Cineva îmi spunea că pentru a fi un bun părinte este
important să te raportezi la propria ta copilărie. Aserțiune nu știu cât de
adevărată, având în vedere că în epoca modernă copilăria celor trecuți de o
anumită vârstă pare dintr-un alt film, în care doar își amintesc personajul
copilăriei dar nu pot rezona cu el. Posibil ca, mai mult decât în alte perioade
istorice, progresul tehnologic combinat cu schimbările de regim politic să fi
căscat un hău cosmic între generații, încât indivizii să nu se mai regăsească.
Câțiva colegi de școală din Râmnicu Vâlcea încercă să-mi
stimuleze simțurile nostalgice. Găsindu-mă pe o anumită rețea de socializare,
îmi trimit o fotografie de grup, veche de peste jde ani, de la ceremonia intrării în rândul
pionierilor. Stăteam cu toții ghemuiți pe patru rânduri, aranjați ca să intrăm
în cadru, pe treptele din fața școlii. Noi, băieții, că deh! fetele aveau
prioritate, abia ne vedeam scăfârliile de după umărul colegelor noastre mult
mai înalte. Eram cu toții albi la chip și la cămașă încât, dacă poza ar fi fost
alb-negru, s-ar fi văzut doar cravatele de pionier. De altfel, era tot ce conta
în poza respectivă iar noi, făloși nevoie mare, eram doar un accesoriu al
acelei bucăți de pânză care, așa cum ni se spunea cu emfază, avea culoarea
roșie de la sângele eroilor. Ulterior, a devenit cravata un accesoriu
neprietenos, ca și matricola de altfel, fără de care nu puteam intra în școală.
Dar să nu anticipăm.
Una dintre cele mai mari trăsnăi ale mele, care a depășit
granițele școlii prin repovestiri care de care mai înfloritoare, este legată
tocmai de această matricolă. Periodic se făceau controale de ținută la intrarea
elevilor în școală, iar matricola și cravata erau punctele cele mai sensibile.
Evident, când se întâmpla acest lucru, coada la intrare se întindea pe mai
multe sute de metri. Nu aveam niciun chef să particip la acel imens cordon
uman, dar pesemne că figuram și cu ceva probleme de ținută, astfel încât m-am
gândit la un subterfugiu. Mă furișez prin spatele școlii unde știam că sunt
geamurile clasei noastre de la parter. Înăuntru, elevul de serviciu purta o
cârpă roșie pe braț, inscripționată, de parcă ar fi fost copil de trupă în
gărzile patriotice. Îi fac semn cu mâna și-l pun să deschidă geamul pentru că
se îneca în praful ce se ridica dintre bănci. Un ochi de geam lat cam cât un
manual era singurul pe care-l putea deschide dar suficient pentru mine să mă
cațăr pe pervaz și să mă trag înauntru. Nu mai țin minte dacă elevul de
serviciu m-a turnat la învățător sau m-am lăudat eu singur către colegii ce
începuseră să sosească în clasă, după ce au îndurat supliciul statului la
coadă. Cert este că învățătorul, domnul Ivănescu, a aflat la prima oră de
isprava mea, iar de aici până să afle părinții nu mai era decât un pas. Din fericire,
tata a luat întâmplarea ca pe o glumă bună și m-a ferit de pedeapsă.
Întâmplarea nu este lipsită de relevanță. Dacă mi-a fost
de ceva oroare pe vremea lui Ceașcă, au fost cozile interminabile. Și, slavă
Domnului, erau cozi la orice. Însă nu prea am avut parte de ele. Alți copii,
colegi de-ai mei de joacă, erau treziți de părinți cu noaptea în cap să țină
loc la carne sau la lapte. Farmacista de maică-mea când pleca la cumpărături
lua în sacoșe și două-trei pachete de vată. Valută forte într-o perioadă în
care femeile erau cele mai disprețuite și înjosite făpturi ale regimului
comunist. Erau bune doar să facă copii, cât mai mulți copii, fără să li se
asigure măcar condițiile minime de igienă personală. Când se primea marfă în
farmacie, instantaneu se forma o coadă de sute de persoane. Iar toată marfa
erau vreo doi saci de vată. Ca să nu se mai calce în picioare femeile la coadă,
se lua hotărârea închiderii farmaciei, afișîndu-se doar placuța cu
"inventar". Iar vata și-o împărțeau angajatele între ele. Așadar,
mama mergea la cumpărături cu două-trei pachete din prețiosul bumbac și se
întorcea cu sacoșele ticsite. Într-o epocă în care promiscuitatea era la cote
înalte, fiecare se descurca cum putea. Cu alte cuvinte, recunosc, am fost un
beneficiar al sistemului de pe urma plantei mediteraneene.
Dar să revenim la fotografia noastră. Colegii care mi-au
trimis-o, ca și când n-ar fi fost de ajuns (ca să mă compromită!), au menționat
în dreptul fiecărui personaj iniţialele numelui. Recunosc că din străfundurile
memoriei îmi soseau greoi jumătăţi de nume pentru o bună bucată dintre ei. Dar
la foarte puțini mai întrezăream în fotografiile de acum copilul de atunci. Fac
și o destăinuire mai puțin elegantă. Am constatat ca avem o fostă colegă
stabilită în Statele Unite și am intrat pe profilul ei. Am găsit câteva poze pe
care le credeam ale ei dar parcă nu semăna cu ce știam eu. Măi să fie, mi-am
zis în gând, chiar așa de mult să te transforme America? Dar în scurt timp m-am
lămurit, ceea ce văzusem era fiica iar colega mea ... mama. Am avut un șoc, de
parcă uitasem din ce generație fac parte.
Recunosc, dragi colegi, că ceea ce v-ați propus ați
reusit. După atâtea gânduri navetiste între trecut și prezent parcă încep să
resimt un fior melancolic. Căutând prin cufărul cu amintiri îmi propun să nu
rămân dator și găsesc... un banuț (foto). Un bănuț primit când eram puștan de
la fosta mea colegă Claudia. Pe vremea aceea eram pasionat de colecții
numismatice cu monezi de pe alte meleaguri, pasiune deloc ușoară având în vedere
orizonturile luminoase dar impenetrabile ale epocii de aur. Evident că prima
zestre de monede a fost din fostele state comuniste, unde puteai călători mai
ușor. Iar când am aflat că tatăl Claudiei e plecat „afară” cu un contract de
muncă, n-am ezitat să-i cer o favoare. În fond ar fi fost piesa mea de
rezistență. De curând am povestit cu Claudia pe internet despre acel episod.
Eram convins că o surprind, că nu mai ține minte contextul, întrucât ce era
important pentru mine și pasiunea mea reprezenta un fapt banal pentru ea la
dimensiunile unei zile. Darămite după atâția ani! Nici eu nu mai știam dacă mai
am acea ”piesă” rară dar m-am dus la cutiuța cu amintiri și am găsit-o. O
monedă de 20 centavos emisă de Republica Ecuador în 1978. Pe vremea aceea, nu mulți
români călătoriseră prin țările de unde ne veneau banane o dată pe an, în
preajma sărbătorilor de iarnă. Iar mândria mea era cu atât mai mare.
Ceea ce s-a dorit un „remember” vesel prin această întâmplare, nu prea s-a
potrivit. Am aflat cu această ocazie o veste tristă. Banalul bănuț a căpătat o
altă semnificație pentru că persoana care l-a adus în țară, a trecut în altă
lume. Condoleante Claudia! Acestă monedă reprezintă acum simbolul unei legături
peste timp cu tine și tatăl tău. Vei vedea când ne întâlnim că moneda a rămas
la fel, nu s-a schimbat deloc. Noi, însă, am mai ”ruginit” puțin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu