III
Prima întâmplare din această
categorie pe care-o aduc la lumină (ele sunt mai multe, degradarea speciei umane îmbrăcând multiple
forme) m-a pus, de la volanul B-MAX-ului de croazieră, spate în față cu o fată.
Aceasta evitase scaunul din dreapta și se așezase timidă pe banchetă. Mică de
statură, cu ochelari, geantă de laptop, părea genul de jună tocilară care de
curând încheiase socotelile cu studiile universitare. N-aș fi bănuit o clipă că
sub acea mască se ascunde o domnișorică în stare să se afunde atât de mult în
glodul inconștienței induse, sub vraja unor licori cu acțiuni indomptabile.
Stăteam de cinci minute în parcarea unui bloc nou,
complex rezidențial cum se spune acuma, când am observat-o. Pășea agale cu
geanta pe umăr, clătinându-se pe tocuri prin hârtoapele rămase de pe vremea
șantierului. Nimic nu mi-a dat de știre că ruliul și tangajul ar fi putut avea
și alte cauze decât cele externe. Ajunge la mașină călăuzită de privirea mea
distrată, se proptește în portieră, o deschide, se strecoară înăuntru, plecăm. La
salutul meu aproape mecanic reacționează cu o tăcere deplină. Cine știe? După o
zi grea la muncă nu ai întotdeauna chef de vorbă. Suspicios am început să devin
abia în momentul în care o voce spartă, ce contrasta teribil cu înfățișarea
ingenuă, mă anunța pe un ton imperativ că trebuie să ne întoarcem de unde am
plecat. Sigur, ne întoarcem, că doar nu mergem pe banii mei. Dar care-i baiul? Motivul
se justifică cât se poate de întemeiat. Și-a uitat laptopul, geanta care-i
stătuse pe umăr de când a părăsit apartamentul și a luat-o la pas pe scări,
avea doar cablul de alimentare înăuntru. Am fost tentat să întreb dacă nu i s-a
părut prea grea, dar m-am abținut.
În carcasa telefonului mobil, care-i reflecta privirea
tulbure și nedumerită, domnișoara găsește soluția miraculoasă. Butonează
ecranul cu dexteritatea degetelor deprinse singure cu exercițiul tactil, iar în
urma acestei operațiuni are loc o scurtă discuție telefonică cu un anume Sorin.
Probabil cel care i-a turnat, îndrăznesc să presupun. Acesta este anunțat
imperativ să coboare în fața blocului cu obiectul uitat. Întâlnirea se produce,
laptopul se returnează, iar tinerii mai rămân câteva minute de vorbă pe trotuarul
din fața scării. Sorin încearcă o ultimă tentativă de a-și convinge partenera
că nu e bine să plece la drum în starea în care se află. Ar putea să rămână la
el, să doarmă pe canapea, de parcă ar mai conta. Pentru mașina mea ar fi
contat, judecând retrospectiv. Dar pe moment, consecvența părea să fie singurul
punct de echilibru din atitudinea domnișoarei. Bine, dacă-i așa... Un pupic de
la revedere și înapoi în mașină. Plecăm, de data asta pe un drum imuabil, fără
întoarcere. Am făcut câteva viraje, am așteptat cuminte la un semafor, când am
auzit o formulă șoptită de ”mă scuzați”,
însoțită aproape instantaneu de un zgomot care s-a propagat în toată mașina, de
toaletă desfundată. Și, imediat, de un miros din același registru. Am oprit în
clipa următoare, am scos pasagera afară la aer, dar răul era de acum în
interior, pe preșuri, pe banchetă, pe spătarul scaunului, peste tot.
O imagine catastrofică mă paralizase. Apoi, duhoarea.
Parcă și mie mi s-a rupt filmul sub impactul mirosului anesteziant. Nu mai știu
când și cum am ajuns la destinație. Ce am făcut cu pasagera? M-am îndurat să
respect cu stoicism ruta prestabilită sau am coborât-o pe traseu cu tot
arsenalul de bodogăneli? Totuși, mai degrabă cred că m-am stăpânit și nu mi-am ieșit
din pepeni. Cine știe!?
Ca prin vis îmi revine în memorie o singură secvență,
suspendată undeva în neant. În drumul spre casă am oprit lângă un spațiu verde
pe care tocmai porniseră aspersoarele pentru a uda gazonul. Am scos preșurile
de cauciuc și le-am spălat superficial, sub clar de lună, la jetul ADP-ului.
Apoi beznă, un vis urât pe care m-am străduit să-l dau definitiv uitării.
***
Într-o noapte sunt chemat la intrarea într-un club de
prin Otopeni. Speram să fie o ultimă cursă de București care să mă apropie de
casă. Afară, în aerul răcoros al orelor mici, trei tineri șifonați, cu fețele
mototolite de alcool, îl sprijineau pe un al patrulea, aflat într-o stare
evidentă de suferință. Cu toate eforturile de care se simțeau în stare, se urcă
cu greutate în mașină și, întâlnind privirile mele care dozau un dezgust
accentuat, încearcă să mă lămurească că nu sunt fitecine. Au în bagaj ghetele
de viitori mari fotbaliști, deocamdată jucând la juniorii unei echipe de
tradiție și, înaintea unor meciuri importante, se tonifică în cantonament. Ca
fiecare, au avut și ei o mică escapadă, că sunt tineri, ce mare lucru? Dar de
data asta, gata! Trebuie să ajungă de urgență la Săftica, să prindă măcar
câteva ore de somn, că nu pot apărea așa la antrenamentul de dimineață.
Săftica!? Și eu care-mi doream o cursă exact în sens invers, spre capitală.
Asta este, se mai întâmplă și ghinioane în meseria asta a cărăușilor, privind
spre lume din biroul nostru mobil, cu pedale și covrig. Ghinioane pentru unii,
noroace pentru alții.
Pornim. Gând la gând. Și eu îmi doresc să ajungem repede
să-i las la destinație, ca apoi să mă retrag în liniște către casă, dar ce ne
facem cu domnul care stătea chircit de mijloc, mai mult mort decât viu? N-apuc
să termin de gândit această îngrijorare, când sunt rugat insistent să opresc
mașina, colegului lor îi este rău. Am oprit în secunda doi, ce era să fac? Mai ales
că mă știam pățit. L-am ajutat pe tânăr să coboare. L-am susținut în efortul lui
disperat de a-și lua o porție dublă de aer răcoros și de a oferi naturii la schimb, hrana bobocilor de gâscă. Acesta a fost doar începutul.
De unde ne doream cu toții o cursa rapidă, aproape la fiecare kilometru se mai
întâmpla câte o oprire, pentru că tinerele speranțe ale fotbalului autohton mai
adăugau câte o dorință pe lista nevoilor stringente de a ieși la aer.
Într-un final am ajuns la poarta cantonamentului. Acolo,
cu toată oboseala pe care o resimțeam în oase, m-a înduioșat teribil să-i văd pe
petrecăreți cum își caută fiecare legitimația și buletinul, își fac freza,
caută să acapareze tot oxigenul din împrejurimi, într-o inspirație puternică,
nazală, ca a unor scufundători de mare adâncime, înainte de a se arunca în abis.
Toate acestea, pentru a putea trece mai ușor de privirile vigilente ale
portarului de la intrarea în complex. În ceea ce privește poarta adversă, aceasta
părea mai în siguranță ca oricând.
***
O altă noapte, același scenariu. Numai că protagoniștii
sunt doi tineri căsătoriți, în ținute de bal, copleșiți de flori și cadouri. Și
de data aceasta îmi doream o ultimă cursă liniștită urmată de o retragere
tihnită către casă, așa încât aveam grijă să respect uzanțele privind ajutorul
acordat la aranjarea bagajelor, deschiderea portierelor, invitarea pasagerilor înăuntru.
Gesturi protocolare, ridicol de simple, dar dacă nu le faci... Lipsa lor poate
determina o catastrofă de proporții inimaginabile în unele situații. Nu și acum.
Discuția care fierbea, despre plusurile și minusurile evenimentului care tocmai
se încheiase, era prea importantă pentru ca actorii să bage de seamă mici
detalii exterioare dintr-un mecanism de transport impersonal, comparabil cu unul
pe verticală, aidoma unui lift. Șoferul, asemeni liftierului, este asimilat
mijlocului de transport, cu care formează o masă comună, un tot unitar. Nu i se
acordă nici un fel de importanță în economia desantului verbal asupra
partenerului de sfadă.
După câteva schimburi de replici inofensive, discuțiile au
degenerat lesne în contradicții din ce în ce mai violente. Doar de câteva zeci
de secunde a avut nevoie mirele bine abțiguit pentru a-și da în petec, găsind
de cuviință să-și insulte partenera cu grație. Părinții ei, eterna scânteie de
conflict, nu s-au implicat cu nimic în eveniment, au făcut doar act de
prezență. Nici nu și-a dat seama, ce așa mare invectivă a spus? Decât în
momentul în care o palmă i s-a răstignit pe obraz, alături de apelativul ”porcule!”. Noroc că traseul a fost unul
scurt, doar până în Cotroceni, iar împricinații destul de obosiți, altfel cine
știe la ce strategii de luptă aș fi asistat, din arsenalul noilor căsnicii.
Am oprit mașina în fața unei vile cu aspect interbelic și
i-am rugat să mă aștepte o clipă. Doar până să închid cursa din aplicația
telefonului mobil și să blochez alte potențiale comenzi. Era un moment bun să
pun capăt activității pe ziua respectivă, mai ales că nu mă aflam prea departe
de casă. Ți-ai găsit! Proaspătul însurățel o și zbughise spre spațiul destinat
bagajelor, însoțit de gingașa-i nevastă. N-a bănuit o clipă că portbagajul
mașinii mele are o problemă pe care, de data asta, sunt nevoit s-o divulg.
Strigătele mele disperate s-au dovedit a fi în van. Telescoapele la portbagaj sunt
uzate în asemenea hal încât hayonul nu stă ridicat, trebuie ținut cu mâna.
Bărbatul cel galant, vrând probabil să-și îndrepte gafa
de mai-nainte, a ridicat portiera verticală ca pentru a-i permite femeii să
adune buchetele de flori și cadourile risipite de agitația din trafic. Capcana
involuntară a funcționat cum nu se poate mai bine. Sau mai rău! După ce nevasta
s-a aplecat, a dat drumul la hayon, care a coborât vertiginos exact în capul
acesteia. Când am ajuns în spatele mașinii, faptul era consumat, femeia urla de
durere, ținându-se de creștet. Iar alături de ea, într-o imagine neverosimilă
care îi potența suferința, o mulțime de flori și buchete înșirate pe carosabil.
‒ Dar v-am spus să mă așteptați! Ce Dumnezeu!
Dumnezeu își luase mâna, poate și ochii de pe reprezentanta
sexului frumos. Iar dacă îi avusese totuși ațintiți, făcuse de așa manieră încât să plătească câteva polițe, cu vârf
și îndesat.
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu