4
Abia aștept să mă întorc în București pentru a demara
procedurile de înființare a noii societăți comerciale. Mă încarc cu o mare
responsabilitate. Am un obiectiv cât se poate de generos, concret, parcă-l
ating cu mâna. Aproape zilnic discut cu Marian la telefon și-i fac cunoscute
planurile mele. Deocamdată, sunt doar castele de fum, fără nici un fel de
substanță. Denumirea o pitrocim îndelung în timpul convorbirilor noastre
interurbane, savurând parcă pe tărâmul imaginației forța de atracție a unor
cuvinte magice. Într-un moment de grație și de inspirație, credem noi, ”Conacul
de Vinuri Odobești” se impune ca variantă câștigătoare. Începutul este cum nu
se poate mai greu. Sunt sufocată de nimicuri transpuse în acte, alergătură,
birocrație și șpăgi. De fapt, ”nimicul”
este cuvântul de ordine. Nu mă bazez pe nimic concret, în afară de o idee
care-mi călăuzește zbaterea.
Cine m-a cunoscut în urmă cu trei luni, calmă și
calculată, cu gesturi lâncede care trădau un plictis și un sictir de tot ce
înseamnă sistemul de învățământ, și m-ar vedea acum, ageră și impulsivă, ar
zice că sunt posedată de un demon. Ar bănui, probabil, că un animal de pradă se
cuibărise prin cine știe ce căi ascunse în corpul și mintea mea. Toată energia
care dormitase cât timp lâncezeam la catedră se dezlănțuie acum frenetic,
rupând zăgazurile conformismului bugetar. Ca un vulcan modelez totul în calea
mea. Mă trezesc brusc la viață după perioade cosmice de inactivitate.
De la Hussein am așteptări mari. Sper să obțin finanțarea
unei prime aprovizionări cu treizeci de mii de litri din prețiosul lichid al
lui Bacchus, un fel de cadou pentru botezul ”Conacului”. Dar arabul se chircise
împreună cu toate conturile lui când i-am avansat o asemenea propunere, de m-a
făcut să cred că mai degrabă aș fi reușit să-l conving pentru sfânta taină a botezului
în credința noastră, sau cine știe ce improbabilă revoluție spirituală în lumea
islamică. Am de ales? Dacă doresc să dau lovitura, e musai să le câștig încrederea
tartorilor de la Odobești de la început, să le iau ochii cu bani-gheață. Măcar
la primul transport. Extracția de fonduri s-a concretizat cu mare dificultate,
acompaniată de o promisiune iluzorie, ca un simulacru de anestezie mentală. Cândva,
îi voi da toți banii înapoi. Când m-am văzut cu cisterna în curte, entuziasmul
meu nu mai era același. Abia în cele din urmă începusem să mă dumiresc. Ce
cantitate ridicolă de vin am negociat! Nu-mi asigură nici pe departe un flux
continuu de livrări. De aici înainte trebuie să jonglez cu comenzile, cu
livrările, cu valutiștii de pe terasă, cu plățile la termen, cu amânările, cu
salariile, cu Hussein.
O hală dezafectată, pe care o recondiționasem cu buget
redus, îmi devine casă. Acolo, direct pe ciment, începem să îmbuteliem manual primele
sticle de Merlot, Sauvignon Blanc sau Fetească Neagră de la ”Conac”. Toate
ustensilele noastre constau în vreo două duzini de pâlnii, furtune, vase de
decantare, damigene de diferite dimensiuni. Pentru umplerea și etichetarea
sticlelor apelez la câțiva paznici care nu-și mai găseau rostul la firma lui
Hussein. Apoi, cu încrederea nezdruncinată în posibilitățile mele și în
calitățile vinurilor selecționate de Marian, mă arunc în vâltoarea acestui
domeniu despre care nu știu mai nimic, dându-le lecții unor așa-ziși
profesioniști cu zeci de ani de activitate în spate.
Aveam în plan să cutreierăm hotelurile și restaurantele
de lux pentru a face prezentări de vinuri sau degustări sofisticate, cu somelieri
și degustători
profesioniști. Așa cum ne învață cele mai noi manuale și strategii de
marketing. Cât de naivă puteam fi! Nici dracu nu se uita la noi. Am înroșit
telefoanele stabilind întâlniri peste întâlniri, care să fie apoi contramandate
brutal chiar în ziua prezentării, din motive cataclismice care necesită o mare
doză de inventivitate. Alte restaurante, mai micuțe, considerau că ne fac o
mare favoare prin faptul că ne primesc vinurile cu decontarea la termen, peste
trei luni, și doar a sticlelor consumate. Cum să fiu de acord cu o astfel de
enormitate când inflația bătea record peste record, cu cifre amețitoare de trei
sute la sută? Practic, am făcut un calcul, peste trei luni ne plăteau vinurile
la jumătate din preț. Afacerea risca să moară din fașă, spre satisfacție
nedisimulată a lui Hussein care-și dovedea orgoliului său semeț că se pricepe
la previziuni și, implicit, credea el, are simțul afacerilor de succes.
Într-adevăr, îmi spusese din start că n-o să meargă și mă lăsa să-mi rup gâtul,
dar n-aveam de gând să abandonez lupta. Eram ca un animal rănit, plină de ură
și de frustrare.
Îmi rămăsese să joc o ultimă carte. Cea mai grea, Geo. Mă
uit la telefon ca la cel mai aprig dușman al meu. Pun mâna pe el, un telefon
masiv, de birou, cu disc. Formez numărul până la jumătate, plimbând degetul cu
neîncredere pe discul perforat, aglomerat de cifre. Renunț. Din mâna ce mi se
balansa sleită, receptorul se scurge înapoi în furcă. Îmi iau un pahar cu apă
și-mi umezesc buzele. Reiau de câteva ori aceleași gesturi care riscă să devină
un ritual. Fie ce-o fi! Sună. La celălalt capăt al firului, vocea pițigăiată a
secretarei. Îi spun cine sunt. Pare să mă cunoască. Peste doar câteva clipe se
aude vocea gravă a lui Geo, ca o detunătură de trăsnet, de trebuie să depărtez receptorul de
ureche. Se arată surprins. Nu stă mult pe gânduri. Mă invită la sediul FPS.
După o revizuire sumară a pașilor ce-i am de parcurs, după ce am exclus din
start datul înapoi, pășesc în sunet strident de tocuri pe culoarele sediului
din strada C.A. Rosetti. În fața ușii pe care stă scris cu litere îngropate ”director adjunct” mă proptesc ca în
fața unui vârtej. Ciocăn discret înainte de a mă teleporta înăuntru.
Geo mă aștepta în antecameră. A rugat secretara să nu-l
deranjeze nimeni și a încuiat ușa biroului cu cheia, lăudându-se că are afaceri
importante de pus la punct. M-a invitat să mă așez în fotoliul moale din fața
biroului, iar el s-a scufundat în scaunul ergonomic, care cu greu i-a putut
compensa prăbușirea.
‒ Măi, măi, măi! Așadar, ai abandonat școala și te-ai
apucat de afaceri cu vinuri, a glăsuit Geo, ca și cum ar fi reluat de la
virgulă firul discuției purtate la telefon. Iar acum dorești să-ți facilitez
intrarea într-unul din marile hoteluri ale Bucureștiului. Ei, hai că-mi placi!
Înseamnă că n-au fost baliverne ce ne-ai îndrugat atunci, în club, la beție.
Apropo, știi, eu cu Silvia nu mai suntem împreună. Ne-am certat. Mă săturasem
să fac față ifoselor ei neîntrerupte.
Nu știam. Dar, nu-mi explic de ce, nu eram deloc
surprinsă. Ba chiar, vestea am primit-o cu o ușoară relaxare. Apoi, am trecut
la afaceri. Pentru el afecerile se reduceau la două lucruri simple, marfa și
banii. Și m-am convins, cu această ocazie, că mă trata ca pe un sortiment de
marfă, ceva mai răsărită, pentru satisfacerea propriilor capricii. După o clipă
de cumpănire, cu mâinile sprijinite de cotierele scaunului, s-a ridicat de la
biroul său imens, din lemn de nuc, ornat cu motive geometrice, și a venit în
spatele meu. Mi-a masat ușor umerii, după care s-a mutat în față. Ce a urmat
întrece orice închipuire și reprezintă cel mai negru coșmar al existenței mele.
O presiune pe ceafă, mai să-mi frângă gâtul, mă îmboldește,
în timp ce din sens invers hoinărește un piston oțelit, la început palid și
calculat, apoi frenetic, ca o locomotivă cu aburi în plin avânt, pufăind din
greu. Nu mâncasem mai nimic de dimineață. Sunt năucă. Înțepătura din ceafă și
amețeala nu contenesc. Simt stomacul întors pe dos, omulețul dat peste cap, iar
un val de vomă incandescentă mi se oprește tocmai în gât. Pistonul nu mă
slăbește, își continuă mișcarea de anduranță în doi timpi. O senzație de înec
iminent mă acaparează. Aș tuși, ca într-un ultim gest de minimă răzvrătire, dar
nici asta nu pot. Ochii mi se împăienjenesc. Aș vrea să beau ceva pentru a
alunga greața. Sete. Foame. O omletă bine bătută, omogenă, consistentă. O
omletă crudă îmi inundă gura hulpavă și-mi iese pe nas. Apoi o senzație de toropeală
mă poartă în adâncurile unei mări liniștite, la granița dintre cele două lumi.
Ce simplu se ajunge dincolo!
Când m-am trezit din leșin, Geo nu se mai găsea prin
preajmă. Biroul lui era răvășit în asemenea hal, de parcă un tsunami de
proporții se năpustise asupra lui. Obiecte căzute, aruncate, sparte, hârtii,
dosare, prosoape, haine înșirate. Totul în jur era cuprins de umezeală. Stăteam
întinsă pe parchet în timp ce Ioana, secretara lui Geo, îmi acorda primul
ajutor ca un salvamar priceput. Îmi ținea cu grijă capul sprijinit și îmi
mângâia din când în când fruntea cu o compresă umedă. Ce fusese mai greu
trecuse, citeam în privirile ei cuprinse de o stranie solidaritate feminină,
alături de un dram de compătimire. Lucrurile nu aveau cum să rămână așa, mi-am
promis. Cu acest gând strașnic ca un resort m-am ridicat de la pământ și mi-am
aranjat ținuta, privindu-mă cu dezgust în geamul unei vitrine. La plecare,
Ioana a strigat după mine și mi-a adus în fugă o carte de vizită, spunându-mi
din ochi din partea cui era. Printre genele împăinjenite de lacrimi am deslușit
cu greu ce scrie: ”IOAN ARDELEANU- manager general Hotel București”. Am luat
bucata de carton și am aruncat-o neglijent în poșetă. După aceea m-am întors cu
spatele, într-un gest brutal de stânga-mprejur, să nu mi se vadă fața pe care o
uram, o uram laolaltă cu toată ființa mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu