AMANTA SISTEMULUI (5)

5

            Hotelul București era, alături de Intercontinental, perla coroanei industriei hoteliere ceaușiste și ultimul bastion al luptei cu marile lanțuri imperialiste, construit înaintea apusului din '89. Nu degeaba parlamentarii emanați în zorii democrației noastre originale își stabiliseră încartiruirea chiar aici. Erau și mai puțin expuși decât la Inter, unde ar fi fost nevoiți să asculte lozincile strigate cu năduf la mitingurile din Piața Universității sau, cei mai sensibili, șlagărele lui Cristian Pațurcă despre ”golani”.

            Pătrund în holul hotelului, propulsată de aerul răcoros, distribuit în cascade de morișca ușilor circulare. Mă opresc la recepție unde anunț că sunt așteptată, probabil, în biroul directorului Ioan Ardeleanu. Cum de cine? Chiar de el. După un telefon scurt, de confirmare, mă preia un flăcău chipeș care mă însoțește pe scările circulare de marmură până la mezanin. În fața ușii capitonate a biroului, însuși directorul mă întâmpină cu un zâmbet special. Mă conduce ceremonios la măsuța scundă din fața biroului pe care stătea, aburindă, o ceașcă de cafea, alături de câteva cuburi de zahăr într-un bol, ce păreau de două ori mai numeroase, oglindite în lingurița de argint. Mulțumesc, dar prefer să stau în picioare, transmit prin limbajul trupului, ce se străduia să nu cadă la nivelul aburului care sălta din ceașca de cafea. Discuția propriu-zisă, dacă era dorită, în direcția pe care mi-o propusesem, fără lingușeli siropoase și amabilități fără sens, n-avea cum să dureze mai mult de cinci minute, cu ochii pe ceas. Directorul sesizează momentul meu de ezitare, deschide o ușă laterală și mă învită într-un salon cu o masă ovală de consiliu. Aici putem sta și în picioare, dacă doriți, pare să-mi spună sigur pe el.

            Așa cum mă așteptam, am avut parte de o deschidere prudentă a falangelor sistemului. Hotelul București se angajează să-mi cumpere 2500 de sticle de vin la un preț care-mi asigură un profit net de 72 milioane de lei (aproximativ zece mii de dolari). Nu e rău, dar nici nu pot spune că am dat lovitura. Îmi asigură supraviețuirea, să plătesc salarii, contribuții, câteva datorii, iar cu restul să dau fuga la Grig valutistul pentru a nu fi măcinați de inflația galopantă. L-am cunoscut pe acest Grig printr-o cunoștință comună care, la un moment dat, a avut nevoie de valută pentru a-și cumpăra un apartament. Grig a intervenit salvator în sprijinul tranzacției, iar eu m-am ales cu o recomandare călduroasă. E inutil, cred, să mai spun că tranzacțiile cu bunuri nu se realizează în moneda locală, nu din lipsă de patriotism, ci doar de stabilitate. Sunt preferate mărcile și dolarii, tolerate mai bine de investițiile românilor.

De data aceasta îl abordez pe Grig cu o mimică ironică, prefăcută, în timp ce derulez operațiunea de metamorfozare a leilor în verzișori:

‒ Câte pașapoarte ți-au luat să schimbi ăștia?

‒ Haideți doamnă, lăsați asta, îmi răspunde cu un aer serios. Dacă nici noi, valutiștii, nu ne descurcăm...

Oamenii obișnuiți ai acestei societăți, uitați și putreziți la granița dintre două lumi, structurate în două sisteme politice: comunist și capitalist, într-o tranziție care parcă nu se mai termină, pot schimba doar cinci sute de dolari pe an, pe baza pașaportului. Salariul mediu pe economie se ridică la puțin peste o sută cinzeci de parai lunar, cât ciubucul la o petrecere de lux prin cluburile sau cazinourile capitalei. Fluxurile de dolari se află, intangibile, pe canale sinusoidale care ocolesc băncile. Grig valutistul, și alții ca el, sunt ultima verigă a acestui circuit. Știe să-și cultive reputația prin încrengături solide în lumea afacerilor, dar și prin relații cu cei care veghează la buna desfășurare a acestui fenomen, schimbul valutar la negru.

Dacă se nimerește să ajung în timpul săptămânii prin centrul vechi, există destule șanse să-l întâlnesc la o terasă, în fața unei halbe de bere, alături de sectoristul de zonă. Acesta, în schimbul taxei de protecție, care se risipește până la eșaloanele superioare, își face din plin datoria. Îi aduce clienți serioși, cu bani mulți la teșcherea, și îl avertizează să se retragă atunci când de la centru se pornește vreo razie menită să-i salte pe gupii cei mici, care mai mult încurcă piața. E parolist acest Grig, mă pot baza pe el că îmi face rost de suma dorită, și nu se pretează la găinării cu hârtii de ziar în loc de bancnote. Deși odată mi-a făcut figura, în glumă bineînțeles. M-a rugat să mai verific odată teancul proaspăt schimbat, numărat în fața mea, și când l-am scos din poșetă să mi se facă rău. Avea doar la suprafață bancnote, restul fiind ”România liberă” tăiată frumos, la linie. Mă luase cu nădușeli, erau salariile angajaților pe mai multe luni, dar tot Grig m-a salvat, ducându-mă la o terasă să mă răcoresc. A făcut el cinste, ca un galant bucuros că i-a reușit poanta.

Toate aceste anomalii post-decembriste se petrec la o aruncătură de băț de laboratoarele BNR, unde se pregătește cursul valutar de a doua zi, manevrat de așa natură că nu o dată făcuse explozie. Dar o explozie controlată, pe care Grig o știa decuseară. Probabil că nu i-aș fi cunoscut talentele lui Grig, intuiția și prestidigitația sa fenomenale, dacă n-ar fi fost acel contract cu Hotelul București. Acesta se dovedise ceva mai mult decât o simplă relație comercială. Însemna crăparea unui zid dincolo de care se afla societatea de consum a capitalismului de cumetrie, adică cealaltă Românie. O Românie pe care nu o putusem bănui din scaunul meu la catedră, ancorată puternic în trecut, dar cu ramificații către orizonturi noi, mult mai luminoase.

La scurt timp, restaurante celebre precum Carul cu Bere sau Casa Românească, unde înainte ni se trântiseră ușile în nas, ne sună înnebunite să facă comenzi: ”Livrați vinuri la hotelul parlamentarilor? M-ați nenorocit! Puteți pregăti și pentru noi un transport urgent, cu plata jos? Domnul deputat Icsulescu ne-a amenințat că trimite garda pe capul nostru dacă nu găsește în capul listei din meniu Conacul de Vinuri Odobești. Vă rog să ne ajutați”. Semnalul era dat. Dacă deputatul cu față suină se putuse îmbăta cu vinul nostru, fără să aibe probleme de concentrare a doua zi în Parlament, mai multe ca de obicei, înseamnă că vinul e valabil. Proba calității trecută. Marian Enache se califică ca un detector neîntrecut de comori din pivnițele Odobeștiului. Îmi alesese crema vinurilor din podgoria vrânceană, licori bahice știute doar de el. Tot ce-mi doresc acum este o livrare constantă, fără rabat de calitate. Comenzile dau buluc. Sunt nevoită să angajez noi oameni. Îmbutelierea manuală nu mai reprezintă o soluție fezabilă. O linie tehnologică de îmbuteliere, second hand, de mică capacitate, își face loc în hala amenajată ca spațiu de producție. În paralel ne mutăm și birourile într-un spațiu mai generos pus la dispoziție de unul din centrele de afaceri proaspăt construite în capitală.

După atâtea transformări într-un timp relativ scurt, suntem pregătiți pentru o ediție de lux cu care să pătrundem la Clubul Diplomaților, suprema mea ambiție. De fapt, doar eu mă simt pregătită. Creuzetul acela în care se topesc încercările mele de a da lovitura, cu care mă trezesc în minte în lumina diafană a dimineții, după nopți întregi de calcule, indicatori, procente, nu-l vede nimeni. N-aș fi crezut că oamenii sunt atît de greu de urnit pentru o idee. Mai ales că sunt banii mei în joc, desigur și ai lor, dacă dăm faliment. Majoritatea celor cu care mă sfătuiesc, din companie sau din afara ei, consideră că orgoliul meu nemăsurat mă va duce la pierzanie. Hussein nu mai reprezintă de mult un reper, îl văd cum se consumă de invidie și m-am obișnuit să-l ignor. Dar Marian Enache se află printre aceștia. Cum e posibil? Om cu părul alb, nu are o problemă neapărat cu metodele mele de a-mi conduce afacerea, cât mai ales cu fața nevăzută a business-ului. Nu de puține ori mi-a șoptit: ”Domniță, tare mi-e teamă că expansiunea ”Conacului” ar putea deranja pe cineva din cercurile superioare, acolo unde se fac cărțile în industria asta. Dacă nu avem pe nimeni să ne țină spatele, cu stele din alea voluminoase, știți ce zic, ne mănâncă de vii ăștia!”. Cine să ne țină spatele? N-avem pe nimeni. Eventual fața, dar prefer să nu mă mai gândesc la așa ceva. Împotriva tuturor, hotărăsc să lansăm colecția de lux. Pentru aceasta, pregătisem asocierea cu un eveniment mult-trâmbițat: ”Zilele orașului București” organizat de primăria capitalei la Clubul Diplomaților. Toată protipendada capitalei își anunțase participarea. Celebrități de-un sezon sau dive de-o veșnicie, alături de reprezentanți ai corpului diplomatic acreditat în țara noastră, se grăbeau să-și confirme prezența. Timpul devenise, mai nou, puternicul meu adversar. Mă angajasem într-o cursă contracronometru, cu obstacole neprevăzute care-mi ieșeau din senin pe traseu și din care era musai să ies victorioasă.

Cursele cu mașina se înmulțesc, atât pe ruta București-Focșani-Odobești, cât și aiurea, la diverși furnizori. Doar în prezența mea se mișcă lucrurile. E nevoie să mă deplasez personal cu scrisoare de garanție bancară sau bani-gheață pentru a-mi putea derula comenzile. În țara tuturor țepelor posibile, cu cecuri fără acoperire sau marfă de calitate îndoielnică, nu e de mirare că oamenii devin reticenți. Relațiile comerciale se desfășoară sub asaltul unei adevărate psihoze a țepelor. Cine e păcălit o dată, a doua oară suflă și-n iaurt. Suspiciunea ajunge boală națională. Sentimentul de insecuritate economică te pândește la tot pasul. Nu sunt scutite de țepe nici persoanele particulare, credule și considerate mai ușor de păcălit.

Dintre cele notorii, escrocheria Caritas bătuse toate recordurile în materie de număr al păgubiților, patru sute de mii. Evident, toate acestea se petrec cu complicitatea unor instituții sau servicii ale statului. Primăria Cluj girează escrocheria, apare în media, iar oficialitățile guvernamentale acordă onoruri șefului Caritas. Nu e clar în ce țară trăim? Circumstanțe, transfer de încredere, greșeală de apreciere... Prostii! Favorizarea infractorului, pe față! Închisoare cu executare și interzicerea unor drepturi, inclusiv acela de a fi ales. Dar nu. La noi banii populației, rămași de pe vremea fostului regim, când mărfurile nu se găseau sau se distribuiau preferențial, pe sub mână, sunt redirecționați și colectați în buzunarele câtorva descurcăreți cu epoleți. Escrocheriile cu ștaif capătă o nouă denumire, mai sofisticată, în acord cu gulerele imaculate ale practicanților. Li se spune inginerii financiare. Ulterior, și această sintagmă uzată excesiv este înlocuită, iar inginerii financiari devin ”băieți deștepți”. De parcă, până atunci ar fi fost proști. Ai zice că toată economia este subordonată unui perfid joc de alba-neagra. Înfiorător de simplu cum se pot câștiga sau pierde bani! Acest joc, foarte popular prin piețe și bâlciuri, nu odată mi-a lăsat elevii cu ochii plânși și fără bani de meditații, pe vremea când încă mai prestam în învățământ. Acum, ajunseseră alții să joace alba-neagra cu afacerile mele.

 Petrec mai mult timp alături de șofer, în trafic, decât cu Doinița, secretara de la birou. Într-o dimineață sunt bine dispusă alături de George, șoferul, pe clasicul nostru traseu spre Moldova. Îi povestesc o peripeție de-a lui Grig. Cum îi vânduse un chinez, în semiobscuritatea unui felinar chior de pe Lipscani, o sumă frumușică de dolari, perfect copiați. Numai că, în loc de imaginea lui Franklin, s-a trezit în palmă cu aceea a unui chinez, probabil Mao Zedong. Se degaja veselia, nevoie mare, din vocile noastre, și lipsa de compasiune pentru necazul omului când, într-o comună mai răsărită, unde dibuise semnalul, îmi sună sacadat pagerul. Doinița mă anunță disperată că transportul nostru de dopuri din plută, importate cu atâtea sacrificii tocmai din Portugalia, se află blocat în vamă. Taxele vamale se triplaseră peste noapte. Citesc mesajul cu voce tare și nu-mi vine să cred ochilor. George n-așteaptă decizia mea și, la un sens giratoriu, face virajul de două ori mai lung. Aș fi spus că-mi ghicise gândurile, dar nu e cazul să-mi fac griji în această privință.

Drumul de întoarcere pare de două ori mai lung. Copacii, pe marginea drumului, o iau la goană în sens invers, în timp ce eu, cu gândurile plecate cu sorcova, fac teoria dopului de plută care s-ar putea naște din miezul lor. Nu m-aș fi crezut în stare de a emite o asemenea absurditate. Bucățile acelea de lemn spongios, ce înfundă și desfundă sticle după placul inimii, în momente de fericire maximă sau de tristeți răvășitoare, ajung să fie mai scumpe decât lichidul pe care-l păzesc să nu se reverse. Doresc să fac lucrurile ca la carte pentru noua colecție. Iar dopurile de calitate, elastice, personalizate artistic cu denumirea conacului, în care și cel mai nepriceput tirbușon să intre cu ușurință, reprezintă una dintre condițiile esențiale. Mulți nu înțeleg acest efort financiar, cred că mi s-a năzărit un moft cu dopurile astea. Poate că așa e. Cu triplarea taxelor vamale, începusem să le dau dreptate. În drum spre vamă îi cer șoferului să trecem prin centrul vechi în căutarea lui Grig. Așa cum mă așteptam, îl găsesc consemnat la locul de muncă. Îl abordez cum nu se poate mai direct, de nici n-are timp să se dezmeticească, renunțând la gluma cu care se pregătea să mă întâmpine, în loc de bun venit.

‒ Câți parai ai la tine? Îi vreau pe toți.

‒ Nu prea mulți, a fost o zi îngrozitor de proastă. Încă două ca asta și ne apucăm de vândut țigări. Dacă-l scutur și pe Chioru, partenerul meu, aflat două străzi mai încolo, cred că strângem vreo mie cinci sute. Cam așa.

‒ Perfect, caută-ți Chioru și te aștept în mașină. Leii o să ți-i aducă George mai târziu.

Înșfac teancul de dolari, fără să-l mai număr, și-i fac semn lui George să demareze în trombă spre vamă. Biroul vamal geme de oameni neastâmpărați, cu dosare stufoase sub braț. Aceștia își mută greutatea când pe un picior, când pe celălalt, ca într-un joc sincron de copii, uitându-se în răstimpuri regulate la ceas. Alminteri, toate privirile se concentrează într-o singură direcție, o ușă masivă din lemn, roasă în dreptul clanței, prin care intră, la intervale regulate de timp, câte un ins plin de speranță, mișcându-și buzele tăcut, într-o ultimă repetiție a unui discurs îndelung pregătit. După minute bune iese de ocolo tâmp, cu hârtiile răvășite în dosar, tamponându-și fruntea și legănându-se nehotărât, fără a ști încotro s-o apuce. Ciudată metamorfoză! Dincolo de zid timpul se scurge altfel, de ai zice că acele persoane sunt separate nu de un paravan, ci de o odisee intergalactică. Camuflați în spatele panoului de rigips, funcționarii plictisiți se mișcă cu încetinitorul, își fac de lucru plimbând cîte un dosar de pe un birou pe altul sau acordându-și consultații în probleme familiale. Se mobilizează un pic mai mult să-și strângă lucrurile, abia când izbăvirea este aproape, iar închiderea programului o chestiune de minute.

În fața unei asemenea secvențe suprarealiste primul imbold este să mă deconectez afară la o țigară, oferindu-i una și portarului instituției, din pachetul meu cartonat. Dopurile de plută de culoarea filtrului de Marlboro sunt tot mai mici și mai îndepărtate în cugetul meu, blocând suprafața unui depozit de tranzit pentru cine știe cât timp. Când l-am văzut pe portar cum trage cu nesaț din țigară, uitându-se admirativ la rotocoalele albe de fum ce-i ieșeau de sub mustață, i-am cedat tot pachetul proaspăt desfăcut. Îndeajuns ca să mă întrebe ”Cu ce treabă pe la noi?”, iar eu să mă conformez și să-i evoc sumar de ce mă aflam acolo. Se pare că portarul, ruda de la țară a vreunui demnitar, era doctor în taxe, mai priceput decât cei dinăuntru. Iar povestea mea n-o auzea pentru prima dată.

‒ Mă tem că n-ați nimerit foarte bine. Șeful biroului vamal, singurul care v-ar putea ajuta, este plecat cu treburi la direcția generală. Mai bine veniți mâine la prima oră...

‒ Nu se poate, astăzi trebuie să rezolv, încerc eu să supralicitez, bazându-mă și pe plicul pe care-l țineam dosit în buzunarul poșetei.

‒ Prea bine, doamnă! Așteptați puțin aici, îmi răspunse portarul trăgând un ultim fum până sub mustăți, riscând să-și ardă buzele. Apoi se năpustește înăuntru pe o ușă laterală.

Se întoarce victorios, după vreo cinci minute, chemându-mă să stau de vorbă cu doamna Minodora, șefa serviciului reglementări vamale din cadrul biroului. La invitația șefului de serviciu ”porți deschise” fac cunoștință cu un conglomerat enorm de carne care inainta cu greutate pe coridor, frecându-se de toți intrușii care așteptau, agățați de dosarele lor cu șină. A fost de ajuns să-i arăt două formulare completate ilizibil pentru a se schimonosi de mânie, pe fața buhăită și roșie ca focul, ca să urmeze o tiradă verbală din cele mai feroce:

‒ Cum vă puteți închipui că eu, ca reprezentant al statului român, aș putea să vă scutesc de niște taxe care au rolul de a proteja economia națională, și așa slăbită? În schimb, dacă mi-ați fi telefonat, aș fi putut să vă scutesc de un drum până aici, în hărmălaia asta de oameni. Toți vor să importe, nimeni nu mai muncește, nu mai produce ceva. De azi dimineață doar asta fac,  explic decizia guvernului de a combate inflația prin taxe vamale. Vă rog să mă credeți. De parcă aș vorbi unor surzi, care văd în fața ochilor doar cursul de schimb, pe care tot ei îl destabilizează. Dolari, dolari, dolari! Valută transformată în chinezisme sau turcisme! Nu vă mai ajunge contrabanda pe scară largă! Acum vreți contrabandă instituționalizată!

Doamne, câtă ură a putut înmagazina acestă muiere în cele două minute de când mă cunoaște! Îmi apăs ușor buzunarul poșetei unde știam că se află teancul cu dolarii mei. Să-i înstrăinez? M-am lămurit degrabă. Orice efort în acest sens ar fi fost necugetat și inutil în fața unei conștiințe atât de încărcate de moralitate patriotardă. Pentru o clipă am fost tentată să-i explic doamnei că importurile noastre nu sunt nicidecum bunuri de consum, ci componente ale procesului de producție, dar mi-am dat seama că o femeie atinsă de o asemenea patimă nu e în stare să separe grâul de neghină. Mintea ei, asemenea celor care au gândit respectivul act normativ, e un imens talmeș-balmeș impregnat cu venin. Așa că m-am mulțumit să-mi iau hârtiile înapoi și să-i întorc spatele, nu înainte de a rosti printre dinți: ”Mai vedem noi!”. La ieșire, portarul mi s-a înfățișat cu un zâmbet care friza o satisfacție prea puțin disimulată:

‒ Deci ne vedem mâine dimineață la prima oră, să vă conduc la domnul director?

Am consimțit. Ce era să fac? Deși rictusul acela îmi producea greață. Nu rezona deloc cu starea mea de spirit în acel moment.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (4)

4

Abia aștept să mă întorc în București pentru a demara procedurile de înființare a noii societăți comerciale. Mă încarc cu o mare responsabilitate. Am un obiectiv cât se poate de generos, concret, parcă-l ating cu mâna. Aproape zilnic discut cu Marian la telefon și-i fac cunoscute planurile mele. Deocamdată, sunt doar castele de fum, fără nici un fel de substanță. Denumirea o pitrocim îndelung în timpul convorbirilor noastre interurbane, savurând parcă pe tărâmul imaginației forța de atracție a unor cuvinte magice. Într-un moment de grație și de inspirație, credem noi, ”Conacul de Vinuri Odobești” se impune ca variantă câștigătoare. Începutul este cum nu se poate mai greu. Sunt sufocată de nimicuri transpuse în acte, alergătură, birocrație și șpăgi. De fapt, ”nimicul” este cuvântul de ordine. Nu mă bazez pe nimic concret, în afară de o idee care-mi călăuzește zbaterea.

Cine m-a cunoscut în urmă cu trei luni, calmă și calculată, cu gesturi lâncede care trădau un plictis și un sictir de tot ce înseamnă sistemul de învățământ, și m-ar vedea acum, ageră și impulsivă, ar zice că sunt posedată de un demon. Ar bănui, probabil, că un animal de pradă se cuibărise prin cine știe ce căi ascunse în corpul și mintea mea. Toată energia care dormitase cât timp lâncezeam la catedră se dezlănțuie acum frenetic, rupând zăgazurile conformismului bugetar. Ca un vulcan modelez totul în calea mea. Mă trezesc brusc la viață după perioade cosmice de inactivitate.

De la Hussein am așteptări mari. Sper să obțin finanțarea unei prime aprovizionări cu treizeci de mii de litri din prețiosul lichid al lui Bacchus, un fel de cadou pentru botezul ”Conacului”. Dar arabul se chircise împreună cu toate conturile lui când i-am avansat o asemenea propunere, de m-a făcut să cred că mai degrabă aș fi reușit să-l conving pentru sfânta taină a botezului în credința noastră, sau cine știe ce improbabilă revoluție spirituală în lumea islamică. Am de ales? Dacă doresc să dau lovitura, e musai să le câștig încrederea tartorilor de la Odobești de la început, să le iau ochii cu bani-gheață. Măcar la primul transport. Extracția de fonduri s-a concretizat cu mare dificultate, acompaniată de o promisiune iluzorie, ca un simulacru de anestezie mentală. Cândva, îi voi da toți banii înapoi. Când m-am văzut cu cisterna în curte, entuziasmul meu nu mai era același. Abia în cele din urmă începusem să mă dumiresc. Ce cantitate ridicolă de vin am negociat! Nu-mi asigură nici pe departe un flux continuu de livrări. De aici înainte trebuie să jonglez cu comenzile, cu livrările, cu valutiștii de pe terasă, cu plățile la termen, cu amânările, cu salariile, cu Hussein.

O hală dezafectată, pe care o recondiționasem cu buget redus, îmi devine casă. Acolo, direct pe ciment, începem să îmbuteliem manual primele sticle de Merlot, Sauvignon Blanc sau Fetească Neagră de la ”Conac”. Toate ustensilele noastre constau în vreo două duzini de pâlnii, furtune, vase de decantare, damigene de diferite dimensiuni. Pentru umplerea și etichetarea sticlelor apelez la câțiva paznici care nu-și mai găseau rostul la firma lui Hussein. Apoi, cu încrederea nezdruncinată în posibilitățile mele și în calitățile vinurilor selecționate de Marian, mă arunc în vâltoarea acestui domeniu despre care nu știu mai nimic, dându-le lecții unor așa-ziși profesioniști cu zeci de ani de activitate în spate.

Aveam în plan să cutreierăm hotelurile și restaurantele de lux pentru a face prezentări de vinuri sau degustări sofisticate, cu somelieri și degustători profesioniști. Așa cum ne învață cele mai noi manuale și strategii de marketing. Cât de naivă puteam fi! Nici dracu nu se uita la noi. Am înroșit telefoanele stabilind întâlniri peste întâlniri, care să fie apoi contramandate brutal chiar în ziua prezentării, din motive cataclismice care necesită o mare doză de inventivitate. Alte restaurante, mai micuțe, considerau că ne fac o mare favoare prin faptul că ne primesc vinurile cu decontarea la termen, peste trei luni, și doar a sticlelor consumate. Cum să fiu de acord cu o astfel de enormitate când inflația bătea record peste record, cu cifre amețitoare de trei sute la sută? Practic, am făcut un calcul, peste trei luni ne plăteau vinurile la jumătate din preț. Afacerea risca să moară din fașă, spre satisfacție nedisimulată a lui Hussein care-și dovedea orgoliului său semeț că se pricepe la previziuni și, implicit, credea el, are simțul afacerilor de succes. Într-adevăr, îmi spusese din start că n-o să meargă și mă lăsa să-mi rup gâtul, dar n-aveam de gând să abandonez lupta. Eram ca un animal rănit, plină de ură și de frustrare.

Îmi rămăsese să joc o ultimă carte. Cea mai grea, Geo. Mă uit la telefon ca la cel mai aprig dușman al meu. Pun mâna pe el, un telefon masiv, de birou, cu disc. Formez numărul până la jumătate, plimbând degetul cu neîncredere pe discul perforat, aglomerat de cifre. Renunț. Din mâna ce mi se balansa sleită, receptorul se scurge înapoi în furcă. Îmi iau un pahar cu apă și-mi umezesc buzele. Reiau de câteva ori aceleași gesturi care riscă să devină un ritual. Fie ce-o fi! Sună. La celălalt capăt al firului, vocea pițigăiată a secretarei. Îi spun cine sunt. Pare să mă cunoască. Peste doar câteva clipe se aude vocea gravă a lui Geo, ca o detunătură de trăsnet, de trebuie să depărtez receptorul de ureche. Se arată surprins. Nu stă mult pe gânduri. Mă invită la sediul FPS. După o revizuire sumară a pașilor ce-i am de parcurs, după ce am exclus din start datul înapoi, pășesc în sunet strident de tocuri pe culoarele sediului din strada C.A. Rosetti. În fața ușii pe care stă scris cu litere îngropate ”director adjunct” mă proptesc ca în fața unui vârtej. Ciocăn discret înainte de a mă teleporta înăuntru.

Geo mă aștepta în antecameră. A rugat secretara să nu-l deranjeze nimeni și a încuiat ușa biroului cu cheia, lăudându-se că are afaceri importante de pus la punct. M-a invitat să mă așez în fotoliul moale din fața biroului, iar el s-a scufundat în scaunul ergonomic, care cu greu i-a putut compensa prăbușirea.

‒ Măi, măi, măi! Așadar, ai abandonat școala și te-ai apucat de afaceri cu vinuri, a glăsuit Geo, ca și cum ar fi reluat de la virgulă firul discuției purtate la telefon. Iar acum dorești să-ți facilitez intrarea într-unul din marile hoteluri ale Bucureștiului. Ei, hai că-mi placi! Înseamnă că n-au fost baliverne ce ne-ai îndrugat atunci, în club, la beție. Apropo, știi, eu cu Silvia nu mai suntem împreună. Ne-am certat. Mă săturasem să fac față ifoselor ei neîntrerupte.

Nu știam. Dar, nu-mi explic de ce, nu eram deloc surprinsă. Ba chiar, vestea am primit-o cu o ușoară relaxare. Apoi, am trecut la afaceri. Pentru el afecerile se reduceau la două lucruri simple, marfa și banii. Și m-am convins, cu această ocazie, că mă trata ca pe un sortiment de marfă, ceva mai răsărită, pentru satisfacerea propriilor capricii. După o clipă de cumpănire, cu mâinile sprijinite de cotierele scaunului, s-a ridicat de la biroul său imens, din lemn de nuc, ornat cu motive geometrice, și a venit în spatele meu. Mi-a masat ușor umerii, după care s-a mutat în față. Ce a urmat întrece orice închipuire și reprezintă cel mai negru coșmar al existenței mele.

O presiune pe ceafă, mai să-mi frângă gâtul, mă îmboldește, în timp ce din sens invers hoinărește un piston oțelit, la început palid și calculat, apoi frenetic, ca o locomotivă cu aburi în plin avânt, pufăind din greu. Nu mâncasem mai nimic de dimineață. Sunt năucă. Înțepătura din ceafă și amețeala nu contenesc. Simt stomacul întors pe dos, omulețul dat peste cap, iar un val de vomă incandescentă mi se oprește tocmai în gât. Pistonul nu mă slăbește, își continuă mișcarea de anduranță în doi timpi. O senzație de înec iminent mă acaparează. Aș tuși, ca într-un ultim gest de minimă răzvrătire, dar nici asta nu pot. Ochii mi se împăienjenesc. Aș vrea să beau ceva pentru a alunga greața. Sete. Foame. O omletă bine bătută, omogenă, consistentă. O omletă crudă îmi inundă gura hulpavă și-mi iese pe nas. Apoi o senzație de toropeală mă poartă în adâncurile unei mări liniștite, la granița dintre cele două lumi. Ce simplu se ajunge dincolo!

Când m-am trezit din leșin, Geo nu se mai găsea prin preajmă. Biroul lui era răvășit în asemenea hal, de parcă un tsunami de proporții se năpustise asupra lui. Obiecte căzute, aruncate, sparte, hârtii, dosare, prosoape, haine înșirate. Totul în jur era cuprins de umezeală. Stăteam întinsă pe parchet în timp ce Ioana, secretara lui Geo, îmi acorda primul ajutor ca un salvamar priceput. Îmi ținea cu grijă capul sprijinit și îmi mângâia din când în când fruntea cu o compresă umedă. Ce fusese mai greu trecuse, citeam în privirile ei cuprinse de o stranie solidaritate feminină, alături de un dram de compătimire. Lucrurile nu aveau cum să rămână așa, mi-am promis. Cu acest gând strașnic ca un resort m-am ridicat de la pământ și mi-am aranjat ținuta, privindu-mă cu dezgust în geamul unei vitrine. La plecare, Ioana a strigat după mine și mi-a adus în fugă o carte de vizită, spunându-mi din ochi din partea cui era. Printre genele împăinjenite de lacrimi am deslușit cu greu ce scrie: ”IOAN ARDELEANU- manager general Hotel București”. Am luat bucata de carton și am aruncat-o neglijent în poșetă. După aceea m-am întors cu spatele, într-un gest brutal de stânga-mprejur, să nu mi se vadă fața pe care o uram, o uram laolaltă cu toată ființa mea.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (3)

3

Faptul că euforia momentului nu trebuie căutată în paharul cu vin, ci reprezintă zorii unei viziuni, s-a confirmat în zilele următoare. Plină de încredere mă urnesc spre școală, pentru o întâlnire cu directorul școlii, cu demisia mea scrijelită stângaci pe o coală de hârtie. Nici pixul, nici hârtia, nici cuvintele sau expresiile oarbe nu voiau să mă ajute în a-mi motiva decizia. Directorul face ochii mari, din care zvâcnesc numai semne de întrebare, încât mă simt datoare cu o explicație încropită pe loc: plec în mediul privat. Știu, este riscant, dar rutina, plafonarea începe să-mi facă rău. Necunoscutul, în loc să mă sperie, mă atrage irezistibil. Zâmbește ușor, ca între prieteni. Probabil, a simțit și el aceeași chemare la un moment dat, dar n-a avut puterea să se rupă. Acum, privirea lui părea să transmită un mesaj venit de departe, de înțelegere. O mărturisire nerostită. Totuși, mă roagă să mai rămân până la sfârșitul trimestrului, în fond mai sunt ceva mai puțin de două luni. Accept. Luca își termină și el școala și l-aș evacua, fără mari dureri de cap, la mama.

Oricum, mai aveam câteva lucruri de pus la punct și cu Hussein, înainte de a mă dedica definitiv afacerilor. Juridic, acesta era de neînduplecat să cedeze ceva din business, de o zgârcenie feroce, și consecvent ca o cămilă. Pe parcursul mai multor săptămâni am încercat, cu marcaj om la om, toate trucurile feminine de care mă simțeam în stare. Invariabil, se loveau de un zid. Totul până la asta. Credeam că la arabi subiectele tabu sunt legate de religie, dar se pare că mă înșelam. Fals! Instinctul de proprietate ține capul de afiș.

Între timp, un alt aspect interesant îmi atrage atenția. Observ cu surprindere că etichetele noastre multicolore, concepute artistic să seducă privirea, de parcă licoarea s-ar turna în ochi cu o pipetă, nu pe limbă și în creier, au tot mai mult succes, concretizat în cifre de vânzări. Adică, reușesc să vândă în cârciumi și supermarketuri cantități impresionante dintr-un vin de o calitate îndoielnică. De fapt, ce zic eu calitate îndoielnică, o poșircă ordinară pe care, pentru a o putea consuma, trebuie să te îmbeți înainte cu altceva. M-am convins repede că acest amănunt este prea puțin important, într-o piață generalizată a mărfurilor contrafăcute. Atâta vreme cât prezentarea este făcută de așa natură, încât clienților îndobitociți li se inoculează ideea că produsul consumat reprezintă etalonul, nimeni nu are nimic de comentat. Dacă producătorul vrâncean n-ar avea simțul măsurii, probabil ar reuși și-n zona de hoteluri și restaurante cu sticlele și etichetele noastre, mă amuz singură că am putut gândi o asemenea enormitate, care păstrează totuși un sâmbure de adevăr.

Într-o zi, mai spre începutul verii, mă aflam cu Hussein la Odobești pentru a discuta despre lansarea unui nou sortiment de vin. De la o nerozie a pornit toată tevatura. Mi-am exprimat în fața directorului de la fosta întreprindere comunistă de vinificație, îndoiala privind calitatea vinului conținut de sticlele noastre. Hussein face o grimasă de deznădejde, considerând că-i periclitez businessul cu vorbele mele străine de orice noimă. Dar directorul vizibil deranjat, însă fără resentimente, mă consideră doar o naivă necunoscătoare în materie de vinuri. Un motiv suficient de temeinic pentru a mă prezenta ceremonios degustătorului oficial al cramei sau șefului peste compartimentul calitate, cum mai este cunoscut în scripte. Chipurile, acesta avea meșteșugul de a mă introduce în tainele acelei științe complexe care poartă pompos numele de ”oenologie”. Tonul solemn, dar mai ales denumirea sofisticată atribuită bietului directoraș de țară, bun la toate, inclusiv să preia frustrările șefului, pline de năduf, sub formă de vorbe de ocară, mă fac să-mi înăbuș din fașă un râs isteric. Probabil că râsul ar fi răzbit în cele din urmă, provocat în cascade de perlele directorului, debitate cu o cadență ce-l transformase într-o sursă inepuizabilă de amuzament. Dar, spre norocul meu, am plecat chiar în clipa aceea alături de nea Mărin Enache, cum am aflat că i se spune oenologului, pentru a mă lăsa târâtă în hrubele, beciurile și pivnițele Odobeștiului. Alfabetizarea cu limbajul de specialitate în cultura vinului putea să înceapă.

Marian Enache se prezintă ca un individ între două vârste, a cărui culoare din obraji îi trădează apetența pentru vinurile roșii, seci, care se potrivesc de minune cu friptura de fazan. Pentru că, înainte de a îndruga despre vinuri, mă oripilează cu metodele sofisticate de prins acele vietăți gingașe, ce se găsesc din abundență prin părțile locului. Dincolo de cuvinte, pe care nu dau doi bani, urmăresc mimica și gesturile interlocutorului meu. Mă surprinde cu o anumită prestanță în privire și în glas, care se potrivește ca nuca în perete cu înfățișarea de refugiat evadat dintr-un lagăr de tranzit al emigranților. Dar omul se simte bine în pielea lui și pentru nimic în lume nu și-ar abandona cămașa soioasă, de un alb aproximativ, ce-i cade neglijent peste umeri, ținându-se doar în doi nasturi și-i iese pe trei sferturi din pantalonii largi, strânși cu o curea plesnită la brâu. Tabloul vestimentar este completat de o pereche de pantofi prăfuiți și scâlciați, prin care ieșiseră monturile proeminente. Cu o astfel de ținută, inconștient, Nea Mărin se consideră, probabil, mai apropiat de oamenii pe care-i coordonează, în mare parte tineri zilieri înfășurați în niște halate mizere. Aceștia mișună printre stivele de lăzi sau butoaie și-și salută șeful la fiecare pas, mai mult pentru a se face remarcați.

Abia după ce intrăm în subteran se poate desfășura în voie, lansându-se într-o tiradă ce friza nebunia despre calitățile curative ale vinului, din care pricepeai că cei care nu au darul consumului regulat sunt niște bieți nenorociți atinși de toate bolile pământului. Prea puțin mă interesau elucubrațiile ilogice ale interlocutorului meu, dar, din plictiseală, îl las să-și desăvârșească delirul. Apoi, o idee prinde aripi dintr-un fulger de gând:

‒ Dacă v-aș invita în seara asta la cel mai luxos restaurant din Focșani și aș comanda o friptură de vânat bine garnisită, ce vin mi-ați recomanda, din acela sau din celălalt? Rostesc la întâmplare două din sortimentele pentru care colaborarea noastră trecuse de culmile succesului.

Nea Mărin sau Marian, evit să intru în jocul angajaților săi și să-i acord titlul de noblețe al senectuții, își ia câteva clipe de gândire, timp în care, din măruntaiele burdihanului său expandat, pe care i se proptise o mână, se stârnește un val de vomă incandescentă care se oprește abia în gâtlej. Și am înțeles din expresia feței că omul nu este pe deplin pierdut pentru societate. Apoi, fără nici un cuvânt, cu o anumită teamă să deschidă buzele, mă duce lângă un butoi imens cu doagele mâncate de vreme. Dă drumul la robinet, iar lichidul maroniu, în lumina spectrală a galeriei, se scurge nestingherit în pahar.

Îmi întinde paharul înainte de a rosti, cu un efort remarcabil de a-și lua aer:

‒ O să iau vreo două sticle din ăsta pentru diseară. Știu un restaurant cum nici la Paris nu găsiți, domniță. Prepară cea mai bună terină de fazan din regiune.

Duc paharul la gură și instantaneu mi se face foame. Încuvințez. Apoi, mă grăbesc să mă întorc la Hussein care, pesemne, încheiase ”deal-ul” cu conducerea unității. Mă duc glonț către el, îl extrag din ultimele amabilități cu directorimea comunistoidă a întreprinderii pentru a-i șopti discret la ureche:

‒ În seara asta luăm cina la restaurant cu Marian Enache, oenologul. Sper să-l convingem să lucreze cu noi.

‒ Cum? Se pricepe la etichete?

‒ Nu, doar la vinuri, dar este suficient.

‒ Nici nu mă gândesc. Am întâlniri mult mai importante în București.

‒ Dragul meu, în imperiul tău de carton vreau și eu jucăria mea. Poate să fie doar un moft, sau poate nu. Creăm o divizie specializată în îmbutelierea vinurilor, am adăugat în timp ce-mi strecuram mâna la reverul sacoului, încercând să-i îndepărtez o scamă imaginară.

Se pare că argumentul final a fost decisiv. Hussein s-a mai înmuiat. În felul acesta rezolva una din problemele care-i dadeau mari bătăi de cap în ultimul timp. Evita cooptarea mea în acționariatul companiei-mamă, cu costuri relativ rezonabile.

Câteva ore mai târziu eram cu Hussein și Marian Enache la restaurant, căutând să-mi duc planul la bun sfârșit. Recapitulând lucrurile importante din acea zi, Marian îmi făcuse o bună impresie, cu excepția aspectului său vestimentar care, oricum, nu este relevant. La o primă vedere era iubit de oameni și, categoric, cunoștea toate dedesubturile din întreprinderea pentru care lucra încă din tinerețe. Începusem să cred că e omul potrivit să-i disloce pe directorii cei mari, general și adjunct. Iar dacă n-ar fi avut destul elan pentru aspirații de mărire, nicio problemă, i s-ar putea inocula. S-ar fi cuvenit să camuflez bine această curajoasă perspectivă. În logica punerii omului potrivit la locul său, gândurile îmi zboară de la Marian la condiția femeii. Cum ar fi dacă femeile ar trece prin lume drept înzestrate cu viclenie sau inteligență malefică? O mare deziluzie pentru ambele tabere. Mai degrabă, femeile ar trebui să facă pe proastele pentru a nu-i lăsa pe bărbați să se considere inferiori.

Nu mă edificasem, subminarea autorității se putea desăvârși în cel mai curat și discret stil, doar din interior sau, mai bine, dintr-o poziție externă? O astfel de dilemă îmi ocupa mintea. Hussein era complet distrat, aproape că-l târâsem până la local. Fuma și din când în când butona pagerul, al cărui sunet strident bipăia aproape neîntrerupt pentru a anunța cine știe ce mesaje dintr-o lume a afecerilor care-mi părea la fel de străină ca cea a extratereștrilor. Dar, cu atât mai incitantă devenise provocarea s-o explorez. În absența lui Hussein, deși fizic era acolo, mă bazam doar pe fler pentru a conduce discuția. Un al șaselea simț, intuitiv, nu mă lăsa să-mi cumpănesc gândurile și gesturile. Mă trimitea direct în vâltoare.

‒ Observ că stați pe o adevărată comoară, dar nu o scoateți la suprafață, am încercat să aprind o scânteie de conversație după ce am așteptat ca ospătarul să ne ia comanda, iar vinul, de data asta de un roșu strălucitor, să se aștearnă cuminte pe fundul paharului.

‒ Ne orientăm și noi în funcție de ce cere piața, domniță, că tot am pătruns în capitalism. Vinurile la români trebuie să fie albe sau roze, să meargă șpriț cu sifon, dulci să fie împreunate cu vodcă sau matrafox, și îndeajuns de slabe ca să se asocieze cu vorbărie multă și politică de cârciumă. Nu ne trebuie cine știe ce calitate. Și, evident, contează la buzunar, prețul vinde marfa. Ce avem noi aici, în butelcă, se bea doar la ocazii speciale.

‒ Da? Eu m-aș simți mult mai atrasă de un bărbat care bea un vin rubiniu.

‒ Înțeleg, domniță, numai că cheflii noștri de pe plaiurile moldave, veneticii acestui ținut glorificat în vremea lui Ștefan cel Mare, au fiecare câte patru-cinci copchii p-acasă, nu toți ai lor, ce-i drept. Abia așteaptă să le moară scârbavnica, ca să se concentreze temeinic asupra paharului, fără a avea regrete că le-au ieșit copiii oligofreni.

Am dat pe gât un strop de vin și m-am ridicat de la masă, înveselită de această ultimă remarcă care m-a motivat să fac, aparent, o constatare nevinovată:

‒ Observ că și dumitale îți place vinul roșu, am rostit în timp ce l-am atins ușor cu dosul palmei pe spatele arcuit, singurul loc de care mă simțeam atrasă, de parcă acea masă diformă de carne împuțită avea doar posteriorul viril.

Se înroșise ca un rac stacojiu, proaspăt dat în fiert. În acel moment am simțit că e pierdut, e al meu. Restul au fost detalii contractuale. Marian Enache se învoise sa primească o sumă frumușică de bani pentru consultanță, dublu cât salariul de la Odobești, care oricum e de mizerie, dar rămânea ca un ghimpe în cadrul întreprinderii de vinificație pentru a-mi selecta vinurile vrac pe care doream să le cumpăr. La finalul discuției sorb, ca pentru prima dată, vinul primenit în pahar, pentru a mă convinge că am în față un degustător priceput. Așteptările sunt confirmate, iar colaborarea pecetluită cu un clinchet ca de coploțel, izvorât din ciocnirea paharelor noastre. Hussein aproape că moțăia lângă mine, fusese un lest toată seara. Trebuie să rog un băiat de prăvălie să mi-l care la hotel. Nu mă pot lupta cu el.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (2)

2

            Sunt profesoară de engleză de peste patru ani la aceeași școală de cartier. Încă de pe vremea lui Ceaușescu. Cu toate acestea, nu mă văd făcând mulți pureci în învățământ. Nu este pentru mine să desțelenesc mințile buruienoase și lipsite de perspectivă ale vlăstarelor din zorii capitalismului deșănțat. Li s-a urcat la cap libertatea la toți, începând de la cei mici! Nu mai există uniformă, nici respect, civilizație, educație. Fusesem pe punctul de a abandona școala în urmă cu ceva timp, când am primit o propunere de consilier juridic la niște arabi ce făceau comerț în România. Nu era mare lucru, doar să traduc niște hârțoage, documente de export sau import, pe care să le depun la autoritățile competente. Și aș fi făcut-o fără regrete dacă divorțul nu mi-ar fi dat planurile peste cap. Rămăsesem să am singură grijă de Luca, iar arabul n-ar fi acceptat în ruptul capului să mă împart între el și copil. În plus, locul de muncă ar fi fost departe de școală tocmai când Luca se pregătea să intre în clasa întâi. Asta e, un tren pierdut. Probabil vor mai veni și altele. Rămăsesem în relații cordiale cu Hussein, care ar fi vrut să-mi facă și curte dacă nu i-aș fi retezat-o din start. Eram prea răvășită ca să mă implic într-o nouă relație. Totuși, rămăsesem amici.

            L-am urât mult pe fostul soț că ne-a lăsat baltă și a plecat. Dar cu timpul am început să-l înțeleg. Suferise mult pe vremea lui Ceaușescu din cauza persecuțiilor politice. Era un rebel incurabil care atrăgea necazurile ca un magnet. La institutul de proiectări unde fusese angajat imediat după terminarea facultății, proiectele lui țineau în spinare o liotă de incompetenți agresivi. Cum adică să vină unul mai tânăr, fără experiență, să le dea lecții? Cu toate astea, își însușeau fără jenă lucrările lui pentru că, vezi Doamne, el nu avea stagiul terminat pentru a fi titular de proiect. Odată, s-a luat la bătaie cu secretarul de partid din institut și nu s-a lăsat până nu ”i-a proiectat” în cap tabloul lui Ceaușescu, de s-a făcut țăndări. A fost și închis pentru asta. Bietul Dinu! Revoluția l-a prins în stradă. Apoi, când a văzut că nimic nu se schimbă în politică, în societate, în economie, la institut, a devenit din ce în ce mai abătut. Începusem să-l urăsc și eu pe Iliescu, de parcă de el depindeau momentele noastre de tandrețe, din ce în ce mai rare. Calendarul nostru de sex se scria pe răboj la Cotroceni. Pe urmă, după ce minerii au invadat Bucureștiul, n-a mai fost chip să-l țin lângă mine și lângă copil. Spunea că nimic bun nu se va alege de țara asta. A plecat în Germania și de acolo, la scurt timp, în America. Hotărârea de divorț i-am expediat-o prin poștă, când lacrimile îmi secaseră deja. Acum, ne mai trimite din când în când câte o bancnotă frumoasă, are grijă să nu fie mototolită, cu portretul lui Franklin. O bancnotă pe care, dacă ar fi aici, i-aș băga-o în fund. Asta e tot ce s-a ales de iubirea noastră.

            Deunăzi mă simțeam ca o stâncă, întărită de suferință. Imună la factorii disturbatori din mediul în care-mi duceam existența. Aici includem și relațiile inter-umane. Omul de lângă mine, cel mai apropiat, nu mă putea copleși. Ochii, secătuiți de atâta plâns, mi se transformaseră în două pietre abrazive de duritatea diamantului, și totodată, cristaline, înșelătoare. Privirea pătrunzătoare putea să macine conștiințe, să disloce sentimente. Realitatea îmi confirmă că orice Hussein dintr-o țara care propovăduiește superioritatea bărbatului asupra femeii reprezintă o provocare pentru mine. Un test pentru forța minții să domesticesc o astfel de lighioană. Iar Hussein era o lighioană a naibii de arătoasă. Pripășit pe plaiurile noastre odată cu cohorta de studenți arabi, ademeniți de Ceaușescu să-și isprăvească studiile în ale materialismului dialectic, în schimbul verzișorilor atât de necesari pentru plata datoriei externe, Hussein se dovedise meșter, mai degrabă, în materialismul eclectic. Înzestrat cu un ascuțit simț comercial, era nelipsit de la petrecerile studențești de prin cămine, unde vindea țigări, cafea, casete video cu filme deocheate, blugi, adidași, și ce se mai putea. Știa să facă și cadouri sau să reducă prețul la sfert, pentru a-și lubrefia canalele de distribuție. Așa l-am cunoscut, pe vremea când mama mă învățase să nu mă culc cu străini. De atunci s-au schimbat multe, iar în ultimii ani am adăugat un strat impermeabil de fard pentru suflet și inimă. Sentimentele rar se exprimau liber pe fața mea. Înzestrată cu această armură, îl sun pe Hussein după mai bine de doi ani, să-l întreb ce mai face, și imediat mă invită în city, la o cafea.

Fostul student arab, bișnițar de cămin, devenise un om de afaceri respectabil, cu un business serios în domeniul producției de ambalaje și etichete. Ha, ha! Tocmai Hussein să se preteze la o astfel de afacere! El, care vizase întotdeauna conținutul, miezul problemei, substanța! Puteam să-l tachinez la nesfârșit pe tema asta și n-aș spune că-i displăcea. ”Lucky, succes la mine în afaceri început cu comerț, ambalaje. Mai întâi trebuie să înveți să vinzi, să ambalezi frumos ceea ce vinzi. După aceea te califici pentru afacerile cele mari. Noi am face tare echipă bună împreună. Înțelegi măi?” Înțelegeam prea bine. Ambalajele sunt doar o bornă, o amăgire pentru disimularea adevăratelor preocupări. În sinea lui, Hussein era atras de esențele pure, dar, până acolo, căuta să nu ardă etapele. Total diferit față de mine, suficient de pragmatică, sincronizată cu vremurile, pentru a mă ghida după principiul ”scopul scuză mijloacele”. În schimb, Hussein se împiedica de cuvinte, de veșminte, de cultura sa arabă pentru a ajunge la inima mea. Nu-i mai puțin adevărat că aceasta se afla închisă într-un cufăr ferecat, nu așa ușor de desfăcut. În ceea ce mă privește, mi-aș oferi mai lesne un alt triungi, cu laturile mai puțin rotunjite și aflat undeva mai jos. E musai să vin și eu cu ceva în capitalul social al unei noi alianțe comerciale. Iar un alt activ viabil nu posedam. Cum spuneam, Hussein se săturase să aștepte la porțile dorului, evocând expresii artistice de învăluire, frumos ambalate în limbile română sau engleză. Țintea cât mai sus pe scara grațiilor mele.

Într-o noapte parfumată de vară, îmi desfac cufărul, dar nu cel mare în care pulsează haotic o inimă rănită. Chiar și așa, alianța era pecetluită. Tocmai se semnase un contract uriaș cu un celebru producător de vinuri din zona Vrancea, să le livrăm etichete, lăzi, sticle, cutii de carton pentru ambalat, iar evenimentul se impunea sărbătorit cum se cuvine. În pripă, ne dăm întâlnire în Club A, unul dintre puținele pe care le știam de pe vremea studenției noastre. Am avut grijă să-l pregătesc pe Hussein pentru întâlnirea ce avea să urmeze, întrucât o invitasem și pe Silvia alături de nelipsitul Geo.

‒ Ai mare atenție ce dai pe goarnă! Asta e un securist nenorocit care află și ce n-ai spus, citește printre cuvinte. Iar arabii sunt feblețea lui. Mare lucru să nu te provoace la o discuţie despre intimitățuri, ca să te înfunde a doua zi.

‒ Dragă Lucky, da eu nu dau nimic pe goarnă, la mine cântat este doar la darbuka, a încercat Hussein să facă pe prostul. Însă am priceput că a înțeles ideea din modul cum îi tremurau genunchii.

Ne întâlnim toți patru la lumina unui felinar public de pe Lipscani și pătrundem pe o scară îngustă la subsol, ca într-o galerie de șobolani. Dacă s-ar propaga vreo flacără în interior, am lumina feeric, cu propriile trupuri, multă vreme pentru a întreține vâlvătaia. Un gând fugar, risipit în fumul opac, îmi dă de rumegat angoase fără sens. Ochim o masă mai retrasă de unde se vede doar un sfert din scena pe care își acordează chitarele un cantautor cunoscut. Cel puțin așa lasă de înțeles efervescența care cuprinsese mesele din față și tinerii care, fără a avea locuri la mese, se înghesuiau pe buza scenei cu câte un pahar de băutură în mână. Pentru mine, care sunt o habarnistă în domeniul muzicanților la modă, e mai important ce se petrece la masa noastră. Încă dinainte de a intra în club mă tot gândeam cum să-l prezint pe Geo pentru a nu vexa pe cineva. Nu puteam s-o trântesc nonșalant: colonel de securitate Geo Arnițoiu, mă rog SRI, m-ar fi corectat el, specialist în racolări și trierea cadrelor. N-aveam încredere nici s-o las pe Silvia să facă prezentările, pentru c-ar fi zbârcit-o rău sau s-ar fi bâlbâit nemăsurat. Salvarea o primesc chiar din partea lui Geo care, de cum se așeză pe taburetul scund din preajma mesei rotunde, își ia un aer prețios și postează în fața fiecăruia dintre noi câte o carte de vizită, declamând plin de emfază: ”Astăzi dau de băut la toată lumea. Cine mă refuză îl privatizez. Ha, ha...” Apoi îi trage o ventuză zdravănă Silviei cu niște buze voluptoase, ca de urangutan hămesit.

Hussein, care dorea să sărbătorească contractul, se face mic de tot. Dacă ar fi avut un spațiu deschis, probabil, ar fi luat-o la goană și nu s-ar fi oprit până la el în deșert. Da, exact ca Forrest Gump. Abia atunci, văzându-l pe Hussein cum se scurge de pe scaun, îmi opresc privirile pe cartea de vizită inscripționată: ”Geo Arnițoiu, director adjunct, Direcția Privatizare”. Iar sus de tot, spre marginea din stânga a cartonului dreptunghiular, cu majuscule și litere aurite pe fondul lucios, scria: ”FONDUL PROPRIETĂȚII DE STAT”. E limpede! Dacă această instituție nou-înființată numește în poziții-cheie oameni cu probitatea profesională și, mai ales, trecutul lui Geo, înseamnă că are intenții cât se poate de serioase cu scheletele industriei socialiste. Ura! Sar în sus ca mânată de un resort, trăgându-l și pe Hussein după mine, dau ocol mesei și-l îmbrățișez pe Geo, urându-i activitate lungă în noua funcție. Hussein, în spatele meu, mă secondează făcând același gest. Abia după ce mă retrag simt dogoarea urmei unei mâini discrete, dar energice, pe una dintre coapsele mele. Instinctiv arunc o privire fugară către Silvia care râdea cu poftă de surpriza pe care ne-o provocaseră cărțile de vizită distribuite de Geo.

‒ Atunci, să sărbătorim, să curgă vinul, decretez, întorcându-ne la locurile noastre.

Discuția care s-a iscat după ce vinul a gâlgâit în pahare, s-a învârtit în jurul profesiilor și activităților noastre atât de diferite. M-am ferit să folosesc termenul serviciu care, în cazul lui Geo, n-ar fi avut cel mai curat înțeles. Așadar, job-urile noastre sunt atât de diferite, dar fire nevăzute sau conexiuni nebănuite se întrețes precum pânze de paianjen în lumina spectrală a galeriei din buricul târgului, împodobind cu filigran arcada unei ferestre de decor. Ar putea fi fereastra de oportunitate, mă surprind cugetând. Silvia este legată de Geo prin corecturile la diverse norme metodologice scrise în limba analfabeților, eu cu Hussein prin mici mișmașuri la fel de străine de normele deontologice, dar adevăratele odgoane abia de se întrezăreau pe axul timpului. Mânată de o puternică energie instinctuală, la un moment dat surprind pe toată lumea, declarând că ceea ce nu mi se potrivește deloc este tocmai profesia de dăscăliță. Vreau o schimbare cu viața mea. Silvia rămâne perplexă, uitându-se la mine ca la ultimul ei punct de sprijin luat de o viitură. În schimb, ambii bărbați din preajma mea nu contenesc cu încurajările, aplaudându-mă zgomotos. Totuși, mă măsoară din priviri cu suspiciunea că mă luasem prea în serios să folosesc expresii tranșante, indubitabile, după un pahar sau două de vin. Ca să arăt că sunt pusă pe fapte mari, mă ridic în picioare și întind o mână spre cantautorul care tocmai isprăvea o pauză de țigară și trecea fugar pe lângă masa noastră, înainte de a-și relua cântarea.

‒ Mă numesc Lucky Gheorghe. Cu cine am onoarea?

‒ Alexandru..., dar pentru prieteni sunt Ducu. Ducu Bertzi, mi-a răspuns cu un zâmbet formal, pregătit să-și continue traseul spre scenă.

‒ Dragă Ducu, pot să-ți spun așa? Ai cântat minunat. După recital, te invităm la masa noastră. Avem deja trei motive de sărbătorit. Nu-i așa băieți?

‒ Îmi pare rău Lucky. De aici plec direct la un alt eveniment. Poate altă dată, s-a scuzat folkistul cu o bună cuviință care te făcea să crezi că regretă profund existența unui alt program pe care trebuie să-l onoreze.

Deși am fost refuzată, ce-i drept politicos, poate mai politicos decât o meritam, gurile căscate s-au închis mult după aceea. Și au făcut-o căutând paharul pentru a-și turna licoarea pe limbă și în creier cu fervoarea celui care caută înțelesuri acolo unde nimic nu este de înțeles. Nimic nu era rațional în gândurile, în gesturile mele, dar simțeam că sunt călăuzită de o nebunie controlată, că instinctul mă duce în direcția cea bună. 

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro