VERSURI DIN ADOLESCENȚĂ

NOSTALGII EFEMERE

Atâtea gânduri fără rost m-apasă,

Înăbușind durerea dintr-un vis,

Încât lumina-ți ochilor imensă

S-a stins pe dată-ntr-un abis.

Aș fi dorit să-mi amintesc de tine

În zilele ce-mi sunt un lung calvar.

Da, zile care ma-npresoară iar

Și nu mai pot să mă retrag în mine.

Căci gândul meu, privindu-te o clipă

Ca pe-o minune-ascunsă în Olimp,

Îmi leagă lacrima pe-un fir de apă,

Întinerind coloana altui timp.

S-atat de-aproape și așa departe,

Invoc Eladei dalta lui Lisip

Și implicit prilejul de-a străbate

Spre înălțimi un templu de nisip.

PAŞI ÎN DOI

Purtaţi de-o mistică plutire

Pe-un ţarm ce nu ne-a fost ştiut,

Am renăscut din fericire

Şi am cuprins cu-a ta privire

Puterea caldului sărut.

Prin freamătul adânc ce-aşterne

Sub paşii noştri flori de tei,

În noaptea cu puteri divine,

Căldura mâinii tale fine

Alină mersul pe alei.

Îngemănaţi ca doi romantici

Prin lumea plină de nevoi,

Gustând din taina celor veşnici,

Din cupa unor regi statornici,

Noi rupem viaţa, doi cu doi.

OAMENI ȘI LOCURI

În urmă cu ceva timp am avut o zi înfiorător de complicată. Ca de atâtea ori, zilele mai puțin bune sunt o invitație la meditație despre noi, despre semeni de-ai noștri pe care-i cunoaștem întâmplător și încercăm să discernem în trăsăturile standardizate ale prezentului povestea din spatele unor existențe bucolice. O imagine puțin ridată, senină sau blazată, poate ascunde spectacolul unei vieți pline de neprevăzut. Suntem în stare să citim pe chip și în suflet, sau măcar să ne imaginăm acest spectacol? Iată o întrebare care pusese stăpânire pe mine deunăzi, când mă apucasem să scriu aceste rânduri.

În ultima vreme am cunoscut numeroși cetățeni străini, de pe toate meridianele globului. Întâlnirile au fost facilitate, așa cum v-ați dat seama, de activitatea pe care o desfășor în slujba UBER, dar și de o pensiune aflată în Otopeni, la doar un kilometru de Aeroportul Henry Coandă, a cărei administrare îmi ocupă timp.

În acea seară de toamnă târzie, asfințitul mingii de foc lăsa locul unei perdele de nori, purtate de vânt, ce răcorea accentuat vremea încă frumoasă din timpul zilei. În jurul aeroportului se tremura la cote înalte, adaptarea ținutelor la condițiile de mediu, mai ales ale celor îmbarcați de pe alte meleaguri, părând o loterie cu șanse infinitezimale de câștig. Sunt solicitat să preiau un grup de pasageri nemți sosiți cu zborul de München. O întârziere de 15 minute este taman nimerită pentru a trece sub observație siluetele ce se perindă prin fața mea. Și a-mi confirma concluzia inițială. Într-adevăr, mâneca scurtă venea la pachet cu un soi de înfrigurare.

Tableta agățată de mâinile mele, pe care sta scris cu litere mari un nume cu rezonanță bavareză, părea să nu intereseze pe nimeni. Grupuri, grupuri de ignoranți îmi traversează privirea fără a lăsa nimic în urmă. Niciun indiciu de unde să încep reconstrucția unei identități. Într-un târziu cineva îmi zâmbește. Apoi, ca la un semn, o adunătură de oameni și bagaje se face ciorchine în jurul meu. O familie extinsă de nemți, desfășurată armonios pe trei generații, se prezintă membru cu membru. Ne organizăm pentru două transporturi, iar tinerii cedează locul părinților și bunicei, urmând să fie preluați în a doua tură.

Ca atâția alții, au zăbovit două zile prin capitală pentru a-și creiona o impresie despre un București turistic căruia încercau să-i găsească corespondent în burgurile germane. Anevoioasă operațiune! Apoi, au închiriat două mașini și s-au așternut la drum pentru o vacanță de trei săptămâni în nordul Moldovei și Bucovina. Urmau să mai revină în ultima seară petrecută în România, pentru ca a doua zi dis-de-dimineață să decoleze spre München. Iar eu urma să le asigur aceleași servicii de transport și la întoarcere. Zis și făcut.

Păreau niște turiști absolut obișnuiți, fără trecut și fără viitor, a căror unică preocupare consta în a se bucura zgomotos de prezent. Singurul element ieșit din comun, care mi-a atras atenția, a fost durata sejurului neobișnuit de lungă. De obicei evit să mă angajez în discuții cu turiștii pe tema impresiilor de călătorie în țara noastră, dacă inițiativa nu vine din partea lor. Motivul este cât se poate de simplu, nu vreau să rămân deziluzionat. În plus, cutumele diferă de la țară la țară și un semn de impolitețe ar putea fi ușor de interpretat.

De această dată mi-am încălcat regula, durata sejurului făcându-mă curios. Ce-au găsit deosebit acești turiști, care să merite o apropiere atât de amănunțită de plaiurile moldave? La întoarcerea din Moldova am provocat-o pe Simone, femeia de vârstă mijlocie, mamă și fiică în același timp în interiorul grupului, să-și prezinte impresiile. Mai ales că nu părea să fi fost dezamăgită. Și mai era ceva, care mi-a dat curaj. Ceva familiar, în contradicție cu răceala și seriozitatea tipic nemțească, se sădise pe chipul ei. N-o fi având vreun strămoș sas de pe la noi?

Simone începe să povestească cu patos, într-o abandonare totală din brațele calde ale confortului cotidian, lăsându-se însuflețită doar de poezia trecutului. Autenticitatea satului românesc, tradițiile, legătura cu divinitatea, oamenii locului, decupați parcă dintr-un alt timp istoric, toate au fost zugrăvite la superlativ. Parcă avusese o călătorie în timp, cu secole în urmă, și se întorsese de acolo mai bogată sufletește.

‒ Cetăți și mânăstiri avem și noi, dar ale voastre par mai cu viață, respiră autenticitate, se încadrează perfect în peisaj, nu sunt doar ziduri reci, îmi spunea Simone.

Astfel am aflat o poveste desprinsă parcă dintr-o peliculă cinematografică. O cheamă să vină alături de noi și pe mama ei, Waldi, în timp ce așteptam la compania de rent-a-car să fie  returnate mașinile închiriate. Waldi mă surprinde cu câteva cuvinte pronunțate în limba română. Și nu erau expresii învățate recent. Le cunoștea din copilărie, acum doar și le reamintise. S-a născut pe actualul teritoriu al țării noastre, la o aruncătură de băț de Putna lui Ștefan cel Mare. Părinții ei lucrau în administrație pe vremea când Bucovina era încă provincie austriacă, iar după Primul Război au rămas pe acele locuri binecuvântate. Etnicii germani nu aveau motive s-o ia din loc atâta timp cât făceau casă bună cu românii, evreii, rușii, polonezii, într-o armonie perfectă. Numai că vremurile s-au schimbat. Copil fiind, în timpul celui de-al Doilea Război, a fost nevoită să ia drumul pribegiei, alături de părinți, din cauza anexării nordului Bucovinei de către sovietici.

Sună cunoscut. Istoria s-a repetat peste ani cu alți etnici germani, din alte zone ale țării, prigoniți de un alt regim comunist. Dar asta e o altă poveste.

Revenind la Waldi, acel copil, ajuns între timp la o vârstă respectabilă, nu și-a mai văzut niciodată locurile natale. Până anul acesta. A muncit mult să-și convingă familia că e cazul să-i îndeplinească cea mai arzătoare dorință pe care o putea avea și să-i aline acel dor cumplit de spațiul în care s-a născut. Și-a folosit întreaga forță de persuasiune, argumentând că este singurul lucru important care i-a mai rămas de făcut în viața asta, pentru a putea închide ochii liniștită. Să vadă un ținut aflat la mii de kilometri distanță. O nebunie! a strigat soțul ei, rămas în Germania. Acesta nu s-a împăcat deloc cu decizia partenerei sale de viață, și a copiilor pe care i-a mobilizat, considerând că se expune unui risc prea mare la o vârstă așa de înaintată.

În momentul de față, când îmi istorisea povestea, era foarte încântată Simone. Reușise s-o facă fericită pe bătrână, văzuse atâtea locuri minunate în cele trei săptămâni de stat în România și avea ce povesti acasă. Între timp, formalitățile pentru predarea mașinilor erau gata și pornim să-i conduc la hotel. Am descărcat bagajele și ne-am urat noapte bună. M-am despărțit de grup cu zâmbetul pe buze, gândind pe drumul către casă că mai există și străini care au motive întemeiate să vorbească frumos despre țara noastră, după ce se întorc în a lor. Convenisem să ne vedem a doua zi la ora cinci dimineața pentru a-i transporta la aeroport. Fiind prea mulți și cu multe bagaje, s-au organizat, la fel ca la sosire, pentru două transporturi.

***

Farurile mașinii străpungeau o dimineață înnegurată. Nimic nu semăna cu ce a fost în urmă cu doar câteva săptămâni. Întârzierile din ce în ce mai pronunțate ale răsăritului solar, căutând justificare în solstițiul de iarnă pregătit să-și arate colții, schimbaseră decorul. După ce m-am întors din prima cursă mi-a ieșit în întâmpinare Waldi, ducând cu ea, aproape târâș, două sacoșe. În aburul orelor mici am văzut o figură prelungă, cu pielea încrețită, ochii mari, albaștri și o umbră de ruj pe buzele veștede. Nu știu de ce, de data asta am privit-o cu mai multă atenție, preț de câteva clipe. Poate efectul celor trăite intens în ajun, pe vorbele fiicei sale. Trăsăturile feței arătau încă urmele unei frumuseți pierdute. O rămășiță poate de cochetărie o făcea să-și ascundă părul alb sub o pălărie de paie, probabil cumpărată de prin Bucovina natală. Călca greoi pe iarba moale, îmbibată de roua dimineții.

Am condus-o pe Waldi până la mașină și am așezat sacoșele în portbagaj. Într-una din ele avea o floare de plastic cu o morișcă în vârf, imitând floarea soarelui. M-a întrebat dacă am copii și la răspunsul meu afirmativ s-a oferit să-mi facă cadou acea floare. I-am mulțumit. Am încercat să o desfac, pentru că era înfășurată în fel și chip cu o funie ce se încâlcise. Zeci de ramificații ale funiei o țineau în chingi, unită de alte bagaje. După câteva minute, în care am bâjbâit pe întuneric nodurile de sfoară, m-am lăsat păgubaș. Am considerat că e mai important să ajut celelalte persoane la căratul bagajelor.

În tot acest timp Waldi, cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună, se opintea să dezlege floarea soarelui înaintea răsăritului. Într-un final a reușit. Bucuria succesului, după atâta trudă, n-a mai venit. Când să o conduc către locurile din spate ale mașinii, am observat că nu o mai țin picioarele. Între timp a ajuns și Simone la mașină și, cu chiu cu vai, am reușit s-o urcăm pe bătrână în autoturism. Ceva grav se întâmplase.

După o scurtă escală la aeroport să lăsăm o parte din bagaje și documentele de călătorie ale celor care, altfel, ar fi pierdut zborul, am luat calea Spitalului de Urgență Floreasca. Cele două femei, mamă și fiică, au vorbit tot drumul necontenit. Asta mi-a dat încredere că nu e totuși așa de grav. Nu înțelegeam foarte bine ce-și spun, dar aveam senzația că fiica nu dorește să-și lase mama să tacă nicio clipă. O provoca într-una la dialog. Acum, când scriu, îmi dau seama că se gândea, probabil, să întrețină acel iureș verbal în limba lui Goethe, pentru că odată pierdut firul, va fi pentru totdeauna. Câteva toponime mi-au atras atenția din vocabularul bătrânei, printre care Putna și Moldavia, precum și o mulțime de exclamații, onomatopee, care m-au înclinat să cred că discutau despre vacanța proaspăt încheiată. O vacanță reușită.

Orologiul spitalului nu bătuse încă de ora șase când am ajuns la serviciul Camera de Gardă. Crezusem pentru o clipă că stupoarea o să ne copleșească iremediabil. Cel puțin pe mine. Simone avea încă o doză puternică de toleranță la nesimțire și părea imperturbabilă. Dacă un pacient este venit cu o mașină particulară, indiferent de starea în care se află, nu reprezintă o urgență pentru diriguitorii de la Camera de Gardă. Drept pentru care am fost îndrumați să așteptăm la coadă, după victimele unor altercații prin cluburi, drogați sau tineri care băuseră prea mult în noaptea precedentă. Aceștia erau aduși cu ambulanța și aveau prioritate. Într-un final, când am ajuns la ghișeu, Simone nu găsea cardul de sănătate al bătrânei. Disperarea reușise să creeze o breșă chiar și în calmul germanic. A luat poșeta și a întors-o cu fundul în sus, deșertând tot conținutul direct pe pardoseală, în mijlocul încăperii. Apoi, în genunchi, a început să caute acel nenorocit de card care nu se lăsa găsit. Deși știa că e acolo, îl pusese deunăzi când făcuse bagajele și pregătise totul minuțios. Parcă intrase în pământ.

Între timp, în holul de primiri urgențe a apărut o doctoriță. Poate o minune dumnezeiască ne-a scos-o în cale. Cel mai probabil căuta un alt pacient. A văzut-o pe Waldi cu gura strâmbă și imediat și-a dat seama că nu e un pacient oarecare, care să aștepte la cozi. Reprezenta un caz de maximă urgență. Când a auzit de cât timp așteptăm, s-a îngrozit și a cerut imediat să fie dusă pe secție. Ușile s-au deschis larg și a început mobilizarea cadrelor medicale de parcă atunci am fi sosit.

Simone nu înțelegea ce se petrece. De ce, dintr-o dată, nimeni nu mai întreba de acel ”fucking healthy card” și se declanșase o procedură de alarmă? De ce a fost nevoie să pierdem atâta timp? De ce, de ce, de ce? Cine are dreptul să judece valoarea unui pacient și se joace cu viețile oamenilor, în acel spital și oriunde altundeva? O mulțime de întrebări nerostite Simone transmitea odată cu fulgerele ce scăpărau din ochii ei plânși.

 Am fost alături de Simone în această experiență traumatizantă. Am încercat să o ajut să se descurce prin hățișul birocratic din spital. N-am reușit mare lucru. Pe lângă faptul că nu înțelegea cum funcționează lucrurile la noi, sau mai bine zis cum nu funcționează, mai era și bariera lingvistică. Mă simțeam atât de neputincios. Așteptarea devenise insuportabilă. Până și trecerea dintre lumi era birocratizată.

După o oră de la internare, Waldi a intrat în comă, iar peste încă o zi lumea noastră i s-a părut prea mică. Diagnosticul: atac cerebral cu hemoragie cerebrală. Simone aștepta cuminte în anticamera morții, pe salon, vegheată de un gardian vigilent, în timp ce doctorul mă suna acasă să mă anunțe că poate veni un aparținător să aprindă o lumânare. Într-un final, a reușit să pătrundă în rezervă când nu era prea târziu. Chiar și pentru acest gest banal, de a o anunța că m-a sunat doctorul, a avut puterea să-mi transmită recunoștință.

Suferința se terminase doar pentru bătrână. Simone mai avea de tras. Începea o altă Odisee, a plimbatului de hârtii între instituții pentru repatrierea corpului neînsuflețit. Toată admirația mea se îndrepta către această femeie. Cât de puternică mental să fie ca, după o asemenea traumă, să continue zbaterea prin jungla birocratică dâmbovițeană? Dumnezeule! Desigur, este mai mult o întrebare retorică, dar încurajez cititorii acestor rânduri să încerce un răspuns. Poate doar convingerea că pașii înapoi nu sunt permiși. Sigur, ambasada germană a consiliat-o cât s-a putut. Am găsit un apartament unde să locuiască chiar lângă spital. Mașina mea de rezervă i-a stat la dispoziție pe toată perioada șederii în România. A sosit și sora ei din Germania. Și-au împărțit sarcinile. Chiar și așa, a durat mai bine de două săptămâni până ce sicriul să poată lua drumul spre casă.

***

Într-o  altă seară, la vreo lună de la această tragedie, când încă nu-mi revenisem din șoc, primesc un telefon din Germania, de la Simone. Era senină, mulțumită că a ajuns acasă și s-a putut ocupa pe îndelete de toate cele trebuincioase ceremoniei funerare. Rămăsese însă datoare cu un document foarte important (așa credea ea), emis de autoritățile germane, pe care trebuia să-l depună la spitalul din România. Mă ruga să-i fac eu acest serviciu. Sigur, nici o problemă, mă ocup, am asigurat-o cu toată căldura de care eram în stare pe calea undelor. La nici 24 de ore, prin curier rapid, am primit hârtia respectivă.

 Un resort nevăzut m-a determinat să las baltă tot ce aveam programat în ziua aceea și m-a împins direct pe poarta spitalului cu hârtia în mână. Daca Simone, după atâtea pătimiri, își dorește să fie ireproșabilă în relația cu autoritățile române, aș fi putut eu să mă pun de-a curmezișul și să nu-i acord tot sprijinul? Ultimul lucru la care m-aș fi gândit ar fi fost să-i înșel așteptările.

Mă prezint la registratura spitalului mânat de convingerea că în cel mult cinci minute rezolv comisionul și mă întorc la ale mele. Ți-ai găsit! Nimeni nu știa la ce folosește documentul respectiv și unde trebuie depus. Cineva îl ceruse, totuși. Am fost trimis la plimbare, din ușă în ușă, mai bine de o oră. Într-un final am ajuns, biruitor, la serviciul de arhivă. Un fel de morgă a documentelor oficiale. O doamnă plictisită mi-a luat hârtia, după ce în prealabil m-a apostrofat că nu e tradusă în limba română, și și-a așezat pe ea cana de cafea. În timp ce trăgea cu nesaț dintr-o țigară mi-a comunicat sec:

‒ Las-o aici, că vedem noi ce facem cu ea.

Am plecat din spital cu sentimentul datoriei împlinite și, totodată, cu un gust sălciu printre dinți. Ce desfășurare de forțe a fost necesară pentru procurarea acelei hârtii complet inutile! Cât cinism în această Golgotă zadarnică! N-am îndrăznit să-i spun lui Simone că putea să mai amâne trimiterea acelui document, sau chiar să nu-l mai trimită deloc.

Și în momentul de față îmi răsună în memorie vocea scăldată în lacrimi a nemțoaicei, întrebându-mă ce-i spune ea tatălui ei când va ajunge acasă? Cum va da ochii cu cel care nu s-a lăsat înduplecat să meargă în România? N-a vrut să-i lase nici pe ei, dar la despărțire i-au promis că totul va fi bine. Să aibă încredere, că vor avea grijă de Waldi. Și acum?!

‒ Te rog să-i spui, dragă Simone, ca Waldi și-a împlinit visul și a plecat fericită către o lume mai bună, iar tu ai avut un mare merit la această fericire a ei.

Nu știu deocamdată dacă acea floare cu morișcă va mai ajunge la copiii mei. Probabil că nu. Pe de o parte, mi-ar fi teamă să nu prețuiască acel bun și să-l strice, provocându-mi răni adânci în suflet. Pe de altă parte, aș avea o angoasă de fiecare dată când obiectul mi-ar trece prin fața ochilor.

Așa s-a scris povestea unui om născut la Putna, trăit toată viața în Germania și, ca într-o ciudată și crudă ironie dumnezeiască, sosit să-și dea ultima suflare într-un pat de spital aflat la adresa cu numărul 9, pe Șoseaua Ștefan cel Mare. Un om a cărui existență nu poate fi scanată cu nici o aparatură sau privire pătrunzătoare, din nici un aeroport. Ea trebuie povestită așa cum a fost, nu reconstituită, m-am convins de asta. Inaginația unui scriitor, capacitatea sa de a dramatiza stări, fapte, evenimente, pălește uneori în fața spectacolului vieții și al morții.

CITITOR VERSUS JURNALIST

 În primii ani de presă liberă, studenților la facultatea de jurnalism li se inocula ideea că tot ce este ieșit din comun atrage, în detrimentul faptului cotidian. ”Dacă un câine mușcă un om nu este o știre dar invers avem ceva senzațional” susțineau profesorii noștri dezbrăcați de curând de haina manifestului programatic al ”organului de partid și de stat”.

Acest principiu, corect în epoca clasică a presei, a fost exacerbat odată cu dezvoltarea internetului și creșterea ”social media” în preferințele cititorilor. Acuratețea cu care se numără ”bob cu bob” fiecare consumator de titluri din mediul on line a produs un deserviciu presei. Am ajuns la paradoxuri greu de închipuit pentru părinții sau bunicii noștri: știri cu titluri bombastice dar lipsite de conținut, evenimente fabricate acolo unde, de fapt, nu există. 
În anii ”90, titlul și primul paragraf conțineau ce e mai important într-o știre. Acum este exact pe dos. Sarcina editorilor este ca titlul să fie cât mai departe de conținut! Cel puțin așa se înțelege răsfoind presa on-line. În plus, mai mult ca niciodată suntem înconjurați de intoxicări, știri din capul locului falsificate, neverosimile. O strălucită tehnică de manipulare se bazează pe ”împachetarea” într-un articol a informațiilor false laolaltă cu informații adevărate, îndeobște cunoscute. Jumatati de adevar sunt imbinate iscusit cu jumatati de minciuna. În acest fel, cititorul având în background informațiile adevărate, transferă certitudinea de adevăr asupra întregului articol, și-l însușește și-l răspândește. În ultimul timp manipularea nici nu mai respectă această regulă, falsul e grosier, fără urmă de adevăr. În schimb, te copleșește prin număr, prin avalanșa de astfel de lături. Vorba ceea: ”nu avem calitate, dar avem cantitate!”. Iar o minciună sfruntată repetată la nesfârșit capătă poleială de adevăr. 
Dacă cineva ar avea curiozitatea să facă o statistică, probabil ar observa că 50% din știrile care circulă în mediul on-line sunt false, iar alte 30% păcătuiesc prin omisiune, oferind doar acea părticică de adevăr care este pusă în slujba unor interese meschine, politice, economice, de pr. Și atunci cum să navigăm pe internet în aceste ape tulburi, și totuși să ne luăm doza zilnică de informații adevărate? Pe vremuri, manualele de jurnalism insistau pe ideea că un gazetar trebuie să respecte o conduită de onoare și să verifice o informație din trei surse înainte de a o publica. Acum, când prin explozia ”social media”, practic oricine poate să răspândească o știre, călcând în picioare orice deontologie profesională, când avem site-uri care și-au făcut o ”reputație” din răspândirea de minciuni, când însuși vremelnicul de la Casa Albă a beneficiat de pe urma unui astfel de site românesc, când avem platforme întregi on-line afiliate propagandei unor interese străine în România, cred că singura șansă este tocmai transformarea cititorului în jurnalist. Jurnalist de investigații care să-și verifice informațiile din trei surse și astfel să respecte el acea conduită profesională.

Pentru că altfel, dacă avem pretenția ca presa să devină o Academie iar jurnaliștii, formatori de opinie, pierdem lupta cu realitatea. Presa este oglinda societății, reflectă dorințele și așteptările noastre. Cititorilor, la fel ca alegătorilor în politică, li se oferă ce doresc și ce merită. Nu sunt lipsiți de responsabilități. Iar din această perspectivă, vânătoarea de like-uri din mediul on-line nu reprezintă decât o notă de subsol.

ISTORIA UNUI BĂNUȚ

Cineva îmi spunea că pentru a fi un bun părinte este important să te raportezi la propria ta copilărie. Aserțiune nu știu cât de adevărată, având în vedere că în epoca modernă copilăria celor trecuți de o anumită vârstă pare dintr-un alt film, în care doar își amintesc personajul copilăriei dar nu pot rezona cu el. Posibil ca, mai mult decât în alte perioade istorice, progresul tehnologic combinat cu schimbările de regim politic să fi căscat un hău cosmic între generații, încât indivizii să nu se mai regăsească.

Câțiva colegi de școală din Râmnicu Vâlcea încercă să-mi stimuleze simțurile nostalgice. Găsindu-mă pe o anumită rețea de socializare, îmi trimit o fotografie de grup, veche de peste  jde ani, de la ceremonia intrării în rândul pionierilor. Stăteam cu toții ghemuiți pe patru rânduri, aranjați ca să intrăm în cadru, pe treptele din fața școlii. Noi, băieții, că deh! fetele aveau prioritate, abia ne vedeam scăfârliile de după umărul colegelor noastre mult mai înalte. Eram cu toții albi la chip și la cămașă încât, dacă poza ar fi fost alb-negru, s-ar fi văzut doar cravatele de pionier. De altfel, era tot ce conta în poza respectivă iar noi, făloși nevoie mare, eram doar un accesoriu al acelei bucăți de pânză care, așa cum ni se spunea cu emfază, avea culoarea roșie de la sângele eroilor. Ulterior, a devenit cravata un accesoriu neprietenos, ca și matricola de altfel, fără de care nu puteam intra în școală. Dar să nu anticipăm.

Una dintre cele mai mari trăsnăi ale mele, care a depășit granițele școlii prin repovestiri care de care mai înfloritoare, este legată tocmai de această matricolă. Periodic se făceau controale de ținută la intrarea elevilor în școală, iar matricola și cravata erau punctele cele mai sensibile. Evident, când se întâmpla acest lucru, coada la intrare se întindea pe mai multe sute de metri. Nu aveam niciun chef să particip la acel imens cordon uman, dar pesemne că figuram și cu ceva probleme de ținută, astfel încât m-am gândit la un subterfugiu. Mă furișez prin spatele școlii unde știam că sunt geamurile clasei noastre de la parter. Înăuntru, elevul de serviciu purta o cârpă roșie pe braț, inscripționată, de parcă ar fi fost copil de trupă în gărzile patriotice. Îi fac semn cu mâna și-l pun să deschidă geamul pentru că se îneca în praful ce se ridica dintre bănci. Un ochi de geam lat cam cât un manual era singurul pe care-l putea deschide dar suficient pentru mine să mă cațăr pe pervaz și să mă trag înauntru. Nu mai țin minte dacă elevul de serviciu m-a turnat la învățător sau m-am lăudat eu singur către colegii ce începuseră să sosească în clasă, după ce au îndurat supliciul statului la coadă. Cert este că învățătorul, domnul Ivănescu, a aflat la prima oră de isprava mea, iar de aici până să afle părinții nu mai era decât un pas. Din fericire, tata a luat întâmplarea ca pe o glumă bună și m-a ferit de pedeapsă.

Întâmplarea nu este lipsită de relevanță. Dacă mi-a fost de ceva oroare pe vremea lui Ceașcă, au fost cozile interminabile. Și, slavă Domnului, erau cozi la orice. Însă nu prea am avut parte de ele. Alți copii, colegi de-ai mei de joacă, erau treziți de părinți cu noaptea în cap să țină loc la carne sau la lapte. Farmacista de maică-mea când pleca la cumpărături lua în sacoșe și două-trei pachete de vată. Valută forte într-o perioadă în care femeile erau cele mai disprețuite și înjosite făpturi ale regimului comunist. Erau bune doar să facă copii, cât mai mulți copii, fără să li se asigure măcar condițiile minime de igienă personală. Când se primea marfă în farmacie, instantaneu se forma o coadă de sute de persoane. Iar toată marfa erau vreo doi saci de vată. Ca să nu se mai calce în picioare femeile la coadă, se lua hotărârea închiderii farmaciei, afișîndu-se doar placuța cu "inventar". Iar vata și-o împărțeau angajatele între ele. Așadar, mama mergea la cumpărături cu două-trei pachete din prețiosul bumbac și se întorcea cu sacoșele ticsite. Într-o epocă în care promiscuitatea era la cote înalte, fiecare se descurca cum putea. Cu alte cuvinte, recunosc, am fost un beneficiar al sistemului de pe urma plantei mediteraneene.

Dar să revenim la fotografia noastră. Colegii care mi-au trimis-o, ca și când n-ar fi fost de ajuns (ca să mă compromită!), au menționat în dreptul fiecărui personaj iniţialele numelui. Recunosc că din străfundurile memoriei îmi soseau greoi jumătăţi de nume pentru o bună bucată dintre ei. Dar la foarte puțini mai întrezăream în fotografiile de acum copilul de atunci. Fac și o destăinuire mai puțin elegantă. Am constatat ca avem o fostă colegă stabilită în Statele Unite și am intrat pe profilul ei. Am găsit câteva poze pe care le credeam ale ei dar parcă nu semăna cu ce știam eu. Măi să fie, mi-am zis în gând, chiar așa de mult să te transforme America? Dar în scurt timp m-am lămurit, ceea ce văzusem era fiica iar colega mea ... mama. Am avut un șoc, de parcă uitasem din ce generație fac parte.

Recunosc, dragi colegi, că ceea ce v-ați propus ați reusit. După atâtea gânduri navetiste între trecut și prezent parcă încep să resimt un fior melancolic. Căutând prin cufărul cu amintiri îmi propun să nu rămân dator și găsesc... un banuț (foto). Un bănuț primit când eram puștan de la fosta mea colegă Claudia. Pe vremea aceea eram pasionat de colecții numismatice cu monezi de pe alte meleaguri, pasiune deloc ușoară având în vedere orizonturile luminoase dar impenetrabile ale epocii de aur. Evident că prima zestre de monede a fost din fostele state comuniste, unde puteai călători mai ușor. Iar când am aflat că tatăl Claudiei e plecat „afară” cu un contract de muncă, n-am ezitat să-i cer o favoare. În fond ar fi fost piesa mea de rezistență. De curând am povestit cu Claudia pe internet despre acel episod. Eram convins că o surprind, că nu mai ține minte contextul, întrucât ce era important pentru mine și pasiunea mea reprezenta un fapt banal pentru ea la dimensiunile unei zile. Darămite după atâția ani! Nici eu nu mai știam dacă mai am acea ”piesă” rară dar m-am dus la cutiuța cu amintiri și am găsit-o. O monedă de 20 centavos emisă de Republica Ecuador în 1978. Pe vremea aceea, nu mulți români călătoriseră prin țările de unde ne veneau banane o dată pe an, în preajma sărbătorilor de iarnă. Iar mândria mea era cu atât mai mare.

Ceea ce s-a dorit un „remember” vesel  prin această întâmplare, nu prea s-a potrivit. Am aflat cu această ocazie o veste tristă. Banalul bănuț a căpătat o altă semnificație pentru că persoana care l-a adus în țară, a trecut în altă lume. Condoleante Claudia! Acestă monedă reprezintă acum simbolul unei legături peste timp cu tine și tatăl tău. Vei vedea când ne întâlnim că moneda a rămas la fel, nu s-a schimbat deloc. Noi, însă, am mai ”ruginit” puțin.

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro