Casa Scânteii- cap 25 (roman în lucru)

 

XXV

          Sunt zile și zile în miezul găunos al mausoleului Casa Scânteii, unde se spune că încă vegetează comunismul, într-o stare latentă, adormită, nicidecum mort și îngropat. Nu te poți încrede în astfel de superstiții, un monstru în hibernare poate da semne de viață când ți-e lumea mai dragă. Până acum n-a fost cazul, deși e posibil ca unele publicații care își află sediul acolo să fi fost influențate, căci au virat puternic spre o anumită doctrină, odată cu schimbarea echipei editoriale. Dar toate acestea fac parte din pluralismul politic și se dizolvă în marea masă a orientărilor și tendințelor, fără a afecta echilibrul de forțe care mențin o societate funcțională.

În ceea ce privește ziarul nostru, reușisem să-l menținem pe linia de plutire, cu mari eforturi și puțin ajutor nefiscalizat, iar zilele sale, atâtea câte au mai rămas, se succedau ca zilele omului. Unele-s din cale-afară de agitate, mușcă avid din noapte în urma unor evenimente nescontate, apărute din senin, chiar la închiderea ediției. Altele provin de la antipozi, mohorâte, în care nu se întâmplă absolut nimic relevant, astfel încât timpul se trece ca o peltea îngroșată. A devenit un truism să afirmi că într-o lume a contrastelor ziariștii incumbă condiția tragică de sclavi ai evenimentelor, acestea făcându-le, deopotrivă, atât nopți albe, cât și zile negre. Cel mai pregnant se simte asta în orele de plictis.

Într-una din acele zile liniștite, când nici cerneala nu vrea să curgă, pusesem de-o șuetă pe hol cu câțiva colegi, la o cafea și o țigară. La un moment dat, sună strident soneria și rămân blocat. Ședință de redacție!? Ora era mai degrabă de plecat acasă. Ceva grav se întâmplase. Ce-o fi? A căzut guvernul, s-a dizolvat parlamentul? M-am pus pe verificat. Telexurile agențiilor de știri erau curate. La radio, doar muzică. Filme la TV. Îmi îndrept pașii spre sala mare de consiliu unde se ținea ședința. Șefimea era deja prezentă în păr și vedeam pe fețele tuturor priviri mirate, acompaniate de șușoteli nelămurite. De cum s-a închis ușa în urma mea, Zeul-Zbir a întrebat dacă mai e cineva de sosit. Nu, bun, atunci puțină liniște să începem. Vocea directorului, presată de timp, a pătruns adânc și fără ocolișuri în subiect:

            ‒ Nu avem editorial pentru prima pagină a ziarului de mâine. Rezerva și rezerva rezervelor nu mai sunt de actualitate, iar colaboratorul extern cu care aranjasem să scrie textul, un cunoscut scriitor, s-a îmbolnăvit subit. Dacă macheta nu pleacă într-o oră la tipografie, ne dăm tot tirajul peste cap. Ce facem? Deține cineva vreun material de rezervă?

            O liniște de mormânt s-a așternut peste sala de consiliu. Nimeni nu îndrăznea să spună nimic, să facă nicio sugestie. Orice nesăbuință te-ar fi putut costa funcția, în starea de încordare existentă acolo. Undeva, în plan îndepărtat, un robinet stricat picura agonizant, pic...pic...pic, precum ceasul biologic, alimentat cu picături de sânge, al unui condamnat la moarte. Noi eram condamnați să găsim o soluție. Cu coada ochiului am observat că sunt privit insistent de pe laturile mesei lungi în formă de T. Cel mai adânc mă privea Alina, habar n-am din ce motiv. Și-o fi amintind ceva despre noi. Și ceilalți făcuseră ochii mari și se învioraseră o clipă, ca de o sclipire. Directorul sesizează această mutare a atenției dinspre el, cel care ne vorbise, către persoana mea. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă, încât n-am avut răgaz să intuiesc ce le coace mintea și să mă fac mic de tot. Directorul prinse din zbor ideea tăcută, transmisă în cruciș, ca o rază de lumină cu sclipiri pe retină, și rostește prietenește, cu asentimentul necuvântat al celor din jur:

            ‒ Dane, te rog ia-ți o cafea, cu un pachet de țigări te servește Bia, și închide-te la mine în birou. Ai patruzeci și cinci de minute la dispoziție să-mi scrii un editorial politic despre ce vrei tu. Fă-l de 600 de cuvinte, nu mai mult! Între timp, eu mă duc la tipografie să văd cât pot ține rotativa în loc.

            M-am ridicat încet, copleșit de importanța misiunii ce mi se încredințase și pe care n-am avut șansa s-o refuz. Gândurile mi se contopiseră deja cu subiectul unui posibil editorial, încât o pornesc aproape teleghidat spre biroul directorului. Cazuri, necazuri, frământări, dispute, se succed la repezeală în spatele irisului cu vederea sucită spre străfundurile minții. Până să ajung în anticamera unde-și avea loc secretariatul, abandonez ideea inițială și mă concentrez pe o alternativă destul de șubredă. Ușor-ușor capătă consistență. Mă cufund în scaunul ergonomic al directorului și încep să scriu, învăluit în fum de țigaretă fină, aromată, de femeie. Frazele se lasă modelate, la început mai greoi, apoi din ce în ce mai frenetic:

Dansul nupțial pe o temă de campanie

Ce poate fi mai caraghios în politica românească decât declarațiile pseudobelicoase pe care Puterea și Opoziția și le fac reciproc? De fapt, am putea spune că sunt pe invers, declarații de curtoazie prost înțelese, făcute cu o înduioșătoare dorință de a ieși în evidență, cu orice preț. Le-aș compara cu dansul nupțial al unor păsări de pradă, care se învârt în cerc și se privesc de la distanță, cu ghearele și ciocul pregătite de paradă.

Bieții militanți de duzină din alcovul politichiei românești! Primesc dimineața la cafea aceeași sarcină ingrată: Azi ce mai combatem? Și ce poți combate, mai cu aplomb, decât ceea ce cunoști foarte bine? Teme precum guvernarea în disprețul Parlamentului, prin ordonanțe de urgență, direcționarea fondurilor guvernamentale către autoritățile locale obediente, politizarea instituțiilor statului, traseismul politic, corupția, le sunt atât de familiare actualilor opozanți, de pe vremea când diriguiau la Palatul Victoria și aveau fix același tip de comportament. Vedeți, dragi cititori, cum se schimbă rolurile? Puterea îi lasă să trăncănească cât vor, făcând ceea ce știe ea mai bine. Cu alte cuvinte, le arată degetul mijlociu în același stil zeflemitor, de-a dreptul mitocănesc, care se vrea de o manieră elegantă, ascunsă sub formulările ambigue ale unor comunicări oficiale.

Oare doar politicienii sunt contaminați de o atare nevolnică stare de lucruri? Sau e posibil ca ipocrizia să fi cuprins și marea masă a societății? Haideți să vedem ce ne arată hârtia de turnesol. De curând, o viziune a pus stăpânire pe ceea ce am să vă comunic. Undeva, în ținuturile de unde vin, s-a descoperit un ziar virtual, în care cititorii nu se mulțumesc doar să citească articole de opinie, ca acesta, ci comentează pe marginea lui tot ce le trece prin cap. Alți cititori văd comentariile anterioare, replică la rândul lor, și așa mai departe. Unde credeți că se ajunge? Nu e greu de intuit. Replici care de care mai acide, din partea unor inși ce nu pot gândi mai departe de „ai lor” și „ai noștri”, se agață de zidul virtual. Și ce constatăm? E suficient să abordăm o temă mai sensibilă, ca să nu spun controversată, că societatea se polarizează. De pildă, este vorba despre deconspirarea unor informatori ai fostului regim, ori de somnul dulce din fotoliul de parlamentar, ori de persecuțiile metodice din partea justiției (cum cred ei); are mai puțină importanță. Contează la cine se referă. Dacă sunt vizați „ai lor”, indignarea nu mai are limite, se agită spiritele și curg tone de comentarii negative. În schimb, dacă „ai noștri” calcă pe bec, le ignorăm derapajele sau, cel mult, le căutăm justificări, ca pe niște încercări jalnice de-a avea un confort al conștiinței, raportându-ne la ceea ce-am votat sau avem de gând să votăm la apropiatele alegeri.

            Dacă lărgim obiectivul și privim relația dintre gazetar și cititor, aceasta s-a bazat dintotdeauna pe un transfer de încredere dintre cei doi. Într-o presă a viitorului, în care cititorii pot deveni ei înșiși gazetari, se întrezărește încă de pe acum o schimbare de paradigmă. Cei aflați de partea cealaltă a ecranului preiau din mass-media doar ceea ce vor să audă. Filtrele îi ajută. Când citim, vrem să ne relaxăm, nu să ne punem întrebări încuietoare despre dărâmarea unor mituri. Așadar, avem de-a face cu un nou soi de ipocrizie desprinsă din comoditate. În concluzie, politicienii pot sta liniștiți. O convenție mutuală nescrisă le blindează retragerea. „Ai lor” și „ai noștri” își dansează dansul nupțial până la capăt, în văzul tuturor, cu aripile și ciocul pregătite nu pentru vreo pradă, ci chiar de paradă. (Daniel Rădăuțean)

            Am mai citit o dată textul pe care pusesem punctul final, m-am uitat cu îngrijorare la ceasul din perete și am țâșnit pe ușă afară, sprintând către departamentul tehnic de paginare situat tocmai în celălalt capăt al coridorului. În timp ce predam materialul, marcat de efort, mă gândeam la ce izbutisem, cu o ciudată satisfacție malefică. Doamne, tocmai eu să le vorbesc semenilor, aproape doct și moralizator, despre ipocrizie, imparțialitate, responsabilizarea alegătorilor? Nu s-a găsit altul mai potrivit? E vreunul mai corupt decât mine dintre toți ziariștii ăia aflați la întrunirea din sala de consiliu? N-aș crede. Tocmai eu să fiu desemnat, chiar prin consensul lor nemijlocit, pentru a comunica cu oamenii și a le da pilde? Schițez un zâmbet sardonic. Pesemne, Dumnezeu când a creat lumea, așa strâmbă cum e ea, a avut și un strălucit simț al umorului. 

Casa Scînteii cap 5-7 (roman în lucru)

 V

După ce situația ingrată s-a rezolvat, încă de la primele scuze și amabilități am dibuit că m-am însoțit de un interlocutor fain. Impresia de debut fusese dată uitării. Thomas părea să-și dorească și el dialogul într-o limbă maternă pe care se presupune că o vorbea doar ocazional. Unde să și-o exerseze, dacă nu atunci când mai vine prin țară? Pe de altă parte, nici eu nu eram prea stăpânit, ardeam de nerăbdare să-mi îmbogățesc cunoștințele cu impresii de peste ocean. Decât să fluier a pagubă, mai bine întrețin puțină conversație cu noul meu pasager. Măcar îmi iau mintea și gândurile cu mine, nu le las în urmă, tot pe aeroport. Dând frâu liber palavrelor, aflu că Thomas este profesor de sociologie la high school și o dată la câțiva ani revine în țară dornic să-și viziteze puținele neamuri și prieteni care i-au mai rămas, majoritatea ajunși la o vârstă când timpul se calculează ca intervalul dintre două vizite ale rudei lor bogate din America. Inevitabil, discuția înclină spre scrutinul din Statele Unite, proaspăt consumat.

‒ Scor strâns în alegeri, așa se-aude. Tocmai ce-am ascultat la știri că vor să renumere voturile în câteva state. La TV, n-ai pomenit așa ceva, domnule, imaginile de la Capitoliu inundă zilnic ecranele cu ce se întâmplă, de parcă s-ar petrece la noi. Ce părere aveți, ca un om trăit dincolo de atâta timp?

‒ Ce părere să am? În campania asta electorală, ca niciodată, s-a făcut risipă de patimă și orgolii nemăsurate. Au mai fost situații incerte în trecut, chiar cu renumărarea voturilor, dar la modul pașnic, fără atâta presiune. Se pare că importăm și noi ceva din cultura asiatică, mai temperamentală. Din câte știu, nici pe aici alegerile nu sunt prea liniștite. Acuzațiile de fraudă electorală abundă și la București, nu-i așa?

‒ Mai mult sau mai puțin. La noi e mai mult o retorică a fraudei în scop propagandistic, bună doar pentru îmbrobodirea propriilor susținători, care se văd cu funcțiile în aer și sar să ceară socoteală învinșilor. Nicicând n-a fost dovedită.

‒ Vedeți! Până la urmă, cu ce ne alegem? Dacă privim mai profund, bunăstarea și progresul unei nații sunt date de principiile și bazele creării statului, nu de niște tururi de scrutin, o dată la 4 ani. Actualul președinte n-o fi el cea mai fericită opțiune ‒ io-s și puțin mai democrat așa, recunosc, ca orice european ‒, dar în State am putea trimite la Casa Albă și un manechin pentru că, de bine, de rău, relațiile instituționale funcționează, țara se autoguvernează. În România e exact pe dos. Chiar un președinte bine intenționat și capabil este pervertit, învins de sistem, cum spuneți voi. Judecând sumar, ne asemănăm: și la noi, și la voi se întâmplă ca lucrurile să funcționeze la fel, indiferent cine ne sunt aleșii.

Thomas și-a însoțit expunerea cu un zâmbet discret pentru ironia găsită. M-am simțit îndrituit să-l provoc în continuare. Își întrebuința cuvintele cu o anumită manieră, de parcă nu s-ar fi aflat pasager într-un taxi, ci la un colocviu unde ținea o prelegere elevilor săi.

‒ Vorbiți ca un american get-beget. Însă aș vrea să știu cum vă simțiți: român sau american?

‒ V-aș răspunde un pic altfel, din perspectivă sociologică. Este uimitor cum aceste molecule umane mobile, disparate, care formează emigranții, se modifică pentru a crea o masă omogenă, o conștiință comună, o nație distinctă, cu noțiuni de stat și patrie. Nicio societate nu a reușit atât de bine ca cea americană să integreze aceste particule în suspensie ‒ emigranții. Cum pot fi cosmopoliți și devotați țării în același timp? Este un mister. Cum pot cei ce urmăresc politica în țara lor de origine, să fie în același timp și buni americani? E drept că americanii au o a doua patrie, dar asta numai la prima generație. Copiii lor se americanizează de mici. Este și cazul meu.

Am rămas tăcut. Cuvintele interlocutorului meu predispuneau la reflecție, intercalau conexiuni și sugestii. L-am pândit pe Thomas până la următorul semafor, vedeam reacția sa în retrovizoare, cum își savura în liniște limpezimea expunerii, se rezemase de cotieră și și-a trecut un picior peste celălalt în spațiul îngust. S-a pus roșu, pietonii au început să traverseze, apoi am lăsat reținerea deoparte, curiozitatea crescându-mi într-un ritm nebunesc:

‒ Interesant! Nu sunt neapărat un mare admirator al stilului de viață, al culturii și civilizației americane, dar nu pot trece cu vederea pragmatismul lor. Mi-ar plăcea să aflu cum se văd românii și americanii în aceeași oglindă? Ce ne desparte în afară de un ocean?

‒ Să vă dau un singur exemplu, din aceeași zonă, a politicului. În România ideea de patriotism e așa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. E adevărat, ceea ce vedem astăzi sunt mai degrabă inflamările de sorginte naționalistă. Avântul luat de această mișcare are legătură cu recrudescența fenomenului terorist sau cu crizele umanitare. În schimb, în Statele Unite noțiunea de patriotism apare în lumina proaspătă a prezentului, fiindcă cetățenii lor n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent și, mai mult încă, din viitor. Pentru ei faptele de vitejie nu-s în urmă, ci înainte. Atașamentul american n-are nevoie de justificare istorică, nu-i concentrat, nu cere abnegație. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de vanitate care se confundă cu sentimentul superiorității și al forței. Avem de-a face cu un patriotism burghez care nu pornește din imaginația și poezia trecutului. Mai degrabă, este expresia unui spirit viguros al prezentului și al faptelor. Americanii ăștia au conștiința unei mari misiuni ce le-a fost încredințată pe Pământ: să exporte tipul unei societăți avansate, al unei democrații multiculturale, înțelepte, puternice...

‒ Iar românii? încerc să mut discuția spre ce mă interesează mai tare.

‒ Ați intuit bine, românii nu sunt pragmatici. Trăiesc drama unui trecut pe care îl consideră glorios, în comparație cu prezentul decăzut, uitând că, ceea ce pot influența, este tocmai prezentul și, eventual, viitorul. Nici măcar nu sunt originali; grecii sau italienii au motive mult mai întemeiate pentru a-și plânge de milă. Să vă dau un alt exemplu: apare o nouă pseudoștiință, dacologia. Se caută rădăcini geto-dacice prin Scoția, prin Țara Galilor. Românii se consideră ori buricul pământului, ori pleava lumii. Uneori, chiar în același context. E o performanță acest paradox, trebuie să recunosc. Vedeți! Aici cred că greșiți voi...

Mi-ar fi plăcut să-l mai ascult pe imprevizibilul Thomas, sub pavăza țoalelor lui de sport. Dar cursa noastră se apropia de destinație. La despărțire, am tras concluzia că judecata interlocutorului meu față de neamul său cu rădăcini dacice este puțin prea aspră, poate, însă are acoperire în realitate.

 

VI

De ce să nu recunosc, am rămas puțin pe gânduri. Oricât i-aș căuta nod în papură, vorbele lui Thomas predispuneau la reflecție. Pentru astfel de momente de deschidere și de interacțiune cu pasagerii sunt atras să stau în trafic, dincolo de câștigul pecuniar. Chiar și atunci când nu mă implic în mod direct, din postura de spectator, se desfășoară sub ochii mei un mic spectacol improvizat. De pildă, se nimerește să-mi urce în taxi o pereche ‒ soț-soție, logodnic-logodnică, soț-amantă. Ce pun ei la cale? Impresia pe care o degajă este că au de terminat o conversație veche, veche, ancestrală, tot întreruptă și reluată de la virgulă. Variațiuni pe teme de Bach, nimic nou sub soare! Totuși, este o experiență interesantă să le observi comportamentul în împrejurări similare, ca spectator fără voie și aproape invizibil la bordul unui automobil. Uneori autosugestia, cine știe, mă pune în astfel de situații. Spectacolele drăcești de pe banchetă pot să înceapă.

Clienții fac abstracție de omul de la volan și abordează chiar și cele mai sensibile chestiuni personale într-un limbaj cât se poate de colorat: problemele cu banii, cu neamurile, cu băutura, cu gelozia, refulează într-un spațiu de împrumut. Piesele sunt de multe ori aceleași, dar interpretate în mod diferit. Animozitățile dintre soți capătă valențe nebănuite, tinerii clipocesc suav printre cuvinte imperceptibile. ”Îmblânzirea scorpiei” cu ”Romeo și Julieta” se amestecă câteodată în același cadru, ca o confirmare a perenității disputelor și joncțiunilor, atracțiilor și respingerilor în Univers. Dar acum, gata!

Am închis aplicația de comenzi și am tras mașina în prima benzinărie care mi-a apărut în cale. În ciuda tuturor aparențelor, vorbind de secolul vitezei, scopul existenței noastre nu stă doar în accelerație, în mișcare și iar mișcare. Goana nebună se cere din când în când stăvilită. Repausul dintre călătorii, asemenea spațiilor albe dintre cuvinte, reglează un nivel superior de înțelegere a lucrurilor, a conștiinței de sine și chiar un echilibru sufletesc. Se impune ca o pauză necesară pentru a trage aer în piept și a fi pregătit pentru următoarea rundă de trafic infernal, cu claxoane, vorbe de ocară și gesturi obscene, unde fiecare palmă de asfalt suflată colegului de la semafor este necesară pentru a mângâia orgoliul semeț, vanitatea de peșteră a unor concetățeni de-ai noștri.

În astfel de clipe de introspecție, când realizezi că te treci ca o lumânare și lupți pentru nimic, intră în scenă o parte obscură a ființei mele, neînțeleasă pe deplin, absconsă și incitantă, în primul rând pentru cel ce vă istorisește. Nu mi-e ușor să recunosc, în momentele de liniște se întrupează Vova, așa l-am botezat sub presiunea evenimentelor. Din toate necazurile mele, din toate nenorocirile mele, din toate nemerniciile mele, căci se mai întâmplă și din alea, el este. Îl disting dintr-o mie și-l denunț în fața instanței divine drept refugiatul stingher din refugiul dragostei; distilatul de amărăciune sufletească, parafina tuturor angoaselor. Vova ăsta e un luptător înnăscut și un învins pe măsură. Pentru a fi un învins autentic, biruitul perpetuu, are nevoie de câteva calități, între care tenacitatea și perseverența se situează pe locuri fruntașe. Nici n-ar putea să se comporte altfel din moment ce luptă cu goana nebună. Din moment ce orice încercare de-a opri planeta sau măcar de a-i încetini dinamica adaugă un efect contrar vitezei de rotație. În lumea asta mare, de la atâta ură, globul pământesc îi împrumută fața pământie. Mișcarea e din ce în ce mai absurdă și mai amețitoare. Centrifuga îl lipește de ziduri și-l zidește ca pe o frescă. Nu se poate desprinde decât odată cu zidul din el. Îl admir pentru cum a reușit să facă față tuturor obstacolelor, să urce poticnit treptele, dar, în același timp, mi-e lehamite de el.

Mă uit în oglindă. Dau drumul la robinet și mă spăl pe față în toaleta benzinăriei. Iluzia că a trecut mă întremează, îmi oferă motivația să continui. Vova ăsta e mare figură! Sinistră, dar mare. Îmi repugnă de fiecare dată când mi se vâră pe sub piele. El este tiranul intransigent și totodată nonconformist, fără urme de autocenzură. Mă reprezintă ca omul brut, irațional, lipsit de condiționări care să-i limiteze instinctele autodistructive. Dar pentru a fi așa, sau tocmai de aceea, mi se strecoară în suflet ca omul liber, ca idealistul convins.

Mă întorc la mașină și demarez încet, cu ideile răvășite. 

 

VII

Reprezintă o adevărată aventură să șofezi prin București la orele matinale. Traficul nu poate fi comparat pentru nimic în lume cu cel de peste zi. Încâlceala naibii pune stăpânire pe străzi. Coloana de mașini ce încearcă să se strecoare prin deschizătura îngustă a unei intersecții e fără de sfârșit, ca cea a lui Brâncuși, făcând punte cu alte coloane din alte intersecții. Răzoare, Lizeanu, Dristor, 13 Septembrie, Drumul Taberei reprezintă tot atâtea puncte de inflexiune ale haosului, locuri unde timpul își arată o valență stranie, se vede cel mai pregnant rolul său coroziv care afectează tensiunea arterială și se joacă ghiduș cu nervii bucureștenilor. Drept urmare, călătorului din traficul bucureștean i se evidențiază o corespondență ciudată, pe care altfel n-ar fi intuit-o, între circulația rutieră și cea sanguină, riscând ca un blocaj major să-l determine pe celălalt.

În plus, vă vorbesc din propria experiență, șoferițele abonate la haosul matinal conduc ceva de speriat la primele ore ale zilei. În caruselul groazei, trebuie să-l potolească pe cel mic care urlă ca disperatul pe bancheta din spate, ce se fac ele, Sfinte Sisoe, că n-au apucat să-și aranjeze genele în retrovizoare, nici să-și dea cu puțintel ruj la celălalt semafor; de coafură ce să mai vorbim, arată ca prinse de pe gârlă! Ce-ar putea să inventeze, după ce-l debarcă pe prichindel, ca să ajungă la timp la ședință? Nici waze-ul nu mai mișcă, nicio scuză nu ține! Logica apăsării pedalelor și a învârtirii volanului, în aceste condiții speciale, are un mister aparte. Semnalizările funcționează oarecum previzibil, dar pe dos. Dificil de intuit cine se află pe locul șoferului în mașina din față, dacă semnalul de stânga e însoțit de un viraj tot la stânga, te-ai ars, e un el, nu o ea.

Domnii au și ei preocupări din sfera distragerii atenției. Mestecă hulpav dintr-un sandviș, cu pachețelul într-o mână și cana de cafea pe bord, cu ochii în telefoane, la ultimele emailuri ale clienților, și urechile ciulite spre cel mai recent podcast ce răsună în difuzoare. Oricum, acuitatea vizuală nu îi definește, mai ales la primele ore ale zilei. Despre pietoni, ce să mai vorbim? La tot pasul mămici grăbite, mereu în întârziere, târâie după ele un ghiozdan de-o mână și un balast însuflețit de cealaltă. În preajma școlilor, ca un făcut, portierele se deschid fix în fața ta, frânezi brusc și îți verși cafeaua în poală, pentru că un pici coboară în fugă, evident, fără să se asigure. Un pic mai încolo, în dreptul trecerilor de pietoni, apar SUV-uri lăsate pe avarii. Vizibilitatea pietonilor care se încumetă să traverseze prin locul marcat și a șoferilor care ar trebui să-i evite tinde către zero, iar un eventual acroșaj se transformă într-o chestiune de pură probabilistică. Să te afli la volan în asemenea condiții, cum v-ați prins, devine extrem de solicitant.

Într-o astfel de dimineață, care adăugase la toate problemele enunțate mai sus și o ploaie măruntă, mă sună din redacție secretara directorului editorial. O fătucă ageră la minte, pe deasupra și foarte simpatică. Complet diferită de restul secretarelor care se fâțâie fără rost prin birouri, doar ca să-și expună formele apetisante. Bianca nu era așa. Nu identificasem vreo însușire care s-o claseze în rândul șefelor de cabinet senzoriale, cu nasul orientat spre tavan, mirosind șefimea de la distanță, cu acuitatea vizuală și auditivă la cote înalte, dar devenite cu timpul, împreună cu bunăvoința, foarte selective. Nici n-ar fi avut cum să facă parte din aceeași tagmă pentru că Bianca plecase din rândul ziariștilor, fusese colega noastră pe social până pusese Zeul-Zbir ochii pe ea și a decis s-o transforme într-un șoricuț de birou. Bia, cum îi spunea, nu-și putea uita trecutul gazetăresc chiar atât de repede. De altfel, și-a dovedit priceperea și în noua calitate, dezambiguizând deciziile controversate și de multe ori contradictorii ale șefului. Dar mai ales, se făcea utilă atunci când interacționa cu oamenii. Funcționa ca un amortizor între șef și subalterni. Din postura de secretară căuta pe cât posibil să mai îmblânzească dihania conducătoare, înzestrată cu o irascibilitate extremă, pe care cu toții o consideram ca pe o reminiscență a trecutului său tumultos.

Pe vremuri, în regimul trecut, Zeul-Zbir fusese un disident de temut, anchetat și închis de mai multe ori pentru convingerile sale politice. În atare condiții, revoluția (sau ce-o fi fost) venise ca o binemeritată răsplată, propulsându-l în fruntea ziarului. Nimeni nu îndrăznea să i se opună, nici măcar voalat. Doar Bianca știa cum să-l ia, se interpunea între deciziile sau chiar sancțiunile radicale ale șefului și cei cărora li se adresau. Își juca foarte bine rolul determinant.

Știam că nu m-ar fi căutat pentru a sta la taclale și, în consecință, că are ceva important de comunicat. Cu toate astea, nu puteam să răspund, eram blocat în trafic, cu un pasager grăbit care-și pierduse răbdarea și vocifera întruna pe bancheta din spate. Am respins apelul și am sunat eu după aceea. De la primele cuvinte, am dedus că în redacție se instaurase o stare tensionată, iar secretara nu era deloc în apele sale. O voce panicată mă bulversează și pe mine:

‒ Dane, de ce naiba nu răspunzi? Nu știu de unde să te iau. Domnul director întreabă întruna de tine. Din cinci în cinci minute bagă capul pe ușă și te caută din priviri: a venit? n-a venit. Se pare că are ceva important să-ți comunice. În cât timp poți să zbori până aici?

‒ Sigur, mă pornesc de îndată. Însă n-am idee cât fac până la voi, pe bune, traficul este infernal în partea aia de oraș. Nu poți să-ți imaginezi cum se circulă, Bianca, bară la bară, aștept și de cinci ori la un semafor până să-mi vină rândul. S-a mai pus și ploaia asta nesuferită de câteva minute. Dar, spune-mi, s-a întâmplat ceva grav?

Glasul strident din telefon, cu vocea ridicată, pentru a acoperi zgomotul de fond dintr-o uzină media ‒ unde pe cât se scrie se și trăncănește, iar uneori se țipă de-a dreptul ‒ de data asta se înmoaie până devine șoptit:

‒ Nu știu cum să-ți spun, Dane... Circulă doar niște zvonuri, nimic oficial. Rămâne între noi doi, da? Se pare că ar fi venit niște rezultate financiare care nu arată tocmai strălucit. Mă rog, nimic nou sub soare. Dar, de data asta, se vorbește pe la colțuri de reorganizare, restructurare, schimbarea acționariatului. A politicii editoriale, nu cred. Oricum, directorul e destul de răvășit azi. Și din cauza asta ar fi bine să te grăbești. Poate o să afli tu mai multe când te întorci și ne spui și nouă.

            Discuția mă lasă perplex. Un bodycheck simțit direct în mațe. Mai rău nici că se putea... Ce reorganizare? Ce restructurare? Asta ar fi ultima picătură care ar umple paharul și m-ar convinge să iau decizia care-mi lipsește. De bună seamă, una înțeleaptă, care să separe apele, să taie nodul gordian. Așa nu se mai poate! Sub presiunea atâtor deadline-uri stresante, echilibrul meu psihic a fost dat peste cap, dar se duce pe copcă și sănătatea până la urmă. Surmenat de griji, tot timpul atent la detalii, cu două joburi, unul mai greu ca altul, cu doi șefi și cu frica în sân că vor afla unul despre celălalt, nu mai pot continua așa. Mai bine să dau lucrurile în vileag și să afle de la mine care-i problema, decât de la alții. Trebuie să aleg odată!

Când am ajuns la Scînteia, purtam cu mine servieta în care strecurasem demisia mea scrijelită cu nerv pe o coală de hârtie. Nu mă așteptam la concesii, mai ales că am fost într-o degringoladă totală cu acest program infernal și în ultima vreme cam tăiam frunze la câini prin redacție. Prin paginile ziarului numele meu trebuia căutat cu lupa în dreptul autorilor. Oricum, aveam câteva alibiuri de care puteam uza, la o adică!

Contrar previziunilor, directorul se interesează în ce ape mă scald, cum îmi mai merge, dacă sunt mulțumit pe plan profesional sau familial. Mă ia pe după vișini, șmecherul, cu înconjur, c-o fi, c-o păți, stai să vezi că nu-i așa, dar n-oi fi eu prost să pic în capcana lui. Am intuit cum vine treaba, că are timp de pierdut la taifas cu mine, ca să-mi dea perversa abia la final. Aici suntem cu toții ca într-o familie, ne spunem păsurile, chiar dacă avem dificultăți în plan personal, le rezolvăm împreună; confortul de la birou sau de acasă trebuie menținut, mă-nțelegi, condițiile de muncă și de viață reprezintă un capitol foarte important în activitatea fiecăruia dintre noi, care potențează realizările profesionale; nici viața personală nu trebuie neglijată, după cum mi-a spus-o ca fapt divers, nu ca pe o justificare. Și alte blablauri, n-am să insist. A sesizat și el că parcă nu mai dau același randament în ultima perioadă, însă a pus-o pe seama unei dispoziții mai proaste. Dar de-acum, gata, e hotărât să schimbe lucrurile și să mă motiveze suplimentar. Am tot așteptat ca fraierul să termine cu gargara și să-mi zică bărbătește ce are de zis. Din câte se părea, temerile mele nu-și găseau nici cel mai mic fundament:

            ‒ Dragul meu, te știam mai combativ, mai cu vână. Știu, știu, problemele financiare, bată-le vina, ne macină pe toți. Însă trebuie să strângem rândurile, o dată în plus. O să înceapă campania electorală peste câteva luni. Vor veni și banii din publicitate politică, vei vedea că se vor aranja lucrurile. Dacă nici noi, cei din conducere, nu ne pricepem să ne ținem oamenii valoroși aproape, atunci cine s-o facă? Dar nu pentru asta te-am chemat, să te încarc cu promisiuni. Ce știi despre concernul olandez Phil&Delic?

            ‒ Nu prea multe. Au cumpărat de curând uzina Electromecanica, la a treia încercare de privatizare, și din câte se pare au interese strategice de extindere în regiune. Numai că există și câteva impedimente notabile...

            ‒ Bravo! Îmi place cum gândești. Vei avea ocazia să-ți îmbunătățești cunoștințele cât de curând. Am aici o invitație venită pe adresa redacției. M-am gândit să te recompensez cu o deplasare de două zile în Olanda, într-o delegație din care fac parte politicieni și ziariști. Cei de la Phil&Delic suportă toate cheltuielile, noi trebuie doar să scriem ceva despre evenimentul care va avea loc la Amsterdam. Te vei ocupa tu de asta. Spațiul în ziar este pregătit, numai să trimiți corespondența la timp și în rest poți să-ți faci program turistic. Plecarea este chiar mâine dimineață.

Stupoare. Am fost de-a dreptul șocat, în prima fază crezusem că doar mă încearcă cu niște glume de prost gust. Oare asta să fie perversa pe care o tot așteptam? Nu prea semăna. Nu mă dumiream dacă să mă bucur ori ba, nimic verosimil din ceea ce se întâmpla cu mine nu m-ar fi putut convinge de bunele sale intenții. Așa ceva e greu de crezut, chiar și în vise. Mai degrabă, o farsă sinistră își punea amprenta asupra existenței mele. Dacă cineva mi-ar fi spus înainte de-a ajunge la redacție cum va decurge discuția cu Zeul-Zbir, l-aș fi trimis la plimbare din prima. Eram pregătit să-mi motivez lipsa de implicare la locul de muncă, în timp ce-aș fi deschis tacticos servieta cu hârtia velină în ea. Probleme personale, domnule director, însoțite de dificultăți financiare, m-au determinat să accept o colaborare într-un alt domeniu. Inițial am crezut că-mi pot onora ambele obligații, dar iute am constatat că timpul mi se scurge printre degete. Asta este situația. La revedere și drum bun, fiecare pe calea sa! Vestea cu Olanda m-a făcut însă să-mi înghit cuvintele și să-mi reprim gesturile.

Ciudată atitudinea directorului! Oare își dorește să scape de mine într-un mod elegant sau chiar are nevoie de capul meu limpede? Nu-mi pasă! Oricum, eu venisem cu demisia pregătită, așa că m-am hotărât să trăiesc clipa fără griji inutile, în cel mai hedonist mod cu putință. Am mai rămas puțin la redacție, să-l salut și pe Adrian, care nici el nu știa ce să creadă despre comportamentul bizar al directorului, după care am tulit-o direct acasă, să-mi pregătesc bagajele de călătorie.

Pe drum, aceleași marote sinistre îmi apăreau în față, nedându-mi pace defel. Oare am procedat corect să mă așez cu fundul în două luntri?

Prizonierii politici ai influencerilor

 

            Anul 2024, de care ne mai despart doar câteva zile, se anunță unul foarte complicat din punct de vedere politic, cu trei runde de alegeri: generale, locale și europene. În aceste condiții nu e greu de intuit că rolul influencerilor pe toate canalele de comunicare va crește exponențial. Termenul românesc de lider de opinie este puțin perimat, pentru că pune accent pe mesaj, nu pe auditoriu, influencerii adresându-se unor grupuri țintă, dar, dacă vreți, îl folosim. Așadar, liderii de opinie vor căuta să ne facă prizonierii lor politici, să votăm precum ne dictează conștiința... educată de ei. Într-un fel este firesc să fie așa: discipolii sunt depozitarii ideilor mentorului, elevii ‒ ale profesorilor, copiii ‒ ale părinților. Numai că la un moment dat intervine emanciparea, conflictul între generații, cum mai este descris, iar copiii deveniți adulți nu sunt prizonierii politici ai părinților. Tudor Gheorghe are niște versuri foarte crude: ”Au făcut copiii noștri dinți/ Mușcă din bunici și din părinți”.

Dar să nu divagăm. Să revenim la liderul de opinie. Pericolele care ne pândesc nu sunt deloc puține pentru că nu știm ce se află în spatele unei opinii, cât de mult interes sau dezinteres. Mai ales în spatele opiniilor politice, căci despre astea vorbim. În general, liderii își împrumută reputația și ascendența (morală, profesională, academică) asupra ideilor pe care le susțin. Curentele extremiste nu sunt nici ele ferite de o astfel de propagare în mase. Să nu uităm că în perioada interbelică legionarismul s-a bazat, până la un punct, pe o puternică susținere a intelectualității, iar nazismul a fost validat de o serie de concepte filozofice. De comunism, n-are rost să mai vorbim.

            Cineva m-ar putea acuza de ipocrizie, căci și acesta este un articol de opinie, nu? Ar însemna că susțin: nu mă luați în seamă! Ca personajul lui Tudor Mușatescu, Spirache Necșulescu, cu al său: Nu mă votați! De fapt, ceea ce vreau să transmit este o pledoarie pentru a gândi cu propriile noastre minți, să nu mai preluăm teme prefabricate, iar dacă le preluăm, să le trecem prin filtrul propriu. Atitudinea rezervată, dubitativă, circumspectă, e mult mai potrivită vremurilor pe care le trăim, în care actanții politici caută un vot emoțional, afectiv, bazat cu predilecție pe seducerea electoratului, nu pe convingerea lui. Partidele extremiste, cu atât mai mult. De la o vreme, inflamarea spiritelor este înadins provocată pentru că aduce pasiune, patimă, iar ele din asta se hrănesc. În fine, nu insist, sunt niște reflecții personale pentru care argumentele încă se caută. Fiecare le avem și le dezvoltăm, ceea ce nu e rău deloc, ne învață să gândim.

            Nu ne-ar strica nici puțină educație politică. Pentru a fi partizanii unor idei e necesar să le validăm într-un fel. Iar asta nu se poate face decât introducându-le într-o dezbatere, confruntându-le cu altele, citind cât mai mult, informându-ne. Vom avea poate surpriza să constatăm cât de puține lucruri în gândirea politică s-au descoperit în ultima sută de ani. Cum politicienii manevrează instrumente de persuasiune din urmă cu mai bine de cinci secole. Celor pe care i-am făcut curioși le recomand cartea lui Isaiah Berlin ‒ ”Lemnul strâmb al omenirii ‒ capitole din istoria ideilor”. A apărut la Humanitas, o găsiți sigur.

Crăciunul emoțiilor

 

            Ca de fiecare dată când se prăpădește un confrate, ziarist și scriitor, în fine, cineva apropiat, își face loc un gând nechemat pe tema deșertăciunii vieții. Dacă evenimentul nefericit se petrece în preajma sărbătorilor de iarnă înfioară și mai tare. Cu ce ne alegem? Suntem permanent într-o goană nebună, nesfârșită, la cumpărături, în trafic, la serbări, avem de mulțumit atâtea persoane, de oferit cadouri, masa de Crăciun trebuie să arate impecabil. Unii ne auzim vorbe, suntem atenți la ce se vorbește, sau împroșcăm cu ocară. Mai avem timp și pentru noi? Sau ne trecem ca o lumânare, la coadă la supermarket, Crăciun după Crăciun, An Nou după An Nou, cu aceași frenezie a cumpărăturilor și a lucrurilor bine rânduite, iar la final nu ne alegem decât cu regrete? Regrete eterne, cum scrie pe o jerbă.

            De aceea, propun să schimbăm modul de abordare, paradigma sărbătorilor de iarnă. Emoția Crăciunului s-o înlocuim cu Crăciunul emoțiilor. Cum s-ar putea face asta? Investind în amintiri, în emoții, mai degrabă decât în bunuri materiale, consumabile, perisabile pentru suflet. Tihna Craciunului binecuvântat o reprezintă sărbătorile petrecute în familie, alături de cei dragi, momentele neprețuite cu prietenii, astea rămân în amintire. Doar investind în iubire, în bunătate, în generozitate ne creăm clipe plăcute rememorării, ne întâlnim pe cărările minții cu  persoane de care ne este dor, chiar dacă unele au dezertat într-o lume mai bună.

Să iubim și să permitem celolalți să ne iubească, iată cheia unor sărbători de vis. Deschiderea sufletului și lăsarea emoțiilor să ne copleșească nu ar trebui să ne sperie. Omul este prin definiție o fire veselă, dar veselia nu se poate propaga decât în colectivitate. Altfel... intervine deșărtăciunea.

Într-una din cărțile mele de sertar, pentru că n-am îndrăznit încă s-o dau pe mâna tiparului, cugetam pe seama rataților. Mai bine zis, făceam apologia ratării, pentru că toți suntem puțin ratați. Conștiința ratării e un mare pas înainte în istoria umanității. Cine n-o are a trăit degeaba, n-a înțeles nimic din viața asta. Chiar și marile genii se consideră niște ratați în sinea lor, la crepuscul. Compromiterea idealurilor care-i animă este evidența ultimă. Orice s-ar spune, n-au studiat destul sau n-au descoperit mai mult, deși ar fi avut posibilitatea să o facă, doar pentru că și-au ocupat timpul și mintea cu tot felul de fleacuri. Iar dacă, din contră, au fost dedicați creației și cercetării cu toată ființa lor, chiar și atunci s-au ratat. Studiul aprofundat i-a determinat să-și neglijeze sănătatea, trăind prea puțin pentru a-și putea desăvârși opera. Doar Dumnezeu este Creatorul, li se relevă la ceasul de taină, au vrut să se pună cu El și au pierdut. Oricum ai da-o, lumea asta este una plină de ratați, care n-au putut să facă mai multe pentru posteritate.

Dacă pentru posteritate nu se poate face mai mult, măcar contemporaneitatea să beneficieze de ființa noastră plină de viață, de distracție, frate, până la urmă. Idealurile și aspirațiile, mai încolo. Carpe diem! spunea latinul, pentru că asta ne dă dimensiunea existenței.

Cugetari pe un petic de ziar - eMAG.ro

Resentimente Schengen

           România a ratat încă o dată aderarea la spațiul Schengen, în urma votului în Consiliul Justiție și Afaceri Interne (JAI). De data asta, am fost cel mai aproape de izbândă, însă un singur stat, Austria, ne-a barat calea. Aceasta este știrea brută, care ar putea fi spusă și altfel. Niște ciudați de prin Viena, cu aere populiste, s-au găsit să vină în sprijinul unor populiști autohtoni, prin metoda ”ricoșeul”, dând apă la moară sentimentelor xenofobe de pe ambele cursuri ale Dunării. Iar efectele nu s-au lăsat așteptate. Ai noștri ar trebui să le mulțumească, fiindcă o așa campanie electorală percutantă n-ar fi reușit ei în ruptul capului. Ceea ce nu înțeleg la populiștii noștri este de ce își doresc să intre pe o ușă pe care, nu demult, le ardea buza să iasă? Nu se bucurau ei la Brexit, susținând că românii ar trebui să urmeze exemplul britanicilor? Mă rog, mai găsim astfel de manifestări la capitolul ”din ciudățeniile politicii”.

            Dincolo de cinismul unor politicieni, să spunem că politica externă, în ansamblu, pare să fi abandonat saloanele diplomatice și se poartă prin mass-media. Dintre mijloacele uzitate nu lipsește șantajul. Exemplele de dată recentă ne-o confirmă. Turcia blochează aderarea la NATO a Suediei și Finlandei. Olanda are un cui împotriva Bulgariei. Ungaria ține în șah întreaga Europă. În aceste condiții, diplomația românească, cu mănuși de catifea, pare să fi rămas suspendată în timp. În urmă cu vreo lună, când opoziția suedeză a cerut guvernului lor să nu dea undă verde aderării României la spațiul Schengen, mă gândeam că ar trebui să le arătăm și noi pisica, după model turcesc. Poate așa s-ar gândi de două ori înainte și politicienii austrieci. Cu siguranță, și la ei există o anumită tensiune legată de evoluția războiul din Ucraina. Dacă se înăsprește situația de pe front, vor căuta mintenaș protecție sub scutul NATO. Evident, vor avea nevoie de un vot favorabil de la București. Deocamdată, un astfel de scenariu nu se întrevede la orizont. Alături de fosta colegă de imperiu, cu multă pustă, Austria reprezintă interfața pentru interesele Moscovei în politica occidentală și își joacă foarte bine rolul să dezbine și să dividă. Nu-i mai puțin adevărat că influența capitalului rusesc pe piața austriacă este determinant pentru funcționarea acestei economii. Monumentul ostașului sovietic din Viena este bine întreținut și stă chezășie bunelor relații dintre țări.

            Privind reprospectiv și obiectiv, putem observa că, atât pentru aderarea la NATO, cât și pentru integrarea în Uniunea Europeană, am avut nevoie de mai multe încercări la vremea respectivă. Pesemne, la fel se va întâmpla și cu spațiul Schengen. Până la urmă tot vom intra. Austria nu se poate opune la nesfârșit, riscând izolarea totală. Un of însă persistă. Dacă ar fi fost și România o țară mai atractivă din punct de vedere turistic, cum de pildă e Croația, altfel ar fi stat lucrurile acum. Chiar austriecii sau olandezii de rând ar fi obiectat că suntem ținuți la poarta Schengen și sunt nevoiți să piardă timp la vamă pentru a călători în România. Aici, nu mai putem da vina pe alții, fiindcă, slavă Domnului, potențial turistic ne-a fost dat. Dar ne-am cam bătut joc de el. Așa să știe guvernanții noștri.

Cugetari pe un petic de ziar - eMAG.ro

Casa Scînteii cap. 3-4 (roman în lucru)

 III

Trecerea nu a fost bruscă, nu mă simțeam pregătit să renunț definitiv la activitatea de ziarist, în ciuda asigurărilor date la interviu. Păstrasem câteva colaborări din postura de free-lancer și îmi propusesem să lucrez mai mult de acasă, seara, pentru Evenimentul. În schimb, eram tare mândru de Letkonul meu cel nou, pe care strălucea vopseaua neagră, asemenea taxiurilor londoneze. Dincolo de virtuțile sale tehnologice, mă purta ca o mașină a timpului și a gândului, peste tot pe unde îmi visam cărările.

Mai erau și alte schimbări, de data asta din categoria celor care îmi dădeau mari bătăi de cap. Nu-i vorbă, mă și entuziasmau în aceeași măsură. Dacă la redacție eram fericitul posesor al unei semnături cu greutate, de care se ținea seama, acum aveam de întreținut o etichetă. Puloverul meu cel larg și ros pe coate, precum și blugii soioși, nespălați cu lunile, care constituiseră uniforma de gazetar în toți acești ani, își găsiseră o altă destinație, probabil pe la vreun om al străzii. În locul lor mă pricopsisem cu o cămașă scrobită, cravată, sacou și niște pantaloni de costum ale căror cute îmi trădau ocupația de bază, întrucât aveau vizibilitate maximă atunci când mă ridicam în picioare, după mai multe ore petrecute la volan. A fost nevoie să disponibilizez o sumă frumușică de bani pentru noua garderobă, dar investiția se amortiza repede, numai din bacșișul ce pica pe lângă salariu. Odată cu trecerea timpului, de voie, de nevoie, m-am obișnuit cu hainele dichisite și mi-am destins trupul în sacoul, cravata și cămașa de forță, pe care mai nou le percepeam de-a dreptul comode.

După primele săptămâni de șofat îmi făcusem o idee despre cum merg treburile în noua meserie. Impresiile de început se arătau promițătoare. Circulam mai mult în jurul aeroportului de unde-mi culegeam clienții, în special turiști străini sau oameni de afaceri autohtoni, pe care îi transportam spre clădirile de birouri ori hotelurile din centru. Nu de puține ori, se întâmpla să aștept câte un director de bancă sau manager de investiții, îmbrăcat lejer, ca pentru vacanță, târând un troler agățat de degete. Când ajungeam în fața hotelului și-mi sfârâiau călcâiele să deschid portierele, văzându-mă așa fercheș, portarul și băieții de bagaje mă salutau întâi pe mine, uitându-se după cei câțiva bănuți. Nu-i vorbă, clienții își respectau statutul și se grăbeau să risipească confuzia, fiind generoși aproape de fiecare dată. Desigur, nu curgea doar lapte și miere pe traseele mele.

Chiar dacă, așa cum am mai spus, nu-mi propusesem să las baltă munca la redacție, noua activitate îmi acapara tot mai evident bruma de timp liber. Viață de familie nu prea mai aveam. Copilul mă vedea rar și pe fugă. Soția, la fel. O vreme mi-am folosit subiectele de sertar sau sursele telefonice pentru a încropi câte-o știre, mai mult răsuflată. De când primisem sarcina să am grijă de mașină, s-o mențin întotdeauna curată și mai ales să circul cu ea, nu m-aș fi descurcat pe ambele fronturi, fără noile tehnologii venite din viitor. Smartphone-ul ținea loc și de reportofon sau galerie de imagini. De multe ori, îmi făceam timp de scris între două curse, cărând laptopul după mine. Declarațiile diverșilor intervievați, în format audio, le transformam în text prin aplicația Transkriptor, fără a mai pierde vremea cu copierea lor. Unde mai pui că informațiile de background le primeam, întotdeauna cu o promptitudine exemplară, din rețeaua de internet mobil. Calculatorul depozita în fișierele lui șabloane sau capete de articol, ordonate pe domenii de activitate, care luau drumul redacției via email. Parfum, față de anii '90, când singura punte tehnologică cu exteriorul o reprezenta un amărât de fax. Deși salvam atâtea ore, pe care le monetizam prin intermediul curselor mele zilnice, mereu mă aflam în criză. Nesuferită vârstă, cu crizele ei!

Atât alinarea, cât și alienarea, înger și demon, își găsesc combustia în același loc: spațiul virtual. Sunt mânat și de o motivație ascunsă. Las aici această confidență, în caz de ceva. Cei care ajungeți să citiți aceste rânduri, cine știe cum, intuiți măcar despre ce este vorba. Am pe desktop un document al meu și numai al meu, un jurnal intim. Îmi face bine să mă destăinui aici, în refugiul sufletului. Scrisul este și pentru sufletul meu, nu numai pentru cititori. Asta e clar.

Pe la redacție ajungeam din ce în ce mai rar, folosind preponderent mijloace electronice pentru o interacțiune mai mult decât jalnică cu colegii de serviciu. De colaborarea cu un post de radio se alesese praful. Ar fi trebuit să mă zbat, să fac ceva cu existența mea, să mă reinventez, slapshot, dar nu aveam nici soluții, nici dispoziția necesară să le caut. Nu-i mai puțin adevărat că demotivarea provenea și din întârzierea banilor pe colaborări. Uneori se întâmpla să-mi primesc drepturile salariale cu un decalaj și de trei luni. Dar cam în aceeași găleată se găsea toată presa. De la titlurile emblematice din anii '90, titrate cu litere de-o șchioapă, de la cozile interminabile formate în fața chioșcurilor de ziare, la orele dimineții, cum era pe atunci, cineva din sferele înalte ale evlaviei cerești durase o cale atât de lungă. La vremuri noi, șchioapă era presa, ziarele șchiopătau ele, din ce în ce mai vizibil, iar cei rămași să stingem lumina în redacție ne uitam înapoi cu jind, spre urmele gloriei și prosperității pierdute. O forță de distrugere în masă se insinuase lent, dar tenace, în locul mijloacelor de informare în masă.

Un bodycheck la mantinelă, primit în plin, mă umplea de spume. Mai multe publicații fuseseră închise, iar ziariștii goniți să-și caute de lucru pe o felie de breaslă tot mai subțire de la an la an. Totul se prăbușea în jurul nostru, în realitatea noilor forme de democrație originală. De la publicații consacrate până la fabrici, combinate sau cluburi de fotbal, nimic nu scăpa de perspectiva falimentului. Măcar în viața personală să am forța să mă pot salva de ruină, mă surprindeam deseori cu un gând.

Lacătul devenise simbolul național, fără a fi neapărat afișat, dar indestructibil prezent atât pe frontispiciul ziarelor, cât și pe tricourile fotbaliștilor. Alăturarea presei cu fotbalul nu este deloc întâmplătoare. Patroni dubioși, cu afaceri prea puțin la vedere, le cumpăraseră pe ambele cu sume derizorii, asumându-și pierderile, doar ca să-și satisfacă orgoliul personal. Firește, susțineau sus și tare, bătându-se cu pumnul în piept, că le salvaseră de la o dispariție previzibilă. Ceea ce, judecând drept, nu era departe de adevăr.

La scurtă vreme, după ce-au preluat frâiele, noii proprietari n-au rezistat tentației de a-și băga coada în politica redacțională sau în treaba antrenorului. Sloganul ”eu dau banul, eu decid!” se afla pe buzele acestor îmbogățiți, căci, vorba ceea, la politică și fotbal se pricepe toată lumea. De-atâta pricepere, încet-încet banul s-a făcut scrum, iar ziariștii și fotbaliștii au plecat în pribegie, fiindcă pe siglă a reapărut lăcățelul. Uneori, cu zornăitul lor de producea fiori, se încopciau și câteva cătușe. Pentru cunoscători, le deblocau aceeași cheiță.

IV

Așa se potriviseră lucrurile, încât obiectul muncii mele de zi cu zi ‒ autoturismul de serviciu ‒ avea să-mi creeze condițiile de-a fi un observator avizat al vieții cotidiene. N-aș fi bănuit cât de importantă e chestia asta, ce reconfortantă devenise pentru un psihic labil. Detașarea de problemele nevralgice ale sinelui mă golea de gândurile meschine care-și făcuseră cuib în interiorul minții mele. Aveam impresia că Letkonul devenise un fel de agoră mobilă, elegantă, spațioasă, cu o banchetă comodă ca o canapea, oferind doar în mod complementar serviciul de deplasare pe roți. Peste pragurile sale generoase se perinda o întreagă lume, garnisită cu indivizi de toate neamurile și caracterele, replicând în miniatură alcătuirea eterogenă a societății. La plecare, în semn de amintire, aceștia lăsau ceva din ei, o părere, o impresie, o cugetare. Mă obișnuisem cu pasagerii cărora le ardea limba să emită judecăți de valoare, dar, mai ales, se întreceau să comenteze subiectele la modă; să facă previziuni și să dea verdicte. Când se preconiza desfășurarea unor evenimente însemnate, care polarizau întreaga planetă, aleluia, n-aveai cum să ții pasul cu inventarul acestora.

Într-una din zilele sfârșitului de septembrie ‒ cele care nu țin cont de calendar și prelungesc sine die o vară târzie ‒ îmi făceam veacul prin Otopeni. Așa învățasem de la mai marii noștri cunoscători în ale taximetriei de lux și mă conformam. Nu aveam să regret. Aeroportul ”Henry Coandă” sau poarta de intrare a țării, cum mai este prezentat cu un slogan prăfuit, se certifica drept fagurele nostru cu miere. Legăturile călătorilor cu capitala se asigurau în mod constant cu taxiul, în lipsa unor căi de comunicație fluide și a unor mijloace de transport moderne. Autobuzele sau trenurile arătau jalnic, orarul lor disprețuitor, iar metroul, deși fusese dat în folosință de curând, cu mare fast, nu reprezenta întotdeauna o soluție viabilă.

Sus la platformă, în parcarea cu plată, oameni și mașini forfoteau care încotro, într-un furnicar de nedescris. Indivizi cărora puteai să le citești pe țoale atât nivelul de educație, cât și condiția socială, apăreau de pretutindeni, agățați de câte-un troler sau de câte o valiză. Printre ei, mulți refugiați, organizați în grupuri și flancați de oamenii în uniformă care-i plimbau de colo-colo, pentru diverse formalități. De la bordul autoturismului cu pozițiile aprinse, când treceau prin dreptul parcării, îi priveam cu o nestingherită curiozitate. Ba chiar aș spune că își făcuse loc în spatele privirii, acolo unde sunt procesate imaginile, și o ușoară melancolie. La drept vorbind, câte nu se pot afirma despre semeni de-ai noștri, mai puțin fericiți, pe care ajungem să-i întâlnim întâmplător și încercăm să distingem în trăsăturile specifice ale prezentului povestea din spatele unor existențe bucolice? De multe ori, transformate în scrum și groază. Diversitatea în tonuri pale de masculin și feminin îmi parcurgea distanța focală. Unii făceau parte din grupuri gălăgioase, alții își cărau singurătatea ca pe-o povară, solitari și tăcuți, însă cu toții se derulau prin fața ochilor ca diapozitivele dintr-un proiector.

O figură puțin ridată, senină sau blazată, ascunde în ea spectacolul unei vieți pline de neprevăzut. Un animal de povară, așa se prezintă ființa umană în esența ei, numai că poverile sunt dematerializate, nu se văd când încovoaie umerii.

Oricât m-aș strădui, nu sunt în stare să citesc în ochii refugiaților ceea ce-i mistuie. Tot încercând să-mi imaginez acel spectacol, mă dau bătut, nu pot rezona cu el. O falsă percepție mă aruncă în derizoriu. Pesemne, e un defect de-al meu care se manifestă doar atunci când ies din cercul strâmt de cunoscuți. Din rutină mi-am creat un scut, s-ar zice, cu care mă apăr de intruziunea deprimantă a nenorocirilor, atât de corozivă pe această planetă. Mi-l imaginez așa: pe margini port cu naturalețe un aer superficial, iar în mijloc m-am căpătuit cu un nucleu de indiferență care, cel puțin până în momentul de față, s-a dovedit infailibil.

Dacă mi-ar atrage cineva atenția, cu referire la idiosincraziile ori ipocriziile mele, că mă complac în psihopatii colective, că îmi repugnă empatia, compasiunea pentru semenii noștri, nu l-aș vedea cu ochi buni. Aș crede că exagerează, nu sunt chiar atât de dus. Deși... uneori am senzația că trec pe lângă adevărate drame umane, însă le percep cu detașare, ca și cum aș urmări un film sau aș citi o carte de ficțiune. Susținerea de complezență, desigur, mi-o afișez, ca toată lumea. Unde se află linia de demarcație între ce este social și ce-i antisocial? Dar între frică și curaj, de pildă, când ești atacat la tine în casă, predomină oare instinctul de supraviețuire? Sau intervine curajul doar atunci când nu te mai gândești la propria persoană, când nu mai ai nimic de pierdut? Spaima este condiția prealabilă a curajului, spunea cineva. Pesemne, la nebuni nu este așa, ei sunt curajoși din prima. Ce-o fi în sufletul acestor refugiați, care au fost atacați în propria casă de un nebun periculos? Toate aceste întrebări se revărsau buluc peste o stranie judecată amară. Am trecut cu mâna prin fața ochilor, într-un gest familiar, pentru a risipi gândurile.

 Desigur, preferabil era să-mi văd de treabă, căci tocmai primisem o comandă al cărei nume cu o rezonanță saxonă ar fi trebuit să mă pună în alertă. Când colo, eu o ardeam în cugetări absurde și interogații fără rost. Străinii, unii dintre ei nimeriți pentru prima dată pe-un petic de hartă numit România, se confruntă cu mari probleme de orientare în haosul din aeroport. Cu toate astea, nu-mi făceam griji, așteptam relaxat mușteriul sau, cine știe, grupul de mușterii, fără să cobor de la volan. Mă bazam doar pe intuiția clientului meu, că va ști el cum să-mi dea de urmă. Dacă nu, nu-i problema mea, să-și caute mașină! Alți colegi taximetriști se agitau, își trecuseră numele pe o tăbliță, se afișau cu ea în față la Sosiri.

N-am idee ce sminteală s-a produs cu mine, de unde până unde mă cuprinsese așa o lene și o lehamite de toată lumea asta rațională de taximetriști și călători, de gesturile și manifestările lor previzibile, ca de roboței, de amabilități și surâsuri fade, de complezență. Toate fac parte din porcăria acestei existențe, unde adevăratele nenorociri și dezastre sunt puse pe seama unor idealuri umaniste.

Ar fi cazul să-mi cenzurez anumite reverii păguboase, însă contemplația bolnăvicioasă mă tot înghiontea. Dezvoltasem și ceva anticorpi care se manifestau timid. La muncă nu e loc de sentimente ori resentimente. Zău așa! Doar nu mai sunt copil.

În timp ce se coceau toate aceste bazaconii în cap ‒ câte minute să fi trecut oare? ‒ privirea îmi fuge atrasă de trei domni prezentabili, cu bărbi ferchezuite, sprijiniți într-o rână de câte un geamantan uriaș pe roți. Îi urmăream doar marginal, de la vreo sută de metri distanță, absorbit de nestatornicele mele controverse. Se manifestau tare ciudat domnii aceia, aveau un obicei prostesc, exersau niște gesturi și fluierături caraghioase, cu mâinile pe sus, le tot repetau când unul, când altul. Păreau tare amuzanți, de ziceai c-au dat în mintea copiilor ori se cred șefi de galerie pe un stadion imaginar.

La un moment dat, s-a produs o scânteie la mine în tărtăcuță, o conexiune, altfel improbabilă, a percutat. M-am uitat atent în retrovizoare, să nu fie vreo limuzină care-i așteaptă în spatele meu, nu era, și am demarat spre ei, intuind că taman mie încearcă să-mi atragă atenția cu pantomima lor deșucheată. Ca să vezi, domnule, tocmai în făpturile lor hazlii identificasem clienții mei. M-am grăbit să-i ajut cu tot ce este necesar, să-mi cer scuze în engleză, să mă justific, de parcă atunci mă ivisem în parcare, iar întârzierea s-ar fi datorat unor cauze cu totul și cu totul neprevăzute. În ton cu gestica precipitată, încercam să compensez nu atât stânjeneala, deși era prezentă, cât mai ales un vocabular deficitar în expresii consacrate pentru situațiile penibile. Am ajutat la bagaje, pe urmă am deschis portierele, portbagajul, geamurile că se făcuse cald, chiar și baierele sufletului, deși n-ar fi fost nevoie decât de puțin discernământ. Om mai aiurit ca mine cu greu ai fi găsit în tot aeroportul, în momentele acelea teribile.

Cele trei geamantane voluminoase au încăput la fix, chit că n-am scăpat complet de emoții, având în vedere spațiul deficitar din portbagaj. Din a treia încercare le-am potrivit în așa fel încât să se închidă și haionul. În vreme ce pasagerii își reglau scaunele și potriveau centurile de siguranță, aud frânturi de conversație în limba germană. Un gând fugar mă determină să pun prinsoare c-ar fi elvețieni, de-ai lui Federer ‒ Mr. Perfect. Mă asigur în oglindă, semnalizez, pornesc comanda și dau să plec.

N-am apucat să mișc mașina de pe loc mai mult de un metru. Sistemul de asistență la frânare mi-a blocat roțile instantaneu. Altfel, neîndoielnic, aș fi călcat pe cineva. Un individ între două vârste pierdut în mulțime, parcă-l văd, se repezea disperat în fața farurilor, sprijinindu-se cu mâinile de capotă. Frâna bruscă a zdruncinat pasagerii care n-apucaseră să se facă comozi. Cel de afară, îmbrăcat în blugi și adidași, arăta ca fugărit de o bandă de borfași. Figura mea înspăimântată îi făcea o concurență acerbă. Chiar și așa, nu părea să am de-a face cu un sinucigaș.

‒ Ce s-a întâmplat, domnule? Ați pățit ceva? întreb precipitat, scoțând capul pe geam. 

‒ Unde plecați cu asta cursă a mea? Am comanda cu numele Thomas, mi se răspunde răstit, într-o românească cu accent de Silicon Valley.

Mă uit în aplicație, unde clipea comanda în desfășurare, într-adevăr Thomas. Întreb în mașină: E cineva Thomas? Pauză. Aștept iritat. Niciun răspuns. Deduc că nimeni. Ce-i de făcut cu tehnologia asta a viitorului, care ne prinde nepregătiți pe noi, ăștia din trecut? Probabil că, atunci când au inițiat comanda, domnilor de pe banchetă le-a fost alocat un Letkon similar, cu o culoare identică, însă n-au sesizat numărul de înmatriculare diferit. Altminteri nu-mi pot explica confuzia. Mai rar o asemenea eroare venită din partea unor elvețieni, mi-am spus. Apoi am trecut în extrema cealaltă. O senzație nouă, de îngăduință, își făcuse loc pe lângă cea de dezamăgire. Pe undeva pot fi înțeleși și străinii ăștia, sărmanii, dacă până și unii de-ai noștri au dificultăți cu orientarea, ce să mai zicem de ei! În toată harababura din aeroport, unde Turnul Babel s-a deghizat într-unul de control al traficului aerian, fără a-și diminua din caracteristicile dezordinii colective, nu e greu să te pierzi în mulțime. Iar eu să mă pierd cu firea, fiindcă îmi făcusem un mic calcul mental, ce bacșiș generos mi s-ar fi cuvenit pentru o cursă în centru, la Hilton de pildă, ca ulterior să-mi zboare de sub nas.

‒ Teribilă coincidență! am dat curs cu voce tare propriei deziluzii, sugerându-le clienților, care nu înțelegeau o iotă din ce se petrece, că Letkonul lor îi așteaptă pe undeva prin parcare. Să-l caute bine, că nu-i ăsta.

Stării mele de frustrare, determinată de imposibilitatea de-a găsi o soluție care să mulțumească pe toată lumea, i s-a răspuns cu un calm desăvârșit, de producție germanică. Facem permutările, dau jos geamantanele cât șifonierul și bărbile spilcuite, încarc o geantă de voiaj ponosită și pornesc la drum alături de adevăratul Thomas. Încerc să-mi ascund decepția că i-am debarcat pe elvețieni intempestiv, iar odată cu ei s-au evaporat și cele câteva băncuțe, alocate deja în capul meu. În materie de bacșiș, învățasem să-i cunosc pe oamenii cu dare de mână, nu mă înșelam aproape niciodată. N-aș fi făcut-o nici de data asta, dacă mi s-ar fi acordat șansa.