AMANTA SISTEMULUI (3)

3

Faptul că euforia momentului nu trebuie căutată în paharul cu vin, ci reprezintă zorii unei viziuni, s-a confirmat în zilele următoare. Plină de încredere mă urnesc spre școală, pentru o întâlnire cu directorul școlii, cu demisia mea scrijelită stângaci pe o coală de hârtie. Nici pixul, nici hârtia, nici cuvintele sau expresiile oarbe nu voiau să mă ajute în a-mi motiva decizia. Directorul face ochii mari, din care zvâcnesc numai semne de întrebare, încât mă simt datoare cu o explicație încropită pe loc: plec în mediul privat. Știu, este riscant, dar rutina, plafonarea începe să-mi facă rău. Necunoscutul, în loc să mă sperie, mă atrage irezistibil. Zâmbește ușor, ca între prieteni. Probabil, a simțit și el aceeași chemare la un moment dat, dar n-a avut puterea să se rupă. Acum, privirea lui părea să transmită un mesaj venit de departe, de înțelegere. O mărturisire nerostită. Totuși, mă roagă să mai rămân până la sfârșitul trimestrului, în fond mai sunt ceva mai puțin de două luni. Accept. Luca își termină și el școala și l-aș evacua, fără mari dureri de cap, la mama.

Oricum, mai aveam câteva lucruri de pus la punct și cu Hussein, înainte de a mă dedica definitiv afacerilor. Juridic, acesta era de neînduplecat să cedeze ceva din business, de o zgârcenie feroce, și consecvent ca o cămilă. Pe parcursul mai multor săptămâni am încercat, cu marcaj om la om, toate trucurile feminine de care mă simțeam în stare. Invariabil, se loveau de un zid. Totul până la asta. Credeam că la arabi subiectele tabu sunt legate de religie, dar se pare că mă înșelam. Fals! Instinctul de proprietate ține capul de afiș.

Între timp, un alt aspect interesant îmi atrage atenția. Observ cu surprindere că etichetele noastre multicolore, concepute artistic să seducă privirea, de parcă licoarea s-ar turna în ochi cu o pipetă, nu pe limbă și în creier, au tot mai mult succes, concretizat în cifre de vânzări. Adică, reușesc să vândă în cârciumi și supermarketuri cantități impresionante dintr-un vin de o calitate îndoielnică. De fapt, ce zic eu calitate îndoielnică, o poșircă ordinară pe care, pentru a o putea consuma, trebuie să te îmbeți înainte cu altceva. M-am convins repede că acest amănunt este prea puțin important, într-o piață generalizată a mărfurilor contrafăcute. Atâta vreme cât prezentarea este făcută de așa natură, încât clienților îndobitociți li se inoculează ideea că produsul consumat reprezintă etalonul, nimeni nu are nimic de comentat. Dacă producătorul vrâncean n-ar avea simțul măsurii, probabil ar reuși și-n zona de hoteluri și restaurante cu sticlele și etichetele noastre, mă amuz singură că am putut gândi o asemenea enormitate, care păstrează totuși un sâmbure de adevăr.

Într-o zi, mai spre începutul verii, mă aflam cu Hussein la Odobești pentru a discuta despre lansarea unui nou sortiment de vin. De la o nerozie a pornit toată tevatura. Mi-am exprimat în fața directorului de la fosta întreprindere comunistă de vinificație, îndoiala privind calitatea vinului conținut de sticlele noastre. Hussein face o grimasă de deznădejde, considerând că-i periclitez businessul cu vorbele mele străine de orice noimă. Dar directorul vizibil deranjat, însă fără resentimente, mă consideră doar o naivă necunoscătoare în materie de vinuri. Un motiv suficient de temeinic pentru a mă prezenta ceremonios degustătorului oficial al cramei sau șefului peste compartimentul calitate, cum mai este cunoscut în scripte. Chipurile, acesta avea meșteșugul de a mă introduce în tainele acelei științe complexe care poartă pompos numele de ”oenologie”. Tonul solemn, dar mai ales denumirea sofisticată atribuită bietului directoraș de țară, bun la toate, inclusiv să preia frustrările șefului, pline de năduf, sub formă de vorbe de ocară, mă fac să-mi înăbuș din fașă un râs isteric. Probabil că râsul ar fi răzbit în cele din urmă, provocat în cascade de perlele directorului, debitate cu o cadență ce-l transformase într-o sursă inepuizabilă de amuzament. Dar, spre norocul meu, am plecat chiar în clipa aceea alături de nea Mărin Enache, cum am aflat că i se spune oenologului, pentru a mă lăsa târâtă în hrubele, beciurile și pivnițele Odobeștiului. Alfabetizarea cu limbajul de specialitate în cultura vinului putea să înceapă.

Marian Enache se prezintă ca un individ între două vârste, a cărui culoare din obraji îi trădează apetența pentru vinurile roșii, seci, care se potrivesc de minune cu friptura de fazan. Pentru că, înainte de a îndruga despre vinuri, mă oripilează cu metodele sofisticate de prins acele vietăți gingașe, ce se găsesc din abundență prin părțile locului. Dincolo de cuvinte, pe care nu dau doi bani, urmăresc mimica și gesturile interlocutorului meu. Mă surprinde cu o anumită prestanță în privire și în glas, care se potrivește ca nuca în perete cu înfățișarea de refugiat evadat dintr-un lagăr de tranzit al emigranților. Dar omul se simte bine în pielea lui și pentru nimic în lume nu și-ar abandona cămașa soioasă, de un alb aproximativ, ce-i cade neglijent peste umeri, ținându-se doar în doi nasturi și-i iese pe trei sferturi din pantalonii largi, strânși cu o curea plesnită la brâu. Tabloul vestimentar este completat de o pereche de pantofi prăfuiți și scâlciați, prin care ieșiseră monturile proeminente. Cu o astfel de ținută, inconștient, Nea Mărin se consideră, probabil, mai apropiat de oamenii pe care-i coordonează, în mare parte tineri zilieri înfășurați în niște halate mizere. Aceștia mișună printre stivele de lăzi sau butoaie și-și salută șeful la fiecare pas, mai mult pentru a se face remarcați.

Abia după ce intrăm în subteran se poate desfășura în voie, lansându-se într-o tiradă ce friza nebunia despre calitățile curative ale vinului, din care pricepeai că cei care nu au darul consumului regulat sunt niște bieți nenorociți atinși de toate bolile pământului. Prea puțin mă interesau elucubrațiile ilogice ale interlocutorului meu, dar, din plictiseală, îl las să-și desăvârșească delirul. Apoi, o idee prinde aripi dintr-un fulger de gând:

‒ Dacă v-aș invita în seara asta la cel mai luxos restaurant din Focșani și aș comanda o friptură de vânat bine garnisită, ce vin mi-ați recomanda, din acela sau din celălalt? Rostesc la întâmplare două din sortimentele pentru care colaborarea noastră trecuse de culmile succesului.

Nea Mărin sau Marian, evit să intru în jocul angajaților săi și să-i acord titlul de noblețe al senectuții, își ia câteva clipe de gândire, timp în care, din măruntaiele burdihanului său expandat, pe care i se proptise o mână, se stârnește un val de vomă incandescentă care se oprește abia în gâtlej. Și am înțeles din expresia feței că omul nu este pe deplin pierdut pentru societate. Apoi, fără nici un cuvânt, cu o anumită teamă să deschidă buzele, mă duce lângă un butoi imens cu doagele mâncate de vreme. Dă drumul la robinet, iar lichidul maroniu, în lumina spectrală a galeriei, se scurge nestingherit în pahar.

Îmi întinde paharul înainte de a rosti, cu un efort remarcabil de a-și lua aer:

‒ O să iau vreo două sticle din ăsta pentru diseară. Știu un restaurant cum nici la Paris nu găsiți, domniță. Prepară cea mai bună terină de fazan din regiune.

Duc paharul la gură și instantaneu mi se face foame. Încuvințez. Apoi, mă grăbesc să mă întorc la Hussein care, pesemne, încheiase ”deal-ul” cu conducerea unității. Mă duc glonț către el, îl extrag din ultimele amabilități cu directorimea comunistoidă a întreprinderii pentru a-i șopti discret la ureche:

‒ În seara asta luăm cina la restaurant cu Marian Enache, oenologul. Sper să-l convingem să lucreze cu noi.

‒ Cum? Se pricepe la etichete?

‒ Nu, doar la vinuri, dar este suficient.

‒ Nici nu mă gândesc. Am întâlniri mult mai importante în București.

‒ Dragul meu, în imperiul tău de carton vreau și eu jucăria mea. Poate să fie doar un moft, sau poate nu. Creăm o divizie specializată în îmbutelierea vinurilor, am adăugat în timp ce-mi strecuram mâna la reverul sacoului, încercând să-i îndepărtez o scamă imaginară.

Se pare că argumentul final a fost decisiv. Hussein s-a mai înmuiat. În felul acesta rezolva una din problemele care-i dadeau mari bătăi de cap în ultimul timp. Evita cooptarea mea în acționariatul companiei-mamă, cu costuri relativ rezonabile.

Câteva ore mai târziu eram cu Hussein și Marian Enache la restaurant, căutând să-mi duc planul la bun sfârșit. Recapitulând lucrurile importante din acea zi, Marian îmi făcuse o bună impresie, cu excepția aspectului său vestimentar care, oricum, nu este relevant. La o primă vedere era iubit de oameni și, categoric, cunoștea toate dedesubturile din întreprinderea pentru care lucra încă din tinerețe. Începusem să cred că e omul potrivit să-i disloce pe directorii cei mari, general și adjunct. Iar dacă n-ar fi avut destul elan pentru aspirații de mărire, nicio problemă, i s-ar putea inocula. S-ar fi cuvenit să camuflez bine această curajoasă perspectivă. În logica punerii omului potrivit la locul său, gândurile îmi zboară de la Marian la condiția femeii. Cum ar fi dacă femeile ar trece prin lume drept înzestrate cu viclenie sau inteligență malefică? O mare deziluzie pentru ambele tabere. Mai degrabă, femeile ar trebui să facă pe proastele pentru a nu-i lăsa pe bărbați să se considere inferiori.

Nu mă edificasem, subminarea autorității se putea desăvârși în cel mai curat și discret stil, doar din interior sau, mai bine, dintr-o poziție externă? O astfel de dilemă îmi ocupa mintea. Hussein era complet distrat, aproape că-l târâsem până la local. Fuma și din când în când butona pagerul, al cărui sunet strident bipăia aproape neîntrerupt pentru a anunța cine știe ce mesaje dintr-o lume a afecerilor care-mi părea la fel de străină ca cea a extratereștrilor. Dar, cu atât mai incitantă devenise provocarea s-o explorez. În absența lui Hussein, deși fizic era acolo, mă bazam doar pe fler pentru a conduce discuția. Un al șaselea simț, intuitiv, nu mă lăsa să-mi cumpănesc gândurile și gesturile. Mă trimitea direct în vâltoare.

‒ Observ că stați pe o adevărată comoară, dar nu o scoateți la suprafață, am încercat să aprind o scânteie de conversație după ce am așteptat ca ospătarul să ne ia comanda, iar vinul, de data asta de un roșu strălucitor, să se aștearnă cuminte pe fundul paharului.

‒ Ne orientăm și noi în funcție de ce cere piața, domniță, că tot am pătruns în capitalism. Vinurile la români trebuie să fie albe sau roze, să meargă șpriț cu sifon, dulci să fie împreunate cu vodcă sau matrafox, și îndeajuns de slabe ca să se asocieze cu vorbărie multă și politică de cârciumă. Nu ne trebuie cine știe ce calitate. Și, evident, contează la buzunar, prețul vinde marfa. Ce avem noi aici, în butelcă, se bea doar la ocazii speciale.

‒ Da? Eu m-aș simți mult mai atrasă de un bărbat care bea un vin rubiniu.

‒ Înțeleg, domniță, numai că cheflii noștri de pe plaiurile moldave, veneticii acestui ținut glorificat în vremea lui Ștefan cel Mare, au fiecare câte patru-cinci copchii p-acasă, nu toți ai lor, ce-i drept. Abia așteaptă să le moară scârbavnica, ca să se concentreze temeinic asupra paharului, fără a avea regrete că le-au ieșit copiii oligofreni.

Am dat pe gât un strop de vin și m-am ridicat de la masă, înveselită de această ultimă remarcă care m-a motivat să fac, aparent, o constatare nevinovată:

‒ Observ că și dumitale îți place vinul roșu, am rostit în timp ce l-am atins ușor cu dosul palmei pe spatele arcuit, singurul loc de care mă simțeam atrasă, de parcă acea masă diformă de carne împuțită avea doar posteriorul viril.

Se înroșise ca un rac stacojiu, proaspăt dat în fiert. În acel moment am simțit că e pierdut, e al meu. Restul au fost detalii contractuale. Marian Enache se învoise sa primească o sumă frumușică de bani pentru consultanță, dublu cât salariul de la Odobești, care oricum e de mizerie, dar rămânea ca un ghimpe în cadrul întreprinderii de vinificație pentru a-mi selecta vinurile vrac pe care doream să le cumpăr. La finalul discuției sorb, ca pentru prima dată, vinul primenit în pahar, pentru a mă convinge că am în față un degustător priceput. Așteptările sunt confirmate, iar colaborarea pecetluită cu un clinchet ca de coploțel, izvorât din ciocnirea paharelor noastre. Hussein aproape că moțăia lângă mine, fusese un lest toată seara. Trebuie să rog un băiat de prăvălie să mi-l care la hotel. Nu mă pot lupta cu el.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro