într-un ochi de apă cu gheață. Procedura respecta toate standardele, se desfășura ca la carte, cu normativul adus la zi și interpretat la literă. Ochiul de apă se revărsa din găleată atunci când se scufundau printre cuburi de gheață mai multe sticle de bere deodată.

Dar cea mai mare forfotă, ca de elicopter aterizat pe un heliport improvizat, se stârnea când toată suflarea microbistă din oraș aștepta vreun eveniment sportiv, neinclus în grila de programe a unicului post teve național. De altfel, majoritatea partidelor de fotbal se difuzau doar la radio, simulând încleștarea din teren și stimulând imaginația ascultătorilor mai ceva ca o piesă de teatru radiofonic. Chibiții nu lipseau. Fie meci în cupele europene, fie de turneu final, nu conta. Pe ploaie, vânt sau caniculă, erau la datorie. În astfel de momente, fotbalul prevala în fața altor îndeletniciri și acapara discuțiile începute la gard sau pe terasă pe felurite teme. De parcă ața îi atrăgea pe respectabilii domni spre un punct de interes comun. Fotbalul rezolva și disputele casnice, și certurile la serviciu, instituindu-se tacit un armistițiu provizoriu până după consumarea evenimentului. Ei bine, în astfel de momente, energiile disponibilizate se mutau în altă direcție. Toată lumea își doreau să vadă meciul la vecini, nu la cei de apartament, ci la cei de peste Dunăre. Pentru îndeplinirea unui asemenea deziderat, se impuneau câteva reglaje de finețe la monștrii de pe coama blocului. Cine cunoștea vreun electronist putea spune că l-a apucat pe Dumnezeu de picior. Instalarea unor decodoare de semnal demodulat sau a unor amplificatoare de antenă reprezenta noua rațiune de trai la bloc. Înflorise chiar un comerț ambulant cu tot felul de componente electronice. Pe scările ce duceau sus, pe terasa scheletelor preistorice, apăruseră ambuteiaje și timpi prețioși pierduți în trafic. Evident, lumea grăbită dădea curs unor timide vociferări și nemulțumiri, cu teama de a nu pierde fluierul de start. Pătrunderea pe ușa metalică, prin care se făcea legătura cu platforma de deasupra mușuroiului rectangular, construit din cutii de piuneze, era privită deja ca o mare victorie.

Gata să înfigă steagul, capul familiei încerca să corecteze orientarea antenei în funcție de adierea vântului. Spera ca zeița Fortuna, capricioasă de bună seamă, în asentiment cu undele hertziene din țara vecină, să-i surâdă de astă dată. Se instala cu mâinile în jurul suportului metalic și cu urechea ciulită spre balustradă, pentru a recunoaște vocea nevesti-sii care țipa de la balcon: ”Mut-o mai la stânga!... Mai la dreapta!... Dă-i, dă-i!... Las-o-așa!” Din toate piepturile ‒ și de la celelalte blocuri ‒ se năștea o antifonie colosală care urca și cobora pe diferite voci și tonalități. În acele momente, îmi luam tălpășița de pe bloc, pentru că-mi plăcea să stau singur și să simt egoist mângâierea razelor spre asfințit.

În acea amiază, când am deschis ușa metalică ce-mi stăvilea lumea inefabilă și grotescă în același timp, populată de monștri înfricoșători și vise purtate de o pală de vânt, ca o pasăre în survol, cerul mi se arăta străin și păgân. Părea că se prăbușește peste mine, iar apăsarea sa îmi golea plămânii într-o expirație fără sfârșit. După ce gura de aer se risipea în vânt, evacuată printr-un oftat prelungit, îmi expiram saliva, sângele, organele, măruntaiele. Tot miezul ființei mele viscerale, până la piele, era expulzat de o forță nepământeană care îmi regla presiunea printr-un gol interior incomensurabil.

Tocmai trecusem în clasa a doua primară și dădusem peste un necaz mare de tot. Într-una dintre recreații, câțiva colegi mă umiliseră crunt în fața întregii clase. Privită cu ochii încercați ai adulților, capabili să dozeze lumina ce se revarsă asupra lor sau să vadă în beznă, secvența de realitate nu reprezintă o noutate. În schimb, reacțiile din sufletele copiilor sunt noi și uneori imprevizibile. Multiplicată la nesfârșit prin gesturi și replici ce se transmit din generație în generație, scena poate fi evocată ‒ cu un termen care mai târziu va face furori prin consiliile profesorale ‒ drept ”hărțuire”, după englezescul ”bullying”. Noi îi spuneam mai neaoș ”cătrănire”. De fapt, aceeași Mărie cu altă pălărie. Învățătorul chemat degrabă, taman când începusem să-mi fac singur dreptate, scos din minți, și să împrăștii pumni în stânga și-n dreapta, considerase de cuviință să mă pedepsească tot pe mine. Fusesem aruncat în genunchi în fața clasei, pus la colț, cu mâinile ridicate deasupra capului, ca un prizonier capturat în cine știe ce confruntare vitejească. Vreme de aproape o oră, am avut suficient timp la dispoziție pentru a-mi imagina felurite scenarii ale căderii mele la datorie, până ce furnicături din ce în ce mai dese îmi dădeau senzația că brațele mi se goliseră de ultimii stropi de sânge și nu se mai puteau întoarce din amorțeală. Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, a doua zi, mama trebuia să-și facă și ea drum până la școală, conform uzanțelor. Era musai să fie informată personal despre derapajele comportamentale ale odraslei sale, de neiertat, după cum se exprimase pretențios zbirul de la catedră. Iar eu ar fi trebuit să-i dau vestea cea mare.

Venisem direct de la ore, cu ghiozdanul în spate. Doream să-mi pun ordine în gânduri și să stabilesc ce am de făcut până ce voi da ochii cu mama. Cu ce versiune ocolitoare să mă prezint în fața ei? Cât de subtilă să fie minciuna pentru a mă putea confrunta cu ea și a doua zi, în fața învățătorului, sau cât de mult pot îndulci adevărul pentru a-l face acceptabil? Toate aceste ecuații semantice îmi dădeau cu rest. M-am tras mai într-o parte pe casa liftului, cu genunchii lăsați peste parapet. Îi antrenasem într-un balans de pendulă care cântărea secundele, fără a-mi ocupa atenția. Contemplam umbrele mișcătoare de la baza edificiului. Mașini și oameni de dimensiunile unor piese de șah viermuiau de colo până colo pe cimentul păstos. Nu găseam niciun rost în toată viermuiala aia și nici nu cred că exista vreunul. Acele figurine însuflețite viețuiau degeaba. Dacă exista totuși un scop, aflat la confluența năzuințelor lor mărunte, cu siguranță le era necunoscut. Putea fi un scop transcendent, imposibil de înțeles. La fel de neînțeles ca foaia de parcurs a leucocitelor ce viermuiesc prin corpul uman, încoace și încolo, fără a da socoteală individului ce le găzduiește. Sau ca neghiobiile vieții de zi cu zi, privite printr-un ochean întors și interpretate la scara istoriei.

În ceea ce mă privește, și asta face diferența, rațiunea pentru care mă aflam acolo mi se releva din ce în ce mai structurat, avea claritate. Ultima manifestare de voință a existenței mele purta pecetea drumului spre neant. Ce panoramă stranie! Lacrimile prinseseră a se forma în colțul ochilor, încețoșându-mi privirea. Umbrele de jos păreau să nu mai fie așa depărtate. O plapumă alburie, transparentă, moale, s-ar fi așternut peste ele. Dacă aș fi sărit, aș fi putut să le prind ca pe niște gâze plăpânde. Simțisem dinainte apăsarea cerului, dar acum și pământul se comprima puternic, prinzându-mă la mijloc și strivindu-mă puțin câte puțin cu o menghină termosensibilă, conectată la stările sufletești.

Într-un târziu, m-am lăsat pe spate, cum puteam, la fel de bine, să mă las în față, unde era golul cel mare. Așa s-a nimerit. Am rămas mult timp întins acolo, cu ochii închiși, golit de orice gând, ca după o mare încercare. Figura amenințătoare a învățătorului care îmi cerea să vin cu mama de mână la școală pălise și în cele din urmă a dispărut din mintea mea. M-am ridicat, mi-am scuturat de praf uniforma și am pornit-o agale pe scări, cu ghiozdanul care mă trăgea ca un magnet, să intru în pământ de rușine. Orele de școală se terminaseră de mult. Dacă m-ar fi întrebat cineva de unde vin la ora aia cu uniforma mototolită și agățată neglijent de trupul scheletic, ca un umeraș, n-aș fi avut nicio minciună pregătită să răspund. Mintea mi-era în altă parte, la ce s-ar fi putut întâmpla dacă...

Să fi sărit atunci, aș fi salvat pământul de o umbră în plus. Aici, în închisoare, mi-e infinit mai greu să-mi procur mijloacele necesare… Măcar că mă pot gândi la asta. Din acel moment, am simțit că sunt înzestrat cu o ură și o ciudă nestăpânite, pe care le pot amplifica la nesfârșit.

 

III

”Funest, macabru, spectaculos! Venin scârbos țâșnind din toți porii ființei tale pentru a fi canalizat cu abilitate spre zonele sensibile ale cunoașterii, adormind rațiunea, de parcă ai fi scris cu o peniță otrăvită. Ostilitate cizelată cu măiestrie de giuvaergiu. Bravo!”, se aude o voce exaltată trecând pe lângă mine, într-o reverberație cristalină, propagată până la capătul coridorului. Această avalanșă de epitete, alternând între cele două extreme, elogioase și injurioase, pur și simplu mă năucea. Nu mai știam ce s-a ales de mine. Nici măcar în ce cotlon al închisorii fusesem adus. Cel care se exprimase în acest mod bizar stătea întors cu spatele și privea contemplativ pe fereastră. Ai fi putut crede că i se adresează cuiva din exterior, dar într-un perimetru izolat de lume ca acesta, orice mesaj care să părăsească încăperea nu-și găsea niciun rost. Abia când s-a întors cu un gest mașinal de stânga-împrejur, am recunoscut un mandarin între două vârste, cu obrajii supți și cuprinși de o paloare cadaverică. Pe ecusonul brodat la piept cu litere meșteșugite, am putut citi: Datuk N. Sivanthandan. Dacă n-ar fi fost uniforma militară și niște ochi scânteietori, care trădau inteligență, probabil că psihologul închisorii s-ar fi confundat lesne cu unul dintre deținuții asiatici care mișunau precum gândacii de bucătărie prin tot spațiul de detenție. Iar cel căruia i se adresase, uitându-mă cu atenție în jur, nu puteam fi decât eu. Alături, străjuind cabinetul psihologic (în cele din urmă îl reperasem) mai erau doar vreo doi caralii impersonali, cu rol decorativ. Am răspuns cu un zâmbet fâstâcit, ceea ce i-a dat apă la moară mandarinului și a început să macine vârtos: ”Dar, te rog, nu te mai inspira din cărțile pe care ți le-am trimis. Am crezut că-ți sunt necesare pentru a-ți potoli setea de lectură, nu pentru inspirație. Vreau să cunosc trăirile tale sincere. Doar așa te poți elibera de această ură care te mistuie neîncetat și te veștejește lăuntric. Mai ales, dacă avem în vedere că singura eliberare la care te poți aștepta este…” A tăcut brusc, ca în preajma unei gafe, încât am intuit ce-a vrut să spună: ”este cea a minții”.

Și-ar fi dorit recalibrarea discursului pe coordonate ceva mai vesele. N-a fost să fie! De data asta nu i-a ieșit pasiența. Am perceput străduința sa de a-mi vorbi afabil ca pe acea bunăvoință arătată de un violator victimei sale neajutorate, legată de mâini și de picioare, înainte de a-și începe acțiunea. Starea mea de spirit refuza cu obstinație orice apropiere de vreun reprezentat al statului care-mi siluise toate simțămintele umane. Vorbele lui se potriveau ca nuca-n perete cu suferința mea. Nu mi-a fost dat să aud ceva mai indolent decât cuvintele cu care încerca să mă atragă spre o mișcare coordonată: ”Mă gândeam c-ai să te bucuri că lucrăm împreună și vei manifesta mai puțină reținere. Pentru că, dincolo de tot ce ne separă, avem un interes comun și acesta este să facem traiul cât se poate de suportabil în condițiile date. Dacă ai frământări, le discutăm și încercăm să le rezolvăm. Cum te-ai acomodat cu atmosfera? N-ar fi bine s-o mai destindem un pic? Uite, poftim, ți-am adus un exemplar dintr-un ziar românesc. Ce zici? Sper să-ți facă plăcere. De când n-ai mai citit ceva în limba maternă? Avocatului tău trebuie să-i mulțumești, în primul rând. El a făcut rost de ziar, probabil de pe la ambasadă. Sau s-o fi întâlnit cu vreun turist de prin ținuturile de unde-ai apărut. Parcă poți să știi! Auzind că avem astăzi întâlnirea săptămânală, mi l-a dat în mod special ca să-ți fac o bucurie.” Am luat ziarul din mâinile mandarinului cu un strop de curiozitate, dar și de reticență. Ca și cum aș fi prevăzut ceva rău...

Caracterele încremenite pe hârtia poroasă de câteva zile se ridică degrabă dintre coloanele cernite și capătă un ecou neverosimil, propagat pe căi nebănuite în cupola țestei mele. Scrie despre mine de parcă aș fi o personalitate a întunericului, un demon, într-un grai pe care nu-l mai folosisem de mult (și aici recunosc singurul adevăr spus de mandarin): Abandonat de familie de la vârsta de 9 ani, a ajuns un dealer de droguri de temut în Asia. Acum își aşteaptă condamnarea la moarte în Malaezia. Îl cheamă Laurenţiu Pal şi are 32 de ani. Tânărul a fost reţinut de autorităţile din Kuala Lumpur pe când încerca să treacă de filtrul de securitate de pe aeroport cu două geamantane în care strecurase printre lucrurile personale și o cantitate de peste 3 kg de metamfetamine. E acuzat de trafic de droguri de mare risc. Arunc ziarul cât colo. ”Dumb fuck! Stop! Ajunge! Asta nu e terapie, e război psihologic în toată regula. Iar noi doi suntem în tabere adverse. Să vă intre bine la cap!” Parcă mi-am ieșit din minți. Am izbit cu piciorul într-un scaun, făcându-i pe cei doi caralii să se deplaseze de la locul lor și să ia o atitudine vigilentă.

Dușmanul imaginat nu-și pierde calmul, de parcă ar fi prevăzut tiparul meu de comportament, indexat cu grijă în fișierele minții sale, pe căprării. Se repliază rapid și-mi vorbește pe un ton suav care dezarmează: ”Poate e o neînțelegere. Nu mi-am închipuit ce conține ziarul, că ar putea să te neliniștească. Aș vrea să trecem peste asta. Observ că suferi și-mi dau seama că avem în față o chestiune delicată. Dacă vrei, o vom relua altădată. Mi-a plăcut parabola cu pictura. Interesantă prin originalitate și exotism. Ți-aș răspunde cu o altă parabolă, mai apropiată de realitatea zilelor și locurilor noastre; poate ai aptitudini să devii un pictor talentat, n-am de unde să știu; dar nici nu vreau să aflu. Ar fi păcat să-ți irosești talentul pe pereți, proiectându-ți propriii creieri, după cum singur te-ai exprimat atât de plastic: «ca într-un tablou de postmodernism paroxistic». Pentru început, ca măsură specială hărăzită unui așa artist cu aptitudini deosebite, am putea să-ți întărim paza sau să te conducem pe izolator. Asta depinde doar de tine, dar, sincer, sper să nu fie nevoie. Acum, ar fi bine să te liniștești și, când vei avea dispoziția necesară, să scrii câteva rânduri despre momentele plăcute din viața ta, cele care emană liniște sufletească, iubire, înțelegere. Sunt convins că ai trăit și astfel de episoade care să-ți relaxeze trupul ori mintea. Și, mai ales, să te ferească de zbuciumul acesta lăuntric.”

Condamnarea la viata - Marius Carbunescu, editia 2021 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (20)

Primesc un mesaj flatant din partea companiei de ”car sharing” la care sunt arondat. Surpriza a fost imensă și bucuria împachetată frumos. Deși i-am recunoscut de la distanță noua limbă de lemn, de data asta de sorginte capitalistă, limba piariștilor de pretutindeni, am fost măgulit ca o domnișoară matură când i se fac complimente: ”Ai împlinit cinci ani cu Uber. Îți mulțumim că ajuți pasagerii din București să ajungă în siguranță la destinație. Trei mii de pasageri ți-au oferit cinci stele, pentru că ești un șofer excelent. Pasagerii apreciază efortul tău. Ți-ai condus pasagerii pe o distanță de 41 029 km. Asta înseamnă de 1.02 ori în jurul lumii! Ai contribuit la conectarea întregii lumi cu orașul tău, ajutând persoanele din 59 de țări să ajungă la destinație. Îți vine să crezi că, împreună, știu să vorbească 31 de limbi?!”

Îți vine să crezi că m-am lăsat sedus de o asemenea inepție? Dar, nu numai atât, am început să croșetez în spațiu pe baza celor 31 de limbi vorbite. Ce-or fi aflat pasagerii B-MAX-ului atât de cosmopolit (deși a ieșit din București doar până-n Ilfov) din partea mea, în nenumăratele ore petrecute în trafic? Este un deziderat, întâlnit mai ales în orașele lumii civilizate, că taximetriștii sau șoferii pe diferite mijloace de transport în comun au nevoie în exercitarea meseriei lor și de temeinice cunoștințe interdisciplinare ce se comprimă în profesia unui ghid turistic. Am încercat și eu să mă pun la punct cu această nouă cerință. Mai ales că, nu o dată, am fost întrebat de turiști ce se află sau ce a fost în clădirea impozantă pe lângă care tocmai treceam și am constatat că știu ei mai multe decât mine despre orașul pe care îl parcurg zilnic. De câteva ori am participat la programul”Cu bastonul prin București” al Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate (ARCEN). Traseele-culturale măsoară 2 km, durează 2 ore, au 2 povestitori și 8 opriri interactive care îmbină poveștile vechi, istoria, arhitectura, educația vizuală și anecdotele din presa veche bucureșteană. Am aflat informații interesante, pagini de istorie, despre proprietari celebri ai unor construcții uitate, pe lângă care treceam zilnic fără să le bag în seamă. Am început să văd orașul cu alți ochi, să discern între stilurile arhitectonice, să cuantific grozăvia comunistă și cea post-comunistă în domeniul urbanistic. M-am bucurat să împărtășesc și altora din cunoștințele mele de dată recentă. M-am ferit însă să dau verdicte, lăsându-i să-și facă o părere personală despre ce văd și aud, în raport cu bagajul cultural cu care vin de acasă.

În cei cinci ani de când desfășor această activitate (când or fi trecut așa repede?), dacă e să dau crezare mesajului transmis de angajator, fără a manipula idei, ci doar persoane,  am constatat o creștere sensibilă a numărului de vizitatori străini, de la an la an. Părere confirmată recent de un tânăr domn pescuit din trafic. Tocmai returnase o mașină închiriată pentru un cuplu de turiști, pe care i-a însoțit într-o excursie de o zi pe Valea Prahovei. Am aflat că acesta este job-ul lui, ghid individual pentru turiștii străini.

‒ Și aveți clienți pentru programele voastre?

‒ Ohhoho! Din ce în ce mai mulți. De multe ori suntem nevoiți să refuzăm unele solicitări. Nu putem face față, mai ales în sezonul turistic de vară, când se succed deplasările prin țară. După o astfel de deplasare avem nevoie de cel puțin o zi de odihnă, atât pentru noi, cât și pentru calitatea prezentărilor. Și cum nu dorim să facem compromisuri... Avem trei tururi tematice și în București. Intrați pe site-ul nostru și o să găsiți informații complete.

Și am intrat. Prezentările incitante mi-au făcut cu ochiul: ”V-ați imaginat vreodată, mergând printr-un sat medieval situat chiar în mijlocul unui oraș? Descoperiți Muzeul Satului din București - o capsulă a timpului în inima unei jungle urbane. Odată încântat de folclor și de aspectul satului, gustați vinurile tradiționale românești, brânzeturile și cârnații uscați la un bar de vin local”. Citind aceste rânduri mi-a fost de ajuns să discern că un grup de tineri entuziaști, unii dintre ei fără studii de specialitate, pot face mai mult pentru turism decât un întreg aparat ministerial, încorsetat în eterna și fascinanta Românie, cu conturul impregnat în frunze de stejar. 

Entuziasmul tânărului de lângă mine îl simțeam mai natural decât orice masterplan de dezvoltare durabilă în arii protejate, incluse în circuitul turistic. Nu putea să scape întrebărilor mele de fost jurnalist. Curiozitatea cea mare care-mi dădea ghes era pentru structura etnică a unor astfel de turiști care sosesc de pe alte meleaguri și-și aleg un însoțitor profesionist pentru a colinda o capitală a unei țări din estul Europei. Așa cum mă așteptam, interesul maxim era pentru turul tematic ce avea ca element de referință perioada comunistă și cuplul Ceaușescu. Dar surpriza de proporții am avut-o când am aflat că cei mai mulți turiști amatori de astfel de distracții culturale nu sunt europenii, ci americanii, sosiți în principal cu croaziere pe Dunăre sau Marea Neagră. Pe locul doi se situează englezii, urmați la mică distanță de turiștii evrei și cei nemți. Exponenții celor două categorii de pe urmă sunt și cei mai agreabili. În general sunt persoane în vârsă, nostalgice, care caută să vadă ce s-a ales de un oraș pe care-l știau de pe vremea copilăriei petrecute în România. Majoritatea își ascund cu grijă dezamăgirile, ca un semn al distincției și educației primite aici, dar cu care au plecat departe de țară pentru a nu se pierde.

***

Deopotrivă turiști sau localnici, români sau străini, însoțitori în rătăcirile mele literare sau șoferistice, nu-i așa, mai mult sau mai puțin aventuroase, îmi stârnesc un profund regret că sunt nevoit să trag B-MAX-ul pe dreapta și să pun punct aici activității cu care v-am obișnuit. 

Guvernul a decis să îmbunătățească legislația și să înăsprească condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un transportator autorizat de persoane. În atare situație, vor rămâne în piață doar profesioniștii acestui domeniu, cei care lucrează zi de zi câte opt-zece-douăsprezece ore, au instalație pe gaz pe mașină și atelier service în garaj. Acestora le urez multă stăpânire de sine și să reînnoade firele unor întâmplări ce merită povestite, altfel uitate. Unele dintre ele au haz și putere de seducție literară. 

Ceilalți însă... Amatorii, care nu au altă ambiție decât să-și suplimenteze, după program, un venit devenit adeseori insuficient sau nutresc speranța că se pot îmbogăți spiritual din înțelepciunea unei agore mobile, cum consideră autoturismul propriu, vor fi scoși de pe traseu. Ar însemna să mai aducă bani de acasă pentru a putea plăti toate licențele și atestatele necesare, atât pentru mașină cât și pentru șofer. În ceea ce mă privește, n-aș avea motive să mă lamentez. Au rămas suficiente domenii de activitate unde să îmi pot exercita amatorismul. Poate cel literar. De ce nu?
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (18)

Privind retrospectiv la multitudinea situațiilor pitorești pe care le-am evidențiat de la volanul autoturismului personal, îmi dau seama de componenta sociologică a acestui volum. Oameni de toate categoriile sociale mi-au călcat pragul B-MAX-ului pentru a-i purta pe străzile Bucureștiului și s-au comportat cum au știut ei mai bine. Ca să fiu sincer, un cititor de casă al manuscrisului mi-a deschis ochii asupra acestui aspect, de anchetă socială, și m-a întrebat totodată:

‒ Poți să-mi destăinui un mic secret? Ca cititor am sentimentul că lipsește ceva din viitoarea ta carte. Autorul ascunde ceva, o undă de nostalgie. Ai fi vrut să fii cu cineva anume în mașină, să schimbați impresii, păreri, și nu s-a împlinit? Trebuie să existe și o dorință ascunsă...

‒ Te înșeli. Nici una. Tot ce vreau pot să-mi creez din jocul tastelor pe ecranul calculatorului. Lumea mea poate fi îmbogățită la nesfârșit cu personaje, îmi place să cred, autentice, răspund arogant.

Totuși, întrebarea mi-a dat de gândit. Întâlnirile ratate, cele neconsumate pentru că a întârziat trenul în Gara de Nord sau am stat prea mult la un semafor și am ratat personajul, pot fi oare și ele povestite? ”Ce s-ar fi întâmplat dacă...?” este o întrebare la fel de legitimă? Deși mai puțin concretă ca aceea: ”Care este următoarea destinație?”. Nu, nu este legitimă. Mai degrabă injustă. Recunosc. 

În momentele de întoarcere cu fața spre interior, am un personaj preferat pe care nu l-am identificat încă în rutele mele zilnice. Mi-ar fi plăcut să fiu așteptat la colțul străzii de un scriitor. Sau un artist. Unul dintre cei mari. Dacă mi-ar fi permis timpul l-aș fi abordat fără pic de reținere pe Henry Miller. E adevărat, și spațiul ar fi avut nevoie de un bun prilej. Sau pe.... O, Doamne! Sunt o mulțime de pictori, poeți, muzicieni, considerați anacronici, care au supraviețuit timpului lor, chiar dacă au trăit iluzii opulente și certitudini paupere. Aș fi dorit să aflu secretul viziunii lor despre ceea ce va să vină. Cum de au reușit să păcălească timpul în care se află, migrând către o altă eră, și să fie pe placul noilor generații? Cu siguranță, cu ochii minții au putut să vadă emoția fiecărui admirator în parte, chiar dacă nu era născut în momentul desăvârșirii operelor lor de căpătâi. Au avut clipa de glorie ”avant la lettre”. 

Mă bucuram de ambele fațete ale cuvântului, atât cel scris, cât și cel citit. Până să-l întâlnesc pe el, cu o operă care nu este totuși de căpătâi. De aici încolo, iremediabil, mi-a rămas o singură certitudine a valorii, cea a lecturii. Ca și cum sensuri, semnificații și uneori figuri de stil le trec printr-o sită organică și le reașez apoi în slove, de data asta cu amprenta personală, într-un act care încearcă să depășească codiția de imitație. Ar putea fi primul semn că m-am îndrăgostit, de cineva care-mi împărtășește sentimentele dintr-o altă capsulă a timpului.

Dar există cu adevărat călători prin timp? De pildă, se poate presupune ca dramaturgul nostru genial, Ion Luca Caragiale, să fi avut vreo călătorie în viitor? Să ne vadă pe noi și abia apoi să se întoarcă, plin de idei, ca să ocupe masa de scris? Sau, la un alt nivel, aș putea să-l aduc în discuție pe Jules Verne care, deși nu caută mecanismul care perpetuează racilele epocii sale, pe tărâmul științei pare să fi fost mai meticulos. Dacă se petrece, călătoria lor în timp îmbracă forma unei figuri de stil de dimensiuni colosale, care abandonează sensul propriu al cuvintelor, suprapus pe sensul existenței, dinspre naștere către moarte. Iar atunci când se închide cercul, aceasta uriașă metonimie a vieții ajută la transmiterea unor mesaje codificate, descifrate prin intermediul improbabilei excursii. Sau, o fi silogism? De la volan par totuna.

Dilemele mă bântuie. Oare e corect să mă cațăr fără rușine pe gloria unor corifei, punându-i să spună cuvinte pe care nu le-au rostit vreodată, doar pentru a-mi face mie hatârul? Sau, chiar dacă le-au rostit, să scot din context ideile lor pentru a le sălta la plasă pe ale mele? Să-mi imaginez o întâlnire cu o personalitate din trecut, care nici măcar nu mă poate da în judecată că mă folosesc de imaginea sa, pentru a-mi promova propriile concepte și a le da notorietate? M-aș descalifica.

Dar aș putea face altceva pentru a mă apropia de o lume considerată dispărută, dar care reînvie când te aștepți mai puțin, prin elitele sale transformate în personaje istorice. Există vreun scriitor care să cotrobăie atât de mult prin istorie încât să ajungă la performanța de-a trăi concomitent în mai multe lumi? De-a se afla în mintea, în scrisorile, în articolele din ziare sau jurnalele intime ale unor enigmatici neînțeleși, ce și-au consumat rugul existenței cu secole în urmă? Dacă acesta există, cu siguranță poartă numele de I.P. Aș plimba-o gratis pe I prin tot Bucureștiul. Aș putea fi cel mai credincios aghiotant al ei, doar pentru a-mi oferi un crâmpei din transcendența pe care o emană în scrierile sale. Sau ale dumneaei... Ar trebui să mă obișnuiesc ca vorbele mele să sune frumos, măcar înmuiate în politețea secolului 20, pe care l-am parcurs ceva mai bine de șapte ani, și ar trebui să se vadă, în caz că ne vom întâlni. Pornind de la această mărturisire îmi fac curaj. Mă postez ostentativ cu mașina lăbărțată pe două locuri de parcare, în față la ”Litere”, unde știam că predă, și aștept. Deși am convingerea că m-aș bucura de mai mult succes sprijinit de capra unui faeton. Îmi pregătesc întrebările, recitite în gând de zeci de ori încât să pară naturale. 

Întrebările sună bine. Dar argumentele pentru care un astfel de demers ar căpăta relevanță? Aici e problema. În firea lucrurilor stă ca un scriitor să aprindă imaginația cititorilor, povestind despre alte categorii socio-profesionale, inclusiv taximetriști, nu invers. Ce motivație aș avea ca răsturnarea asta, de valori până la urmă, să aibă un sens, să fie dictată de rațiune? Nu doar de dorința de a fi extravagant cu orice preț. Secolul acesta al libertăților de tot felul are și el limitele lui, suportă să fii diferit în relațiile de familie, netradiționale, dar mai greu în literatură. Publicul și critica nu fac concesii. Cățărat pe un teanc de volume, uitându-se în jos, toleranța se vede mică de tot. 

Poate să mă salveze doar justificarea că păcatele mele pe teritoriul imaculat al colii de hârtie sunt mai puțin grave decât celelalte. Pe meleagurile unde impostura contribuie la calificativul de țară, eu doar mă joc. În alte domenii îmbracă forme grotești, cu un valet de parcare care își trăiește cu consecvență rolul de medic chirurg sau un comisar de poliție surprins de stenograme cum primește ordine și raportează unor capi ai clanurilor interlope. Dar nu mai miră pe nimeni. Impostori se găsesc și prin forurile de conducere ale țării.

Mă depărtasem binișor de B-MAX și o luasem ușor pe arătură cu trăirile mele interioare când o imagine pe care o știam bine din cărți și de pe internet începe să capete însușiri cinematice pe trotuarul de vis-a-vis. I.P. în persoană. Mă apropii timid. Curajul meu seacă. Cum să mă prezint cu o retorică care oripilează, strică feng-shui-ul unui cititor pudibond? Fie ce-o fi! Mă arunc în vâltoarea unei conversații de pe poziții fără sorți de izbândă. Supozițiile mele catastrofice sunt infirmate brutal chiar în clipele următoare. I.P. s-a dovedit o interlocutore înțelegătoare care a avut delicatețea să dea curs cererii mele inedite. Întrebările îmi veneau de-a valma, câte 3-4 într-una singură. La care să răspundă mai întâi? Eram de nestăpânit.

‒ Cum se raportează un creator, prin opera sa, la posteritate? Îi pasă? E conștient de grosul ”fanilor” ce îi pot veni din viitor? Cei care au făcut pactul cu regimul comunist se pare că n-au fost prea interesați de acest amănunt...

‒ Empiric vorbind, dacă mă uit la prietenii și cunoscuții mei scriitori și mă uit și la mine, rezultatul numărătorii celor care se raportează la viitor este zero. Adică nici unul dintre noi nu ia în calcul posteritatea. Și, de altminteri, de ce am face-o? După ce am văzut toate fețele istoriei secolului 20, una mai groaznică decât alta, să te gândești la o posteritate mai bună decât prezentul e naiv. E greșeala de a crede că tot ce e mai nou e neapărat mai bun, inclusiv publicul din societatea viitorului.

A existat un singur moment favorabil acestei perspective, cel din preajma lui 1900. Caragiale se gândea la cititorii lui viitori, mai cultivați, mai exigenți, mai cu simțul ridicolului decât contemporanii lui. El, care era atât de inteligent, era aici victima concepției de viață de la sfârșitul secolului 19, care văzuse fața bună a progresului și credea că răul s-a terminat pe lume, oamenii sunt tot mai frumoși, iar războaiele țin de trecut. Norocul lui Caragiale că a murit în 1912. Dacă ar fi văzut posteritatea! Un prim Război Mondial, apoi o epocă interbelică în care simțul umorului nu se mai potrivea cu cel al lui Caragiale (faima lui a scăzut în anii interbelici), apoi un al doilea Război Mondial, holocaust, gulag... Ce să mai spunem despre răstălmăcirea operei lui din manuale, în perioada comunistă? De sărbătorirea centenarului nașterii lui, în 1952? Un moment absolut caragialesc, desigur, involuntar caragialesc, în care era văzut ca un brav proletcultist și comentat în limba de lemn a epocii, mai grozavă decât limbajul gazetelor epocii lui. Oare s-ar fi bucurat Caragiale să fie pe bancnota de 100 de lei? Mă tem că nu asta e posteritatea pe care și-o dorea deși poate l-ar fi amuzat. Are el în noi cititori mai buni decât contemporanii lui, decât un Maiorescu, de pildă? 

Nemurirea e un lucru înspăimântător: statui nereușite plasate în locuri nepotrivite și mânjite de tot felul de necurățenii, transformarea operei în temă pentru elevi, pândită de cele mai caraghioase comentarii, prilejul nesfârșit pentru răstălmăciri, scotociri stupide prin viața și opera autorului, tocire și câte altele. Plictisindu-se să-ți găsească calități, oamenii se vor apuca, inevitabil, să-ți caute defecte, iar dacă nu le găsesc, să le inventeze. Călinescu spunea că dacă Eminescu ar fi știut exigențele istoriei literare altfel s-ar fi comportat. Decât un vis sarbăd mai bine nimic, vorba poetului.

În ce-i privește pe cei care au făcut pactul cu regimul comunist, ei nu-și închipuiau, cred, un viitor mai bun și mai drept decât prezentul în care se aflau. Își trăiau clipa și-și mâncau banii. Iar un Păunescu, de pildă, a avut parte de bani și privilegii în comunism, iar acum se vede că a socotit bine: are statuie în Grădina Icoanei. Asta e dreptatea posterității! Nu Monica Lovinescu, de pildă, are statuie, ci prietenul de casă al familiei Ceaușescu. 

Cred că un scriitor scrie pentru că asta îi e meseria și pentru că simte nevoia s-o facă și nu-și pune prea multe probleme de viitor îndepărtat. Eu, oricum, îmi fac probleme adeseori cu traficul din București, de pildă, și cu drumul până la aeroport, dar niciodată cu cititorii de după moartea mea, în cazul în care vor exista cititori pentru cărțile mele.

Traficul din București, asta e realitatea imediată. Și, totodată, cea mai amară pilulă de care aveam nevoie pentru a mă scoate din naivitatea contemplativă a unui neofit și a mă repune cu picioarele pe pedale. Așadar, erudita mea interlocutoare mă contrazice cu grație. Și scriitorii au grija zilei de azi, non-literară, lăsând mâinele pentru mai târziu. Iar pentru mâine, călăuzitorii suntem noi, cititorii, deși invers mi s-ar părea mai firesc.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro