2
Sunt profesoară de engleză
de peste patru ani la aceeași școală de cartier. Încă de pe vremea lui Ceaușescu.
Cu toate acestea, nu mă văd făcând mulți pureci în învățământ. Nu este pentru
mine să desțelenesc mințile buruienoase și lipsite de perspectivă ale
vlăstarelor din zorii capitalismului deșănțat. Li s-a urcat la cap libertatea
la toți, începând de la cei mici! Nu mai există uniformă, nici respect,
civilizație, educație. Fusesem pe punctul de a abandona școala în urmă cu ceva
timp, când am primit o propunere de consilier juridic la niște arabi ce făceau
comerț în România. Nu era mare lucru, doar să traduc niște hârțoage, documente
de export sau import, pe care să le depun la autoritățile competente. Și aș fi
făcut-o fără regrete dacă divorțul nu mi-ar fi dat planurile peste cap.
Rămăsesem să am singură grijă de Luca, iar arabul n-ar fi acceptat în ruptul
capului să mă împart între el și copil. În plus, locul de muncă ar fi fost
departe de școală tocmai când Luca se pregătea să intre în clasa întâi. Asta e,
un tren pierdut. Probabil vor mai veni și altele. Rămăsesem în relații cordiale
cu Hussein, care ar fi vrut să-mi facă și curte dacă nu i-aș fi retezat-o din
start. Eram prea răvășită ca să mă implic într-o nouă relație. Totuși,
rămăsesem amici.
L-am urât mult pe fostul
soț că ne-a lăsat baltă și a plecat. Dar cu timpul am început să-l înțeleg. Suferise
mult pe vremea lui Ceaușescu din cauza persecuțiilor politice. Era un rebel
incurabil care atrăgea necazurile ca un magnet. La institutul de proiectări
unde fusese angajat imediat după terminarea facultății, proiectele lui țineau
în spinare o liotă de incompetenți agresivi. Cum adică să vină unul mai tânăr,
fără experiență, să le dea lecții? Cu toate astea, își însușeau fără jenă
lucrările lui pentru că, vezi Doamne, el nu avea stagiul terminat pentru a fi
titular de proiect. Odată, s-a luat la bătaie cu secretarul de partid din
institut și nu s-a lăsat până nu ”i-a
proiectat” în cap tabloul lui Ceaușescu, de s-a făcut țăndări. A fost și
închis pentru asta. Bietul Dinu! Revoluția l-a prins în stradă. Apoi, când a
văzut că nimic nu se schimbă în politică, în societate, în economie, la
institut, a devenit din ce în ce mai abătut. Începusem să-l urăsc și eu pe
Iliescu, de parcă de el depindeau momentele noastre de tandrețe, din ce în ce
mai rare. Calendarul nostru de sex se scria pe răboj la Cotroceni. Pe urmă,
după ce minerii au invadat Bucureștiul, n-a mai fost chip să-l țin lângă mine
și lângă copil. Spunea că nimic bun nu se va alege de țara asta. A plecat în
Germania și de acolo, la scurt timp, în America. Hotărârea de divorț i-am
expediat-o prin poștă, când lacrimile îmi secaseră deja. Acum, ne mai trimite
din când în când câte o bancnotă frumoasă, are grijă să nu fie mototolită, cu
portretul lui Franklin. O bancnotă pe care, dacă ar fi aici, i-aș băga-o în
fund. Asta e tot ce s-a ales de iubirea noastră.
Deunăzi mă simțeam ca o
stâncă, întărită de suferință. Imună la factorii disturbatori din mediul în
care-mi duceam existența. Aici includem și relațiile inter-umane. Omul de lângă
mine, cel mai apropiat, nu mă putea copleși. Ochii, secătuiți de atâta plâns,
mi se transformaseră în două pietre abrazive de duritatea diamantului, și
totodată, cristaline, înșelătoare. Privirea pătrunzătoare putea să macine
conștiințe, să disloce sentimente. Realitatea îmi confirmă că orice Hussein
dintr-o țara care propovăduiește superioritatea bărbatului asupra femeii
reprezintă o provocare pentru mine. Un test pentru forța minții să domesticesc
o astfel de lighioană. Iar Hussein era o lighioană a naibii de arătoasă.
Pripășit pe plaiurile noastre odată cu cohorta de studenți arabi, ademeniți de
Ceaușescu să-și isprăvească studiile în ale materialismului dialectic, în
schimbul verzișorilor atât de necesari pentru plata datoriei externe, Hussein
se dovedise meșter, mai degrabă, în materialismul eclectic. Înzestrat cu un
ascuțit simț comercial, era nelipsit de la petrecerile studențești de prin
cămine, unde vindea țigări, cafea, casete video cu filme deocheate, blugi,
adidași, și ce se mai putea. Știa să facă și cadouri sau să reducă prețul la
sfert, pentru a-și lubrefia canalele de distribuție. Așa l-am cunoscut, pe
vremea când mama mă învățase să nu mă culc cu străini. De atunci s-au schimbat
multe, iar în ultimii ani am adăugat un strat impermeabil de fard pentru suflet
și inimă. Sentimentele rar se exprimau liber pe fața mea. Înzestrată cu această
armură, îl sun pe Hussein după mai bine de doi ani, să-l întreb ce mai face, și
imediat mă invită în city, la o
cafea.
Fostul student arab, bișnițar de cămin, devenise un om de
afaceri respectabil, cu un business serios în domeniul producției de ambalaje
și etichete. Ha, ha! Tocmai Hussein să se preteze la o astfel de afacere! El,
care vizase întotdeauna conținutul, miezul problemei, substanța! Puteam să-l
tachinez la nesfârșit pe tema asta și n-aș spune că-i displăcea. ”Lucky, succes la mine în afaceri început cu
comerț, ambalaje. Mai întâi trebuie să înveți să vinzi, să ambalezi frumos ceea
ce vinzi. După aceea te califici pentru afacerile cele mari. Noi am face tare
echipă bună împreună. Înțelegi măi?” Înțelegeam prea bine. Ambalajele sunt
doar o bornă, o amăgire pentru disimularea adevăratelor preocupări. În sinea
lui, Hussein era atras de esențele pure, dar, până acolo, căuta să nu ardă
etapele. Total diferit față de mine, suficient de pragmatică, sincronizată cu
vremurile, pentru a mă ghida după principiul ”scopul scuză mijloacele”. În
schimb, Hussein se împiedica de cuvinte, de veșminte, de cultura sa arabă
pentru a ajunge la inima mea. Nu-i mai puțin adevărat că aceasta se afla
închisă într-un cufăr ferecat, nu așa ușor de desfăcut. În ceea ce mă privește,
mi-aș oferi mai lesne un alt triungi, cu laturile mai puțin rotunjite și aflat
undeva mai jos. E musai să vin și eu cu ceva în capitalul social al unei noi
alianțe comerciale. Iar un alt activ viabil nu posedam. Cum spuneam, Hussein se
săturase să aștepte la porțile dorului, evocând expresii artistice de învăluire,
frumos ambalate în limbile română sau engleză. Țintea cât mai sus pe scara
grațiilor mele.
Într-o noapte parfumată de vară, îmi desfac cufărul, dar
nu cel mare în care pulsează haotic o inimă rănită. Chiar și așa, alianța era
pecetluită. Tocmai se semnase un contract uriaș cu un celebru producător de
vinuri din zona Vrancea, să le livrăm etichete, lăzi, sticle, cutii de carton
pentru ambalat, iar evenimentul se impunea sărbătorit cum se cuvine. În pripă,
ne dăm întâlnire în Club A, unul dintre puținele pe care le știam de pe vremea
studenției noastre. Am avut grijă să-l pregătesc pe Hussein pentru întâlnirea
ce avea să urmeze, întrucât o invitasem și pe Silvia alături de nelipsitul Geo.
‒ Ai mare atenție ce dai pe goarnă! Asta e un securist
nenorocit care află și ce n-ai spus, citește printre cuvinte. Iar arabii sunt feblețea
lui. Mare lucru să nu te provoace la o discuţie despre intimitățuri, ca să te
înfunde a doua zi.
‒ Dragă Lucky, da eu nu dau nimic pe goarnă, la mine
cântat este doar la darbuka, a încercat Hussein să facă pe prostul. Însă am
priceput că a înțeles ideea din modul cum îi tremurau genunchii.
Ne întâlnim toți patru la lumina unui felinar public de
pe Lipscani și pătrundem pe o scară îngustă la subsol, ca într-o galerie de
șobolani. Dacă s-ar propaga vreo flacără în interior, am lumina feeric, cu
propriile trupuri, multă vreme pentru a întreține vâlvătaia. Un gând fugar,
risipit în fumul opac, îmi dă de rumegat angoase fără sens. Ochim o masă mai
retrasă de unde se vede doar un sfert din scena pe care își acordează chitarele
un cantautor cunoscut. Cel puțin așa lasă de înțeles efervescența care
cuprinsese mesele din față și tinerii care, fără a avea locuri la mese, se
înghesuiau pe buza scenei cu câte un pahar de băutură în mână. Pentru mine,
care sunt o habarnistă în domeniul muzicanților la modă, e mai important ce se
petrece la masa noastră. Încă dinainte de a intra în club mă tot gândeam cum
să-l prezint pe Geo pentru a nu vexa pe cineva. Nu puteam s-o trântesc
nonșalant: colonel de securitate Geo Arnițoiu, mă rog SRI, m-ar fi corectat el,
specialist în racolări și trierea cadrelor. N-aveam încredere nici s-o las pe
Silvia să facă prezentările, pentru c-ar fi zbârcit-o rău sau s-ar fi bâlbâit
nemăsurat. Salvarea o primesc chiar din partea lui Geo care, de cum se așeză pe
taburetul scund din preajma mesei rotunde, își ia un aer prețios și postează în
fața fiecăruia dintre noi câte o carte de vizită, declamând plin de emfază:
”Astăzi dau de băut la toată lumea. Cine mă refuză îl privatizez. Ha, ha...”
Apoi îi trage o ventuză zdravănă Silviei cu niște buze voluptoase, ca de
urangutan hămesit.
Hussein, care dorea să sărbătorească contractul, se face mic
de tot. Dacă ar fi avut un spațiu deschis, probabil, ar fi luat-o la goană și
nu s-ar fi oprit până la el în deșert. Da, exact ca Forrest Gump. Abia atunci, văzându-l
pe Hussein cum se scurge de pe scaun, îmi opresc privirile pe cartea de vizită
inscripționată: ”Geo Arnițoiu, director adjunct, Direcția Privatizare”. Iar sus
de tot, spre marginea din stânga a cartonului dreptunghiular, cu majuscule și
litere aurite pe fondul lucios, scria: ”FONDUL PROPRIETĂȚII DE STAT”. E
limpede! Dacă această instituție nou-înființată numește în poziții-cheie oameni
cu probitatea profesională și, mai ales, trecutul lui Geo, înseamnă că are
intenții cât se poate de serioase cu scheletele industriei socialiste. Ura! Sar
în sus ca mânată de un resort, trăgându-l și pe Hussein după mine, dau ocol
mesei și-l îmbrățișez pe Geo, urându-i activitate lungă în noua funcție.
Hussein, în spatele meu, mă secondează făcând același gest. Abia după ce mă
retrag simt dogoarea urmei unei mâini discrete, dar energice, pe una dintre
coapsele mele. Instinctiv arunc o privire fugară către Silvia care râdea cu
poftă de surpriza pe care ne-o provocaseră cărțile de vizită distribuite de Geo.
‒ Atunci, să sărbătorim, să curgă vinul, decretez,
întorcându-ne la locurile noastre.
Discuția care s-a iscat după ce vinul a gâlgâit în pahare,
s-a învârtit în jurul profesiilor și activităților noastre atât de diferite.
M-am ferit să folosesc termenul serviciu
care, în cazul lui Geo, n-ar fi avut cel mai curat înțeles. Așadar, job-urile
noastre sunt atât de diferite, dar fire nevăzute sau conexiuni nebănuite se întrețes
precum pânze de paianjen în lumina spectrală a galeriei din buricul târgului, împodobind cu
filigran arcada unei ferestre de decor. Ar putea fi fereastra de oportunitate,
mă surprind cugetând. Silvia este legată de Geo prin corecturile la diverse
norme metodologice scrise în limba analfabeților, eu cu Hussein prin mici
mișmașuri la fel de străine de normele deontologice, dar adevăratele odgoane
abia de se întrezăreau pe axul timpului. Mânată de o puternică energie
instinctuală, la un moment dat surprind pe toată lumea, declarând că ceea ce nu
mi se potrivește deloc este tocmai profesia de dăscăliță. Vreau o schimbare cu
viața mea. Silvia rămâne perplexă, uitându-se la mine ca la ultimul ei punct de
sprijin luat de o viitură. În schimb, ambii bărbați din preajma mea nu
contenesc cu încurajările, aplaudându-mă zgomotos. Totuși, mă măsoară din
priviri cu suspiciunea că mă luasem prea în serios să folosesc expresii
tranșante, indubitabile, după un pahar sau două de vin. Ca să arăt că sunt pusă
pe fapte mari, mă ridic în picioare și întind o mână spre cantautorul care
tocmai isprăvea o pauză de țigară și trecea fugar pe lângă masa noastră, înainte
de a-și relua cântarea.
‒ Mă numesc Lucky Gheorghe. Cu cine am onoarea?
‒ Alexandru..., dar pentru prieteni sunt Ducu. Ducu
Bertzi, mi-a răspuns cu un zâmbet formal, pregătit să-și continue traseul spre
scenă.
‒ Dragă Ducu, pot să-ți spun așa? Ai cântat minunat. După
recital, te invităm la masa noastră. Avem deja trei motive de sărbătorit. Nu-i
așa băieți?
‒ Îmi pare rău Lucky. De aici plec direct la un alt
eveniment. Poate altă dată, s-a scuzat folkistul cu o bună cuviință care te
făcea să crezi că regretă profund existența unui alt program pe care trebuie
să-l onoreze.
Deși am fost refuzată, ce-i drept politicos, poate mai
politicos decât o meritam, gurile căscate s-au închis mult după aceea. Și au
făcut-o căutând paharul pentru a-și turna licoarea pe limbă și în creier cu
fervoarea celui care caută înțelesuri acolo unde nimic nu este de înțeles.
Nimic nu era rațional în gândurile, în gesturile mele, dar simțeam că sunt
călăuzită de o nebunie controlată, că instinctul mă duce în direcția cea bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu