AMANTA SISTEMULUI (5)

5

            Hotelul București era, alături de Intercontinental, perla coroanei industriei hoteliere ceaușiste și ultimul bastion al luptei cu marile lanțuri imperialiste, construit înaintea apusului din '89. Nu degeaba parlamentarii emanați în zorii democrației noastre originale își stabiliseră încartiruirea chiar aici. Erau și mai puțin expuși decât la Inter, unde ar fi fost nevoiți să asculte lozincile strigate cu năduf la mitingurile din Piața Universității sau, cei mai sensibili, șlagărele lui Cristian Pațurcă despre ”golani”.

            Pătrund în holul hotelului, propulsată de aerul răcoros, distribuit în cascade de morișca ușilor circulare. Mă opresc la recepție unde anunț că sunt așteptată, probabil, în biroul directorului Ioan Ardeleanu. Cum de cine? Chiar de el. După un telefon scurt, de confirmare, mă preia un flăcău chipeș care mă însoțește pe scările circulare de marmură până la mezanin. În fața ușii capitonate a biroului, însuși directorul mă întâmpină cu un zâmbet special. Mă conduce ceremonios la măsuța scundă din fața biroului pe care stătea, aburindă, o ceașcă de cafea, alături de câteva cuburi de zahăr într-un bol, ce păreau de două ori mai numeroase, oglindite în lingurița de argint. Mulțumesc, dar prefer să stau în picioare, transmit prin limbajul trupului, ce se străduia să nu cadă la nivelul aburului care sălta din ceașca de cafea. Discuția propriu-zisă, dacă era dorită, în direcția pe care mi-o propusesem, fără lingușeli siropoase și amabilități fără sens, n-avea cum să dureze mai mult de cinci minute, cu ochii pe ceas. Directorul sesizează momentul meu de ezitare, deschide o ușă laterală și mă învită într-un salon cu o masă ovală de consiliu. Aici putem sta și în picioare, dacă doriți, pare să-mi spună sigur pe el.

            Așa cum mă așteptam, am avut parte de o deschidere prudentă a falangelor sistemului. Hotelul București se angajează să-mi cumpere 2500 de sticle de vin la un preț care-mi asigură un profit net de 72 milioane de lei (aproximativ zece mii de dolari). Nu e rău, dar nici nu pot spune că am dat lovitura. Îmi asigură supraviețuirea, să plătesc salarii, contribuții, câteva datorii, iar cu restul să dau fuga la Grig valutistul pentru a nu fi măcinați de inflația galopantă. L-am cunoscut pe acest Grig printr-o cunoștință comună care, la un moment dat, a avut nevoie de valută pentru a-și cumpăra un apartament. Grig a intervenit salvator în sprijinul tranzacției, iar eu m-am ales cu o recomandare călduroasă. E inutil, cred, să mai spun că tranzacțiile cu bunuri nu se realizează în moneda locală, nu din lipsă de patriotism, ci doar de stabilitate. Sunt preferate mărcile și dolarii, tolerate mai bine de investițiile românilor.

De data aceasta îl abordez pe Grig cu o mimică ironică, prefăcută, în timp ce derulez operațiunea de metamorfozare a leilor în verzișori:

‒ Câte pașapoarte ți-au luat să schimbi ăștia?

‒ Haideți doamnă, lăsați asta, îmi răspunde cu un aer serios. Dacă nici noi, valutiștii, nu ne descurcăm...

Oamenii obișnuiți ai acestei societăți, uitați și putreziți la granița dintre două lumi, structurate în două sisteme politice: comunist și capitalist, într-o tranziție care parcă nu se mai termină, pot schimba doar cinci sute de dolari pe an, pe baza pașaportului. Salariul mediu pe economie se ridică la puțin peste o sută cinzeci de parai lunar, cât ciubucul la o petrecere de lux prin cluburile sau cazinourile capitalei. Fluxurile de dolari se află, intangibile, pe canale sinusoidale care ocolesc băncile. Grig valutistul, și alții ca el, sunt ultima verigă a acestui circuit. Știe să-și cultive reputația prin încrengături solide în lumea afacerilor, dar și prin relații cu cei care veghează la buna desfășurare a acestui fenomen, schimbul valutar la negru.

Dacă se nimerește să ajung în timpul săptămânii prin centrul vechi, există destule șanse să-l întâlnesc la o terasă, în fața unei halbe de bere, alături de sectoristul de zonă. Acesta, în schimbul taxei de protecție, care se risipește până la eșaloanele superioare, își face din plin datoria. Îi aduce clienți serioși, cu bani mulți la teșcherea, și îl avertizează să se retragă atunci când de la centru se pornește vreo razie menită să-i salte pe gupii cei mici, care mai mult încurcă piața. E parolist acest Grig, mă pot baza pe el că îmi face rost de suma dorită, și nu se pretează la găinării cu hârtii de ziar în loc de bancnote. Deși odată mi-a făcut figura, în glumă bineînțeles. M-a rugat să mai verific odată teancul proaspăt schimbat, numărat în fața mea, și când l-am scos din poșetă să mi se facă rău. Avea doar la suprafață bancnote, restul fiind ”România liberă” tăiată frumos, la linie. Mă luase cu nădușeli, erau salariile angajaților pe mai multe luni, dar tot Grig m-a salvat, ducându-mă la o terasă să mă răcoresc. A făcut el cinste, ca un galant bucuros că i-a reușit poanta.

Toate aceste anomalii post-decembriste se petrec la o aruncătură de băț de laboratoarele BNR, unde se pregătește cursul valutar de a doua zi, manevrat de așa natură că nu o dată făcuse explozie. Dar o explozie controlată, pe care Grig o știa decuseară. Probabil că nu i-aș fi cunoscut talentele lui Grig, intuiția și prestidigitația sa fenomenale, dacă n-ar fi fost acel contract cu Hotelul București. Acesta se dovedise ceva mai mult decât o simplă relație comercială. Însemna crăparea unui zid dincolo de care se afla societatea de consum a capitalismului de cumetrie, adică cealaltă Românie. O Românie pe care nu o putusem bănui din scaunul meu la catedră, ancorată puternic în trecut, dar cu ramificații către orizonturi noi, mult mai luminoase.

La scurt timp, restaurante celebre precum Carul cu Bere sau Casa Românească, unde înainte ni se trântiseră ușile în nas, ne sună înnebunite să facă comenzi: ”Livrați vinuri la hotelul parlamentarilor? M-ați nenorocit! Puteți pregăti și pentru noi un transport urgent, cu plata jos? Domnul deputat Icsulescu ne-a amenințat că trimite garda pe capul nostru dacă nu găsește în capul listei din meniu Conacul de Vinuri Odobești. Vă rog să ne ajutați”. Semnalul era dat. Dacă deputatul cu față suină se putuse îmbăta cu vinul nostru, fără să aibe probleme de concentrare a doua zi în Parlament, mai multe ca de obicei, înseamnă că vinul e valabil. Proba calității trecută. Marian Enache se califică ca un detector neîntrecut de comori din pivnițele Odobeștiului. Îmi alesese crema vinurilor din podgoria vrânceană, licori bahice știute doar de el. Tot ce-mi doresc acum este o livrare constantă, fără rabat de calitate. Comenzile dau buluc. Sunt nevoită să angajez noi oameni. Îmbutelierea manuală nu mai reprezintă o soluție fezabilă. O linie tehnologică de îmbuteliere, second hand, de mică capacitate, își face loc în hala amenajată ca spațiu de producție. În paralel ne mutăm și birourile într-un spațiu mai generos pus la dispoziție de unul din centrele de afaceri proaspăt construite în capitală.

După atâtea transformări într-un timp relativ scurt, suntem pregătiți pentru o ediție de lux cu care să pătrundem la Clubul Diplomaților, suprema mea ambiție. De fapt, doar eu mă simt pregătită. Creuzetul acela în care se topesc încercările mele de a da lovitura, cu care mă trezesc în minte în lumina diafană a dimineții, după nopți întregi de calcule, indicatori, procente, nu-l vede nimeni. N-aș fi crezut că oamenii sunt atît de greu de urnit pentru o idee. Mai ales că sunt banii mei în joc, desigur și ai lor, dacă dăm faliment. Majoritatea celor cu care mă sfătuiesc, din companie sau din afara ei, consideră că orgoliul meu nemăsurat mă va duce la pierzanie. Hussein nu mai reprezintă de mult un reper, îl văd cum se consumă de invidie și m-am obișnuit să-l ignor. Dar Marian Enache se află printre aceștia. Cum e posibil? Om cu părul alb, nu are o problemă neapărat cu metodele mele de a-mi conduce afacerea, cât mai ales cu fața nevăzută a business-ului. Nu de puține ori mi-a șoptit: ”Domniță, tare mi-e teamă că expansiunea ”Conacului” ar putea deranja pe cineva din cercurile superioare, acolo unde se fac cărțile în industria asta. Dacă nu avem pe nimeni să ne țină spatele, cu stele din alea voluminoase, știți ce zic, ne mănâncă de vii ăștia!”. Cine să ne țină spatele? N-avem pe nimeni. Eventual fața, dar prefer să nu mă mai gândesc la așa ceva. Împotriva tuturor, hotărăsc să lansăm colecția de lux. Pentru aceasta, pregătisem asocierea cu un eveniment mult-trâmbițat: ”Zilele orașului București” organizat de primăria capitalei la Clubul Diplomaților. Toată protipendada capitalei își anunțase participarea. Celebrități de-un sezon sau dive de-o veșnicie, alături de reprezentanți ai corpului diplomatic acreditat în țara noastră, se grăbeau să-și confirme prezența. Timpul devenise, mai nou, puternicul meu adversar. Mă angajasem într-o cursă contracronometru, cu obstacole neprevăzute care-mi ieșeau din senin pe traseu și din care era musai să ies victorioasă.

Cursele cu mașina se înmulțesc, atât pe ruta București-Focșani-Odobești, cât și aiurea, la diverși furnizori. Doar în prezența mea se mișcă lucrurile. E nevoie să mă deplasez personal cu scrisoare de garanție bancară sau bani-gheață pentru a-mi putea derula comenzile. În țara tuturor țepelor posibile, cu cecuri fără acoperire sau marfă de calitate îndoielnică, nu e de mirare că oamenii devin reticenți. Relațiile comerciale se desfășoară sub asaltul unei adevărate psihoze a țepelor. Cine e păcălit o dată, a doua oară suflă și-n iaurt. Suspiciunea ajunge boală națională. Sentimentul de insecuritate economică te pândește la tot pasul. Nu sunt scutite de țepe nici persoanele particulare, credule și considerate mai ușor de păcălit.

Dintre cele notorii, escrocheria Caritas bătuse toate recordurile în materie de număr al păgubiților, patru sute de mii. Evident, toate acestea se petrec cu complicitatea unor instituții sau servicii ale statului. Primăria Cluj girează escrocheria, apare în media, iar oficialitățile guvernamentale acordă onoruri șefului Caritas. Nu e clar în ce țară trăim? Circumstanțe, transfer de încredere, greșeală de apreciere... Prostii! Favorizarea infractorului, pe față! Închisoare cu executare și interzicerea unor drepturi, inclusiv acela de a fi ales. Dar nu. La noi banii populației, rămași de pe vremea fostului regim, când mărfurile nu se găseau sau se distribuiau preferențial, pe sub mână, sunt redirecționați și colectați în buzunarele câtorva descurcăreți cu epoleți. Escrocheriile cu ștaif capătă o nouă denumire, mai sofisticată, în acord cu gulerele imaculate ale practicanților. Li se spune inginerii financiare. Ulterior, și această sintagmă uzată excesiv este înlocuită, iar inginerii financiari devin ”băieți deștepți”. De parcă, până atunci ar fi fost proști. Ai zice că toată economia este subordonată unui perfid joc de alba-neagra. Înfiorător de simplu cum se pot câștiga sau pierde bani! Acest joc, foarte popular prin piețe și bâlciuri, nu odată mi-a lăsat elevii cu ochii plânși și fără bani de meditații, pe vremea când încă mai prestam în învățământ. Acum, ajunseseră alții să joace alba-neagra cu afacerile mele.

 Petrec mai mult timp alături de șofer, în trafic, decât cu Doinița, secretara de la birou. Într-o dimineață sunt bine dispusă alături de George, șoferul, pe clasicul nostru traseu spre Moldova. Îi povestesc o peripeție de-a lui Grig. Cum îi vânduse un chinez, în semiobscuritatea unui felinar chior de pe Lipscani, o sumă frumușică de dolari, perfect copiați. Numai că, în loc de imaginea lui Franklin, s-a trezit în palmă cu aceea a unui chinez, probabil Mao Zedong. Se degaja veselia, nevoie mare, din vocile noastre, și lipsa de compasiune pentru necazul omului când, într-o comună mai răsărită, unde dibuise semnalul, îmi sună sacadat pagerul. Doinița mă anunță disperată că transportul nostru de dopuri din plută, importate cu atâtea sacrificii tocmai din Portugalia, se află blocat în vamă. Taxele vamale se triplaseră peste noapte. Citesc mesajul cu voce tare și nu-mi vine să cred ochilor. George n-așteaptă decizia mea și, la un sens giratoriu, face virajul de două ori mai lung. Aș fi spus că-mi ghicise gândurile, dar nu e cazul să-mi fac griji în această privință.

Drumul de întoarcere pare de două ori mai lung. Copacii, pe marginea drumului, o iau la goană în sens invers, în timp ce eu, cu gândurile plecate cu sorcova, fac teoria dopului de plută care s-ar putea naște din miezul lor. Nu m-aș fi crezut în stare de a emite o asemenea absurditate. Bucățile acelea de lemn spongios, ce înfundă și desfundă sticle după placul inimii, în momente de fericire maximă sau de tristeți răvășitoare, ajung să fie mai scumpe decât lichidul pe care-l păzesc să nu se reverse. Doresc să fac lucrurile ca la carte pentru noua colecție. Iar dopurile de calitate, elastice, personalizate artistic cu denumirea conacului, în care și cel mai nepriceput tirbușon să intre cu ușurință, reprezintă una dintre condițiile esențiale. Mulți nu înțeleg acest efort financiar, cred că mi s-a năzărit un moft cu dopurile astea. Poate că așa e. Cu triplarea taxelor vamale, începusem să le dau dreptate. În drum spre vamă îi cer șoferului să trecem prin centrul vechi în căutarea lui Grig. Așa cum mă așteptam, îl găsesc consemnat la locul de muncă. Îl abordez cum nu se poate mai direct, de nici n-are timp să se dezmeticească, renunțând la gluma cu care se pregătea să mă întâmpine, în loc de bun venit.

‒ Câți parai ai la tine? Îi vreau pe toți.

‒ Nu prea mulți, a fost o zi îngrozitor de proastă. Încă două ca asta și ne apucăm de vândut țigări. Dacă-l scutur și pe Chioru, partenerul meu, aflat două străzi mai încolo, cred că strângem vreo mie cinci sute. Cam așa.

‒ Perfect, caută-ți Chioru și te aștept în mașină. Leii o să ți-i aducă George mai târziu.

Înșfac teancul de dolari, fără să-l mai număr, și-i fac semn lui George să demareze în trombă spre vamă. Biroul vamal geme de oameni neastâmpărați, cu dosare stufoase sub braț. Aceștia își mută greutatea când pe un picior, când pe celălalt, ca într-un joc sincron de copii, uitându-se în răstimpuri regulate la ceas. Alminteri, toate privirile se concentrează într-o singură direcție, o ușă masivă din lemn, roasă în dreptul clanței, prin care intră, la intervale regulate de timp, câte un ins plin de speranță, mișcându-și buzele tăcut, într-o ultimă repetiție a unui discurs îndelung pregătit. După minute bune iese de ocolo tâmp, cu hârtiile răvășite în dosar, tamponându-și fruntea și legănându-se nehotărât, fără a ști încotro s-o apuce. Ciudată metamorfoză! Dincolo de zid timpul se scurge altfel, de ai zice că acele persoane sunt separate nu de un paravan, ci de o odisee intergalactică. Camuflați în spatele panoului de rigips, funcționarii plictisiți se mișcă cu încetinitorul, își fac de lucru plimbând cîte un dosar de pe un birou pe altul sau acordându-și consultații în probleme familiale. Se mobilizează un pic mai mult să-și strângă lucrurile, abia când izbăvirea este aproape, iar închiderea programului o chestiune de minute.

În fața unei asemenea secvențe suprarealiste primul imbold este să mă deconectez afară la o țigară, oferindu-i una și portarului instituției, din pachetul meu cartonat. Dopurile de plută de culoarea filtrului de Marlboro sunt tot mai mici și mai îndepărtate în cugetul meu, blocând suprafața unui depozit de tranzit pentru cine știe cât timp. Când l-am văzut pe portar cum trage cu nesaț din țigară, uitându-se admirativ la rotocoalele albe de fum ce-i ieșeau de sub mustață, i-am cedat tot pachetul proaspăt desfăcut. Îndeajuns ca să mă întrebe ”Cu ce treabă pe la noi?”, iar eu să mă conformez și să-i evoc sumar de ce mă aflam acolo. Se pare că portarul, ruda de la țară a vreunui demnitar, era doctor în taxe, mai priceput decât cei dinăuntru. Iar povestea mea n-o auzea pentru prima dată.

‒ Mă tem că n-ați nimerit foarte bine. Șeful biroului vamal, singurul care v-ar putea ajuta, este plecat cu treburi la direcția generală. Mai bine veniți mâine la prima oră...

‒ Nu se poate, astăzi trebuie să rezolv, încerc eu să supralicitez, bazându-mă și pe plicul pe care-l țineam dosit în buzunarul poșetei.

‒ Prea bine, doamnă! Așteptați puțin aici, îmi răspunse portarul trăgând un ultim fum până sub mustăți, riscând să-și ardă buzele. Apoi se năpustește înăuntru pe o ușă laterală.

Se întoarce victorios, după vreo cinci minute, chemându-mă să stau de vorbă cu doamna Minodora, șefa serviciului reglementări vamale din cadrul biroului. La invitația șefului de serviciu ”porți deschise” fac cunoștință cu un conglomerat enorm de carne care inainta cu greutate pe coridor, frecându-se de toți intrușii care așteptau, agățați de dosarele lor cu șină. A fost de ajuns să-i arăt două formulare completate ilizibil pentru a se schimonosi de mânie, pe fața buhăită și roșie ca focul, ca să urmeze o tiradă verbală din cele mai feroce:

‒ Cum vă puteți închipui că eu, ca reprezentant al statului român, aș putea să vă scutesc de niște taxe care au rolul de a proteja economia națională, și așa slăbită? În schimb, dacă mi-ați fi telefonat, aș fi putut să vă scutesc de un drum până aici, în hărmălaia asta de oameni. Toți vor să importe, nimeni nu mai muncește, nu mai produce ceva. De azi dimineață doar asta fac,  explic decizia guvernului de a combate inflația prin taxe vamale. Vă rog să mă credeți. De parcă aș vorbi unor surzi, care văd în fața ochilor doar cursul de schimb, pe care tot ei îl destabilizează. Dolari, dolari, dolari! Valută transformată în chinezisme sau turcisme! Nu vă mai ajunge contrabanda pe scară largă! Acum vreți contrabandă instituționalizată!

Doamne, câtă ură a putut înmagazina acestă muiere în cele două minute de când mă cunoaște! Îmi apăs ușor buzunarul poșetei unde știam că se află teancul cu dolarii mei. Să-i înstrăinez? M-am lămurit degrabă. Orice efort în acest sens ar fi fost necugetat și inutil în fața unei conștiințe atât de încărcate de moralitate patriotardă. Pentru o clipă am fost tentată să-i explic doamnei că importurile noastre nu sunt nicidecum bunuri de consum, ci componente ale procesului de producție, dar mi-am dat seama că o femeie atinsă de o asemenea patimă nu e în stare să separe grâul de neghină. Mintea ei, asemenea celor care au gândit respectivul act normativ, e un imens talmeș-balmeș impregnat cu venin. Așa că m-am mulțumit să-mi iau hârtiile înapoi și să-i întorc spatele, nu înainte de a rosti printre dinți: ”Mai vedem noi!”. La ieșire, portarul mi s-a înfățișat cu un zâmbet care friza o satisfacție prea puțin disimulată:

‒ Deci ne vedem mâine dimineață la prima oră, să vă conduc la domnul director?

Am consimțit. Ce era să fac? Deși rictusul acela îmi producea greață. Nu rezona deloc cu starea mea de spirit în acel moment.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro