AMANTA SISTEMULUI (1)

1

Sunt bărbat. Am fost. O infecție purulentă pe corpul unei societăți în descompunere. O hidoșenie scelerată, călcând peste cadavre, care-mi ostoiesc setea de înavuțire din vlaga celor căzuți. E singura care mă ține cât de cât preocupat, să nu-mi zbor creierii cu revolverul din sertar. Sunt om de afaceri, ce dracu! Doza de drog pătimaș pe care mi-o extrag din privirile tulburi și rugătoare ale celor pe care i-am țepuit se cere a fi crescută. Simt repulsie față de semenii mei, fie ei bărbați sau femei. Repulsie față de mine, un avorton ciudat ajuns la vârsta maturității, care nu sunt în stare nici măcar să satisfac o femeie. Când eram mai tânăr, mă străduiam să lucrez cu degetele și limba pentru a nu-mi altera egoul în formare, dar m-am plictisit și de asta. De viață de familie nici nu poate fi vorba. Pe mine mă întreține ura, nu iubirea. De ce să mă complac în minciună, susținând sus și tare amabilități fără sens, cuvinte frumoase și pompoase, cadouri, dezmierdări, rahaturi, așa cum fac nouăzeci la sută dintre bărbații căsătoriți? Sunt și așa destul de nefericit cu mine însumi, ca să mai adaug o nouă valență acestei nefericiri. Nu mă suport. Nu vă suport! De fapt, nu vă suport pentru că sunteți ca mine, oameni, aveți mâini, picioare, ochi, nas, gură, ce mai, trăsături umane, penis, pentru unii funcțional. De aceea nu vă suport! Penis…. de aceea nu vă suport! Nu vă su...

Ecoul din gând devine persistent. M-am hotărât, trebuie să fac o schimbare cu viața mea. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Nu mă simt confortabil în corpul meu. Această carapace hidoasă nu mă mai încape. Sunt pregătit pentru o operație de schimbare de sex. O lume nouă mi se deschide la picioare. Un nou avatar se înalță pe scheletul unei existențe chinuitoare. Nu e o schimbare de formă, ci de fond. Scot o coală imaculată din sertar și stiloul gravat cu inițiale. Albul intimidează. La fel de albă ca existența mea de aici înainte. Încep să scriu cu litere boante ce se așează greoi pe hârtie. Testament: „Subsemnatul Gheorghe Luchin, cetățean român, necăsătorit, fără descendenți și fără ascendenți în viață, las doamnei Lucky Gheorghe întreaga mea avere mobilă și imobilă, înțelegând să o desemnez legatară universală. Acest testament reprezintă ultimul meu act de voință pe această lume.”

Nu mă voi uita înapoi. Nu regret nimic din ce a fost și nu voi regreta nimic din ce va fi. Știu, mi se vor arunca în cap tone de lături. Voi fi considerat un inadaptat cronic, un idealist pornit să schimbe lumea și sfârșind prin a se schimba pe sine, un uzurpator, o mumie înviată atinsă de blestemele celor rămași desculți. Nu-mi pasă. Va fi de ajuns o donație simplă pentru Patriarhie ca să le închid gura la toți, să le demonstrez că sunt o alta. Mi-am programat intervenția la o clinică din Tel Aviv, departe de freamătul de acasă. Sunt... dematerializat. Nu-mi simt corpul, nu mă furnică degetele de la picioare, palmele. Nici măcar fruntea. Transformarea e la nivelul minții, a sufletului care s-a înălțat de la trup și a schimbat toate datele percepției masculine. Dar ce-o fi cu corpul meu? Sunt adormit. E o stare indusă. Mă voi trezi femeie. O mângâiere stranie îmi răcorește pieptul. Încep să mă dezmeticesc.

‒ Mami, mami, trezește-te! Întârziem la școală. Ce se întâmplă cu tine? E ora opt fără zece.

‒ Of, ce coșmar! Am visat că eram bărbat. Un bărbat ratat. Parcă trăiam într-o altă viață... Nu-i nimic puiule! Te învoiește mami la prima oră. Luca, te descurci să te îmbraci singur?

‒ Da, mami.

Menajera nu a ajuns. Unde o fi zăbovind tuta asta? Of! Parcă mi-a zis ceva că întârzie. Am sărit în blugi din trei mișcări și, după o toaletă sumară, o trecere rapidă prin bucătărie, de unde am înșfăcat un sandviș, eram pe ușă afară cu copilul de mână. În stradă, aerul răcoros al dimineții mi-a picurat în nări valuri de sânge oxigenat, asemeni curei cu aerosoli deasupra unui ibric cu cafea tare, italiană, sau a unei prize bune la ieșirea din club, după o noapte prelungită, stropită îndelung. Ce-s prostiile astea? La început visul, acum acest gând... N-am mai prizat ceva de dinainte să-l am pe Luca. Oare din sferele înalte ale creației, unde mi se coace destinul, se pregătește ceva? Hazardul acestei vieți vrea să-mi joace o festă, strămutându-mă din existența mea banală? Îmi strâng copilul de mână, mai tare ca de obicei, gest anume făcut pentru a mă extrage din gând. Unde oi fi pus cheile de la mașină? După o căutare sumară, realizez că mașina e descuiată, iar cheile în contact. Așa a stat peste noapte. Ceva straniu se întâmplă cu mine.

Nimeresc la școală la jumătatea orei. Împing copilul pe ușă ca pe o jucărie înfrânată, cu capul în piept și ochii în lacrimi, îmi cer scuze de la dobitoaca de învățătoare, gest de supremă umilință, și caut să ajung în zbor în cancelarie. De după colț, la scări, dau nas în nas cu un chipeș de-a doișpea. Mai să cad jos de uimire. Mai să mă prindă. Nu mi-e clar ce urmărește pramatia, caută să mă întărâte sau mă vrea doar întărită? Întărită parcă, cel puțin la bust. De-ar fi fost cu câţiva ani mai mare, ce mascul aş fi făcut din el!

‒ Bună... ziua, doamna profesoară.

‒ Bună, Dima, ce-i cu tine pe scara profesorilor? Sau te pomeneşti c-ai învăţat pronunţia corectă în engleză? Pesemne vrei să mă provoci la ascultat data viitoare, am surâs ștrengărește.

‒ Pronunţia n-o pot învăţa decât din gura dumneavoastră. Ha, ha... Aici îmi aştept diriga să iasă din cancelarie. Are să-mi comunice ceva pentru şedinţa cu părinţii.

‒ Bine, vedem noi.

Ajunsă în cancelarie, m-am tolănit pe un fotoliu și m-am cufundat cu capul în mâini. Nu știu cât am stat așa. Poate o jumătate de oră, poate mai mult. Timpul avea răbdare cu mine, nu mă zorea de la spate. Până să încep orele mai era destul de așteptat. Probabil devenisem o curiozitate morbidă, un fel de natură moartă, de genul celor văzute la muzeul figurilor de ceară, pentru colegii de cancelarie. Câțiva au încercat să mă pipăie pentru a se convinge că ceea ce privesc este aievea, că nu-i înșeală ochiul, apoi s-au scuzat cerșindu-și privilegiul de a-mi aduce un pahar cu apă. Bieți ignoranți ipocriți, care abia așteaptă să împrăștie în cele patru zări o bârfă cât de mică despre cum am ajuns eu mahmură la ore! Noroc cu Silvia, prietena mea bună de la catedra de română. De cum m-a văzut, m-a extras de acolo punându-mi o țigară în gură și chemându-mă pe terasă la un fum.

‒ Presimt că ai ceva important să-mi povestești, mă abordează Silvia în timp ce-mi aprindea țigareta. Niciodată nu te-am văzut așa dărâmată după o noapte de chef. Unde ți-ai permis să mergi fără mine?

‒ Dacă ți-aș spune nu m-ai crede. E prea banal. Acasă, în pat cu Luca. M-am zvârcolit toată noaptea din cauza unui vis ciudat, care s-a repetat de câteva ori. Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar existența mea după divorț cunoaște un singur nume masculin: L-u-c-a.

‒ Lucky, scuză-mă, n-am încotro și trebuie să ți-o spun franc: arăți foarte rău. Mai bine te-ai învoi pentru astăzi. Și cu toate păsările astea de pradă de aici... Abia așteaptă să te devoreze. Nici nu știi când te poți trezi cu o inspecție.

‒ Dă-i în mă-sa! N-am nimic. Mă pudrez puțin și sunt ca nouă. Mai bine mi-ai povesti tu despre securistul tău. Duci o viață mult mai palpitantă decât cloaca anostă în care vegetez eu.

Silvia ajunsese o negativistă convinsă, de un pesimism incurabil. O relație cu un bărbat din subteranele unei societăți în descompunere era tot ce-i lipsea. Totul devenise susceptibil în privirea ei, când îl bănuia pe Geo de vreo escapadă sau, mai rău, de fapte necurate. Prin natura meseriei, deh, se mai întâmplă și necurate, unele regretate, dar cele mai multe nu. De la modul cum se îmbracă, cu ce gesturi o întâmpină sau pe ce ton vorbește, cel mai mic amănunt îi dădea de bănuit. Dacă ar fi avut o forță supranaturală, să pătrundă în mintea lui, ar fi făcut lucrurile exact pe dos. N-avea nici o îndoială că încărcătura subversivă este bine camuflată, cu un scop malefic întotdeauna definit și îndeajuns de subtil. Conspirațiile îi vizau și viața de familie, nu numai viața societății. Purta în ea un zbucium perpetuu pentru clipa de grație în preajma bărbatului iubit. Reușea, fără efort, performanța de a aborda întregul spectru al stărilor de spirit într-un singur minut. Ce mai, viața ei emoțională putea fi considerată un terci care oscila precum ecranul unui sonometru în timpul unui concert de muzică rock. Dacă aș fi avut vreo înclinație către psihologie aș fi putut-o lesne diagnostica cu o tulburare bipolară destul de severă.

 De fapt, nici nu sunt convinsă că-l iubea. Poate că iubirea Silviei să consuma în propria ei zbatere, autoflagelându-se sau sodomizându-se intelectual în fața unui Geo cu față de porc. Acesta era exact opusul Silviei, de o autosuficiență crasă. Un monstru zămislit în regnul vegetal, trecut apoi prin stadiul animal, unde evoluția sa sentimentală, chiar și cea emoțională, au fost brutal curmate. Trupul lui mătăhălos, aproape insensibil la gesturi delicate, era dotat cu o minte care-l guverna ca un tiran. Dacă amanta lui avea calitatea de a se metamorfoza în funcție de cele mai stranii capricii, Geo păstra în el un monument de consecvență, neabătându-se de la linia construirii socialismului, sau, mă rog, acum a capitalismului, trasată de organele superioare de partid și de stat. Când am abordat-o pe Silvia despre relația ei, m-a făcut să înțeleg c-am pus degetul pe rană: ”Palpitantă pe dracu! În ultima vreme mă caută doar din interes, să-i corectez nu stiu ce documente de la birou. Vrea secretară cu filologie. Ba, pardon! Apartamentul unde ne mai întâlneam noi a trebuit să-l predea. Cred că se duce de râpă relația noastră. În plus, e super-stresat, nervos, egoist. Nu știe ce se va alege de el în aceste vremuri tulburi”.

Într-adevăr, gravissima situația! După cum o descria Silvia, ziceai c-ar fi venit apocalipsa, iar lumea se termină odată cu mazilirea capilor unui serviciu. Lucrurile nu stau nici pe departe așa. Securiștii s-au descurcat bine-merci în orice regim. În fond, sunt antrenați să facă față unor situații neprevăzute. Ultimii ani însă l-au îmbătrânit pe Geo peste măsură, prin lipsa de stabilitate și predictibilitate. S-a văzut introdus într-un malaxor de funcții și job-uri, cu niște organigrame întortocheate, făcute parcă de țicniți, atingând și câteva borne importante precum Comitetul de Stat al Planificării, Uzinexport, Bancorex. Acum, presimțea că se va striga iarăși adunarea. Nu-i lasă tătucul din brațe așa ușor, îi plantează pe ici, pe colo, prin societatea civilă.

‒ Hai să nu exagerăm! Să nu-mi spui că vacanța în Bahamas a fost tot din interes? Vezi cum ești! Ai putea să fii și tu mai înțelegătoare. Poate chiar trece printr-un moment...

‒ Nooormal că din interes! Ce credeai? Intrase zaharisita aia de nevastă-sa la idei și-i făcea zile fripte, așa că m-a expediat la Nassau ca pe un colet, până se mai liniștesc apele. Dar ce, s-au liniștit? Nici la birou, nici acasă. O tot scaldă cu divorțul.

Asta era! Geo îi promisese că o să divorțeze și o să-și facă intrarea în scenă cu ea, imaculata. De parcă individul ar fi de capul lui, nu o marionetă sinistră în mâinile păpușarului șef. Orice relație pasageră reprezintă o vulnerabilitate, o știa bine. Așa că, pentru un astfel de individ, o moluscă fără coloană vertebrală, sau, mai bine zis, al cărui schelet se transformase în cochilie și nu știe cum să se ascundă mai bine în străfunduri atunci când vede dincotro bate vântul, cea mai bună soluție este temporizarea. Nu puteam decât s-o compătimesc pe Silvia și, alături de ea, pe milioane de gâsculițe ce rătăcesc prin spațiul poluat al acestei lumi, ca niște muște bete într-o sticlă, fără niciun fel de orizont. Geamul sticlei creează iluzia de spațiu, dar, de fapt, sunt țintuite într-o capcană cu vederea la natură. Mă mir că sistemul l-a lăsat să-și facă mendrele până acum. Sau i se pregătește debarcarea într-un job lumesc, prin vreo companie străină sau vreun minister, unde relațiile extraconjugale sunt o virtute. Dar ce-mi pasă mie? Silvia să-și poarte singură crucea dacă n-are pic de viclenie în ea. N-am de gând să-i deschid ochii ca apoi să creadă despre mine că vreau să-i fur bărbatul.

‒ Nu știu ce să zic, Silvia. Uneori, oamenilor le e frică de schimbări radicale în viața lor. Dacă Geo are dificultăți și la serviciu... Îți dai seama că nu-i ușor. Poate ar trebui să ai mai multă răbdare. Acum trebuie să plec. Mă duc să mă aranjez puțin la păr și apoi intru la ore. Dacă vrei, ne putem vedea mai târziu la un ceai. Pa!

Evident, nu aveam nici cea mai mică urgență să plec. Dar în starea mea de oboseală și lehamite, de școală, de oraș, de lume, de tot, simțeam că mă apucă o greață teribilă dacă mai stau să ascult smiorcăielile dezarticulate, de copil răsfățat, ale Silviei. Peste drum de școală se vedea sigla mare a unui coafor, așa că n-ar fi o idee rea să mă fac puțin la păr înainte de a intra la clasă. Decizie cât se poate de inspirată. Masajul capilar, combinat cu repausul impus de scaunul circular, cu spătarul la patruzeci și cinci de grade, au avut efecte miraculoase pentru a-mi reda vigoarea pierdută.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

Un oraș pentru memorie

Când mă gândesc la anii copilăriei, constat cu nostalgie că o părticică din mine a rămas impregnată în asfaltul umed și răcoros al străduțelor ce brăzdează Râmnicul Vâlcii. Acest oraș pitoresc de provincie este prea mic pentru a fi străbătut cu mijloacele de transport în comun și, totodată, suficient de mare pentru a nu te plictisi de fiecare colțișor al lui. Așazat, ca într-o căldare, la intersecția a două guri de apă, pe malurile nisipoase ale Olăneștiului și Oltului, este străjuit de jur împrejur de coline înalte, prietenoase vara cu tinerii dornici de evadare. Dacă pietrele ar putea să vorbească, atunci poate mi-ar recunoaște foșnetul pașilor, ca o mângâiere, peste bucățile de caldarâm, cu cele puține, dar osoase kilograme de licean. Capela, Petrișor, Cetățuia, Malul Alb sunt și acum, nu doar niște nume abstracte, ci imagini mișcătoare de neprețuit în memoria ființei mele. Aceste turnuri de control, de unde orașul se vede mic și insignifiant, înghesuit în matca sa de o linie albastră, curgătoare, îi dădeau o particularitate meteorologică.  Practic, în acea căldare, primeam cu bunăvoință veri răcoroase și umede, precum și ierni blânde, în care zăpada constituia o raritate. Viscolul sau vipia din Bărăgan, aici se vedeau doar la televizor.

Îmi amintesc cum în iernile de pe vremea lui Ceașcă, la prima zăpadă mai consistentă căzută în capitală, aflam de la televizor despre oprirea circulației pe drumurile publice, în toată țara. Aveau voie să circule doar mașinile de întreprindere. Chipurile, pentru siguranța șoferilor și curățarea drumurilor, dar, de fapt, se dorea o economie de carburant. Când țara era sub omăt, la noi în Vâlcea era soare, frumos, temperaturi mediteraneene. Orașul părea încremenit, străzile pustiite, de parcă o forță divină se jucase cu el și-l transformase într-o imensă pânză impresionistă, așezată pe un șevalet imaginar. Bulevardele goale erau o binecuvantare pentru copii. Luam câte un bolovan de cretă și desenam șotroane, terenuri de tenis cu piciorul, direct pe axul drumului. Uneori, chiar dislocam vreo două borduri pentru a face porți și încingeam un fotbal cu băieții. Surplusul de haine, oferite de părinții prevăzători, avea aceeași întrebuințare, când nu găseam borduri. Rar ne deranja câte o mașină de întreprindere. Singura pecete a iernii era larma diurnă care se termina neobișnuit de repede, odată cu înserarea prematură. Iluminatul stradal lipsea cu desăvârșire. Uneori era beznă și în blocuri, din aceleași considerente economice. Atunci, urcatul pe scări până la etajul șapte se transforma într-un joc morbid de-a v-ati ascunselea, când prindeai câte un colocatar în brațe, ce venea din sens invers, mai să te dea pe spate. Singurul reper în oceanul de smoală era o balustradă aspră, fracturată din loc în loc.

Iarna trecea repede, de parcă nici n-ar fi fost, iar vara venea cu alt avatar, greu de înțeles pentru cei care n-au trait acele vremuri. Blocul cu poșta din Ostroveni era locul în care se consumau aceste stranii metamorfoze ale copilăriei. Aproape în fiecare zi urcam pe bloc unde terasa liftului era înțesată cu bucăți de aluminiu laminate în cele mai stranii forme și dimensiuni. Puzderie de antene TV, orientate când spre sârbi, când spre bulgari, pentru a evada din televiziada ceaușistă! Urcam acolo, nu neapărat pentru că aveam ceva cu antena sau cu purecii care însoțeau, de cele mai multe ori, imaginile mișcătoare de pe micul ecran. Ci, pur și simplu, ca să mă relaxez în liniște. Îmi plăcea să privesc în zare dimensiunile orașului, forțându-mi privirea să sfredelească versanții alburii ce se înălțau după coama ultimelor blocuri, sau să mă las cotropit de gânduri bizare despre fantasme din alte lumi. Uneori, când vremea caniculară își făcea mendrele, iar cerul nu era pătat de vreun nor, terasa blocului devenea loc de petrecere a timpului liber. Femeile întindeau câte o pătură și făceau plajă pe planșeul cu smoală care, uneori, se deforma ca plastilina sub presiunea kilogramelor atinse de celulită. Bărbații jucau table sub ligheanele antenelor pe post de umbreluțe, însoțiți de un clinchet ca de clopoțel venit de undeva de la umbră, dintr-o căldare cu gheață, în care-și făceau loc și câteva sticle submersibile. Iar când se preconiza vreun eveniment sportiv, meci de fotbal în cupele europene sau turnee finale de campionat mondial, european, se circula mai ceva ca pe bulevard. De obicei, bărbatul stătea sus pe bloc, cu mâna făcută căuș în jurul suportului metalic, iar nevasta la televizor, cu fereastra deschisă, striga: ”Mut-o mai la stânga!... Dăi, dăi!... Las-o așa!” Atunci îmi luam tălpășița pentru că-mi plăcea să stau singur pe bloc, să simt egoist mângâierea soarelui.

Alteori mă plimbam singur pe străzi, doar cu gândurile mele. Fiind un copil firav, îmi plăcea să mă visez cu puteri supranaturale și să-i pedepsesc pe cei care mă nedreptățeau. Pașii mei aveau traseele bine bătătorite, plecând să cucerească punctele cardinale dintr-o margine de urbe numită Ostroveni. Mă îndreptam ades spre Sala Sporturilor unde făceam antrenament, traversând podul metalic de cale ferată și, apoi, lăsam în urmă gara veche și prăfuită, plină de navetiști, cu mirosuri pestilențiale. Alte trasee, marcate zilnic, duceau spre liceul economic din capătul sudic al fostului bulevard Lenin, ori spre centru, peste Podul Vinerii Mari. Erau atât de mecanice aceste deplasări, încât, dacă aveam nevoie de vreo deviere de la destinație, mă trezeam după muuult timp că am greșit calea. Drumul spre liceu trecea printr-un cartier de case absolut minunat, străjuit de copaci tăiați la linie, care porționau cu umbrele lor bucățile de asfalt. Acest cartier de case s-a transformat în ultimii ani într-o hidoșenie arhitecturală, după valul de primari penali pe care i-am scos din anonimat, printr-un gest profund democratic, de autoflagelare cu ștampila de vot. Dar, atunci, era minunat să trec zilnic pe sub ziduri de iederă și gărdulețe, în pas avântat în răcoarea dimineții, sau mai potolit spre amiază. Pe sub acele ziduri mi-am permis pentru prima dată să ating mâna unei fete. Mergeam alături de ea de multe săptămâni și nu îndrăzneam să-i spun niciun cuvânt până la liceu, pentru că tot drumul mă gândeam cu ce să încep. Uneori îmi notam subiecte de conversație și acasă, dar când ajungeam să le rostesc îmi dădeam seama că nu se potrivesc.

Viața de licean nu avea nimic în comun cu celebra metaforă bacoviană ”Liceu – cimitir al tinereții mele”, în schimb liceul era amplasat în imediata vecinătate a unui cimitir, cât se poate de autentic. Acolo își făceau veacul fumătorii din anii mai mari. Era un loc mai dosit și, în plus, aveai de unde aprinde, lumânări și chibrituri la tot pasul. Pentru a ajunge în cimitir era musai să traversezi terenul de sport, dar, chiar și acesta era greu de supravegheat. Se afla la înălțime, pe o colină în spatele liceului. Puțini profesori, în afara celor de sport, se învredniceau să urce cele douăzeci și ceva de trepte până pe platou. Așadar, terenul de sport reprezenta paradisul manifestărilor de libertate adolescentină, locul unde se făceau și se desfăceau universuri, se legau prietenii trainice.

Mi-e atât de dor de Râmnicul Vâlcii de atunci, un univers arhitectural maiestos ce căpăta proporții în raport cu talia de buzunar, încredințat fiind de privirile mele timpurii. Dar, oricât m-aș strădui, este rămas undeva în urmă.

Jurnalul unui uberist (10)

În ciuda apartenenței la secolul vitezei, nu doar mișcarea ar trebui să reprezinte scopul existenței noastre. Goana nebună se cere din când în când stavilită. Repausul dintre curse, asemeni spațiilor albe dintre cuvinte, creează un echilibru și o armonie în mintea sau sufletul peregrin, obosite de excesele vieții. O pauză bine-venită pentru a trage aer în piept și a fi pregătit pentru runda următoare de trafic infernal, unde fiecare palmă de stradă suflată colegului de semafor este necesară pentru a mângâia orgoliul semeț, vanitatea de peșteră a concetățenilor noștri. În aceste momente de liniște interioară deschid internetul de pe telefonul mobil, butonez presa on-line și intru pe un alt teritoriu de nestăpânit.

Liniștea mea se risipește de cum constat că jurnalismul angajant, mobilizator, care-ți trasează ție, cititorule neștiutor și credul, limita dintre bine și rău reprezintă noua ordine în activitatea de breaslă. De parcă cititorul n-ar mai deține facultățile necesare unei drepte cumpăniri, n-ar mai gândi rațional, fiind nevoit să apeleze la un tutore care să-l ia de mânuță și să-l treacă strada îndoielilor, pentru a i se arăta în toată splendoarea sa, adevărul. Iar noi, receptorii acestor mesaje tranșante, neechivoce, care nu lasă pe nicăieri puncte de suspensie, pauze de gândire, ce facem? Ne însușim fără urmă de tăgadă produsul prefabricat cu poleială de adevăr.

La un astfel de public care compune, preponderent, societatea românească actuală a prins de minune dihonia de tip sperietoare feudală, George Soros. Evident, acțiunile sau inancțiunile ce sunt puse în cârca acestui guru al finanțelor, deghizat în păpușar politic, fac parte din categoria celor subversive și foarte bine organizate. El și numai el se face responsabil, în viziunea analiștilor și comentatorilor politici, de tot răul care s-a pogorât peste noi. De la coruperea politicienilor până la acționarea unor pârghii pentru instaurarea unei noi ordini mondiale, nimic nu este eludat. Acel bătrânel cu o minte diabolică și bani mai mulți ca Gigi Becali (un fel de etalon pentru prosperitatea autohtonă, dar și pentru grobianism, aș adăuga eu) nu lasă nicio speranță la voia întâmplării. Orice eveniment politic, cât de mic, este interpretat în aceeași cheie sorosistă.

Ar deveni amuzant dacă n-ar fi de plâns să privim cum, prin contagiune, tuturor politicienilor le e frică să nu fie asociați cu fundațiile și organizațiile lui Soros, mai ales prin preajma alegerilor. Iar dacă se descoperă o cât de mică interferență, cel prins cu mâța în sac nu mai are nicio șansă de reabilitare. Se fac dezvăluiri, se umplu ecranele televizoarelor cu denunțuri. Linșajul mediatic îmbracă cote paroxistice.

 Cât de simplă poate să fie această tehnică de manipulare pregătită în taină, în laboratoare de dezinformare empirice! Ea se devoalează ca hârtia de turnesol dacă înlocuim câteva piese în angrenaj. Este suficient să-l scoatem din scenă pe George Soros și să-l introducem pe Fethullah Gulen în Turcia sau un personaj colectiv cu un nume incitant, ”Statul Paralel” în România. Ce observăm? Ni se evidențiază o completă lipsă de varietate, aceleași teme fiindu-ne puse pe tapet. Aș putea adăuga, chiar lipsă de imaginație, dacă mi-aș dori să fiu malițios. Aceeași încărcătură subversivă și conspiraționistă este adusă în prim plan pentru a știrbi din idealurile mărețe ale acestei nații. Dar dacă... Cei care știu cum se fac și se înnoadă ițele manipulării strigă ”uite hoțul!” pentru a ne uita după fugar într-o direcție greșită? În timp ce în partea opusă, de regulă la est, își văd nestingheriți de sfori, cu care trebăluiesc prin România? Să fim serioși, banii lui Soros sunt o glumă pe lângă rublele țarului Vladimir.

Pauza se prelungește. Opresc definitiv punțile de legătură din aplicație cu călătorii grăbiți. Deplasarea la voia întâmplării prin acest oraș cauzează grav confortului psihic! Îmi frec bine ochii obosiți. Nu mi-e clar ce mi i-a obosit în asemenea hal: cititul pe ecranul cu lumină prea artificială sau condusul de ore bune? Privesc mai adânc în spatele rândurilor scrise cu caractere mărunte, pentru a vedea o iluzorie pădure din spatele unor copaci imaginari. Și ce-mi sare în ochi? O interpelare în Congresul American a celor trei giganți ai internetului, Facebook, Twitter, Google, îmi dă de gândit. Un distins membru al Senatului Statelor Unite, din comisia de ”Intelligence”, a dat frâu liber concluziilor: ”Platformele dumneavoastră sunt folosite de puteri străine, de puteri ostile statului american, de puternice forţe antidemocratice, pentru modelarea opiniilor şi influenţarea opţiunilor democratice în statele lumii. Războiul se duce prin intermediul dumneavoastră. Un număr de 126 de milioane de americani, acum ziceţi că 150 de milioane, au fost expuşi conţinutului de mesaje venind din Rusia. Ce aţi făcut? Nu aveţi nimic de zis?! Ruşii se implică prin platformele dumneavoastră şi în democraţiile europene, unde găsesc mai uşor decât la noi auditoriu şi susţintători. Ştim, avem informaţii clare că s-au implicat în alegerile din Franţa, în Germania, în Brexit, în separarea Spaniei, în Catalonia, au pus piciorul în Scoţia. Înţelegeţi ce faceţi, pricepeţi ce generaţi? Ruşii lucrează pe teme care ne despart, să adâncească disputele. Aşa se cucereşte lumea, domnilor! Pun pe platformele dumneavoastră mesaje care ţin de ura de rasă, imigraţie, drepturile omului, LGBT, creştinătate. Polarizează democraţiile, rup state. Ce ne vorbiţi aici că dumneavoastră construiţi comunităţi? Le divizaţi, le subminaţi! Ne-au luat la ţintă veteranii de război, militarii sunt targhetaţi, postările vizează de obicei ambele tabere pentru a adânci conflictul. Ei joacă cu toţi, să divizeze. Ţinta este amplificarea diviziunilor sociale şi politice, distribuind publicitate politică contradictorie, inflamatoare rasial sau social”.

Hm..., ce-ar mai fi de zis? Penetrarea serviciilor de propagandă și dezinformare se prea poate să fi ajuns la un nivel superior, 2.0 cum se spune acuma. Și-or fi găsit cuib chiar în interiorul celei mai mari democrații din lume, punându-se în discuție influentarea într-o oarecare măsură a alegerilor. De la ei, nu de la noi. Nu-mi pot reprima o întrebare ce mă persecută mai tare decât roșeața ochilor: dacă au reușit acolo, nu cumva au avut interese și ceva mai aproape din punct de vedere geografic? Cum ar fi, de pildă, prin România și Republica Moldova? Două țărișoare care nu pun prea mare preț pe acuratețea informațiilor ce circulă în spațiul public.

 Pentru a avea tabloul complet, teme utile Moscovei, copiate după celebrul îndemn neocomunist ”nu ne vindem țara”, sunt scoase de la naftalină și pătrund încet-încet în spațiul virtual românesc. Dar nu numai atât, chiar pe agenda guvernamentală. De o bună bucată de vreme se observă limpede cum sunt întreținute artificial subiecte de dihonie precum: oportunitatea scutului de la Deveselu, rapacitatea multinaționalelor care ne călăresc și scot profiturile din țară, atitudinea de frondă față de Bruxelles și instituțiile europene, apropierea de grupul de la Visegrad, invazia emigranților etc.

***

Când credeam c-am isprăvit concluziile unei reviste a presei ad-hoc, pe buza volanului, citesc o povestioară trimisă de o prietenă, cadru universitar la facultatea de jurnalism. N-aș fi crezut că această povestioară se va potrivi atât de bine în contextul lecturii de față. Incât, în momentul în care am fost convins de asta, i-am cerut permisiunea s-o reproduc. Deci:

O fostă studentă m-a sunat de curând să-mi ceară o părere legată de o ofertă de job. Mi-a silabisit cu emfază: con-si-li-er la o agenție de comunicare.

‒ Mooaaa, ce bine sună! zic (În mintea mea: "nu e cam devreme la douăzeci și ceva de ani?"). Și în ce constă jobul? întreb cu voce tare.

‒ Păi... comunicare de guerrilla. Să îmi fac multe conturi de facebook, twitter, instagram, și să stau toată ziua să comentez, să distribui sub diverse identități... ce îmi zic ei.

‒ Aha! Și dincolo de bani, cum te-au ademenit?

‒ Că este o super-oportunitate... Că mă va ajuta în carieră... Că am ocazia să-mi perfecționez retorica și argumentația, în vorbire și în scris...

‒ Știi că există roboți care fac asta? Un prieten, inginer în tehnologie, mi-a zis asta acum vreo doi ani: o să vină repede ziua în care roboții o să se certe între ei. Well...?

Tace. Părea că i-am dat de gândit. Următoarea întrebare mă contrazice:

‒ Și ce să fac?

‒ Aș vrea să te hotărăști singură. Eu doar încerc să te ghidez cu întrebări. Ce o să pui tu la CV că ai făcut, concret: consiliere sau troller/spammer? Și cu ce crezi că te dezvoltă pe tine job-ul ăsta, ca om și ca profesionist? Nici n-o să ajungi la 30 de ani, că va face tehnologia tot ce ți se propune azi. Cum vei fi tu atunci competitivă pe piața muncii?

Peste câteva zile, fosta mea studentă m-a sunat și mi-a zis cu gratitudine:

‒ N-am acceptat job-ul.

A fost una dintre micile mele victorii în multitudinea de grozăvii care mi se întâmplă zilnic. 

Mă ia cu amețeli. O întrebare firească mă chinuie metodic: Oare în acest moment, la acest volan îmbrăcat în piele, sau înlocuitor de culoare neagră, când scriu aceste rânduri, gândesc cu mintea mea sau...? Nu cumva, inconștient, sunt și eu unul dintre milioanele de cobai prelucrați în laboratoarele de informații ale unei entități secrete, cu scopul bine definit de a-i influența pe alții? Mai ales că, într-un alt context și alte circumstanțe istorice, cei doi mari actori de pe scena politică mondială și-ar fi putut lesne schimba rolurile, fără a afecta în vreun fel veridicitatea scrierii acestei povestiri.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

ZÂMBETUL TOVARĂȘULUI

Din ultima bancă s-a auzit ca un fel de premoniție: ”A căzut Ceaușescu!”. Profesorul s-a întors și a țintit cu privirea  un petec de var de deasupra tablei. Acolo, până nu cu mult timp înainte, cu un rictus împietrit care dădea fiori, se afla tabloul tovarășului. Acum era undeva pe jos, făcut țăndări și cioburi. Prefacerea a fost însoțită de un zgomot prelung, ca de rafală. Dar nu era cutremur, am apucat să constatăm, numai tovarășului nu-i ardea de stat locului. Nestatornic, deși zidul ar fi trebuit să-l sprijine, cum l-a sprijinit la Târgoviște. Eram îngrijorat. Glasul elevului din coada clasei și tonul ireverențios produsese un val de frig instantaneu. Profesorul aparent calm, deși nu era calmul lui, îl ia deoparte și-i atrage atenția că se folosește un limbaj politicos: ”Mult iubitul și stimatul, tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Ideea că am avut și eu un rol la căderea tovarășului mă urmărea cu o spaimă teribilă.

Cu câteva luni înainte, eram elev de serviciu împreună cu colegul meu Liviu. Clasa noastră se afla în cabinetul de geografie al liceului economic. După terminarea orelor aveam de măturat, șters tabla și scos gunoiul de prin bănci. Liviu se apucase hărnicește de treabă iar eu îmi îngăduiam câteva clipe de relaxare, mai ales că la ultima oră avuseserăm sport și am jucat fotbal. Teoretic, eram obosit. Însă mingea, pe care o luasem cu mine, îmi făcea cu ochiul și n-a durat mult până să mă joc cu ea la tablă. Am încercat să-l corup și pe Liviu într-un joc imaginar de tenis cu piciorul, după ce am desenat un fileu de cretă, dar nu mi-am găsit mușteriu. Am continuat singur până când mingea s-a înălțat, parcă hrănită de imponderabilitate, și a izbit cu putere direct în tabloul de deasupra tablei. Am simțit cum, odată cu tabloul, se prăbușește cerul peste mine. Realizam gravitatea situației mult mai bine decât Liviu, care începuse să facă glume. L-am lăsat pe colegul meu să vorbească singur și am zbughit-o către primul atelier de geamuri și oglinzi. În grabă, măsurasem cu palma dimensiunile geamului pe care aveam să-l cumpăr. La scurt timp mă întorceam victorios cu geamul sub brat dar aveam să constat că nu făcusem cea mai fidelă măsurătoare. Geamul era mai mic. Ce era de făcut? Liviu îmi dădea sfaturi foarte utile, de genul: să vorbim cu dirigintele sau să iau tabloul cu mine în oraș. Până la urmă am potrivit tabloul, nici acum nu știu cum, să stea nemmișcat până la prima adiere de vânt, și am obținut promisiunea lui Liviu că va uita instantaneu tot ce se petrecuse în după-amiaza aceea la școală.

A doua zi am răsuflat ușurat când am văzut că zâmbetul tovarășului era la locul lui. După aproape treizeci de ani l-am întrebat pe Liviu dacă își mai amintește pățania respectivă și m-a privit ciudat, semn că-și însușise din plin promisiunea făcută.

Jurnalul unui uberist (9)

Mi se întâmplă uneori ca în periplul meu citadin să întâlnesc oameni faimoși, celebrități, vedete, staruri, sau cum s-or mai numi prin mediile unde sunt atât de familiari. Se urcă în mașină mimând o sobrietate preocupată, caracteristică oamenilor cuprinși de griji, aflați cu gândul în cu totul altă parte. Își fac socotelile sperând, probabil, să nu fie recunoscuți. Eventual, pentru a-și menține prezența nealterată de priviri nimicitoare, adaugă la recuzită și vreo pereche de ochelari de soare sau pălărie cu boruri largi, în funcție de anotimp. Evident, șansele să rămână nereperați sunt infime.

Mă încearcă un sentiment ciudat de culpabilitate, să nu-i deranjez și eu cu vreo replică necuvincioasă sau privire indiscretă, cuprins fiind de o exaltare pe care oamenii obișnuiți nu știu cum să și-o tempereze în astfel de situații. Mai mult, aceștia înțeleg să-și abordeze idolii pe nepusă masă, agresându-i cu discuții improvizate pe diverse teme, cu felurite nimicuri, de parcă s-ar cunoaște de când lumea. De la bordul mașinii, ezit dacă să îi las în pace sau să le vorbesc formal, prefăcându-mă că-i văd pentru prima dată. Totuși, acești semi-zei își asumă celebritatea, încât ignoranța premeditată n-ar fi o dovadă de impolitețe? În condițiile în care linia de demarcație dintre agresiune și venerație este foarte îngustă și mișcătoare, mă îndoiesc că cineva ar avea pretenția de la fani să se comporte precum acei pelerini cucernici care-și caută calea de închinăciune, cu pioșenie, la duhovnicul din schit. Cu toate acestea, limita bunei-cuviințe este îndeobște încălcată. 

De data aceasta, doamna cochetă care-mi deschisese portiera și se pregătea să pășească înăuntru, peste pragul B-MAX-ului camuflat, în parcarea cu inserții forestiere de la Muzeul Satului, nu m-a surprins cu prezența ei fizică. Părea o figură cunoscută, pierdută undeva în amintiri, dar nu aveam, nici pe departe, certitudini metafizice. Abia după ce s-a făcut comodă și s-a așternut la vorbă cu un interlocutor de buzunar, telefonul mobil, o dimensiune aparte a ființei sale, acustică, m-a făcut să tresar. Vocea. Vocea ei m-a extras din prezent și m-a catapultat pe meandrele timpului.

***

Eram copil și mergeam să văd filme la video, în săli clandestine, improvizate la subsolul unor localuri rău famate. În mijlocul încăperii insalubre trona o masă de lemn, scorojită, sub o mușama pe care sta așezat un imens ecran TV. Televizorul pornit devenise gazda perfectă pentru niște purici colorați care jucau în voie. Aveam și noi din aceia acasă, în sufragerie, sub un milieu croșetat cu migală de mama, numai că ai noștri epuizaseră toate nuanțele de negru și gri pe un fond cu pâlpâiri de alb. Lângă cubul magic se afla o cutie dreptunghiulară cu o fantă pe mijloc, singurele piese de valoare în decorul sărăcăcios. Era suficient ca cineva de-al casei să introducă o casetă supradimensionată, de dimensiunile unei cărămizi, în carcasa de plastic, ca imaginile să se pună în mișcare și să joace frenetic în fața noastră. 

Moblierul pauper, contrastând cu tehnologia occidentală pe care o susținea, se completa cu vreo zece rânduri de scaune cu spătar din lemn. Acele spătare mi-au rămas pentru totdeauna în memorie ca un simbol al absurdității vremurilor de atunci. Deși erau destinate unui scop anume, de a susține și relaxa trupurile ce urmau să construiască viitorul măreț al societății socialiste, nu te puteai apropia de ele. Se pare că proiectantul și executantul fuseseră certați. Altfel nu se explică de ce spătarele aveau acele șuruburi de prindere întoarse pe dos ceea ce le făcea să se înșurubeze între coaste dacă te rezemai cu spinarea de ele. Ca tabloul să fie complet, picioarele metalice ale scaunelor rar se nimereau toate la aceeași dimensiune și făceau un zgomot infernal în contact cu mozaicul pardoselei de pe care fusese îndepărtat la repezeală linoleumul. Explicația încropită era cât se poate de comică (deși se dorea serioasă), pentru a nu se degrada avuția poporului de către o sleahtă de tineri cu fumuri occidentale în cap. Dacă cuiva i-ar fi dat prin gând să execute cele mai incomode obiecte de mobilier, pentru a ține publicul cu atenția trează, cu siguranță ar fi fost surclasat de scaunele din acea sală á la ghetto.

În general se difuzau filme cu arte marțiale, pe gustul publicului juvenil. Eroii acelor benzi băteau tot și umpleau de sânge ecranul sălii de tele-cinema. Altfel, sala era plină de mici vampirași, ahtiați după sânge. Orice țânc din cartier auzise de Bruce Lee, Chuck Norris, Jackie Chan sau Jean-Claude Van Damme. Numele lor erau pomenite în demostrații de agilitate prin scările blocurilor sau chiar pe stradă, pentru recrearea unor scene din filme. În schimb, la filmele chinezești din aceeași categorie, sarcina de a recunoaște protagoniștii era cu mult mai anevoioasă. Toți semănau între ei și parcă aveau aceleași denumiri scurte și stridente auzului. Pe fondul unei adevărate recrudescențe a violenței ecranizate se mai nimerea, ce-i drept rar, și câte o nominalizare la Oscar, cu personaje care nu epatau prin forța brută, în schimb aveau forța de a ne ține în suspans, cu ochii pironiți de ecran, trăind aievea acțiunea ce se consuma sub privirile noastre timpurii.

Aflasem de la un amic de pe scară, ceva mai mare și mai umblat, că în aceeași sală, la ore mici, se difuzau altfel de filme, din categoria celor interzise minorilor. La intrare, deși cinefilii noctambuli primeau cu generozitate, în locul programului de spectacol, un produs foarte căutat pe vremea lui Ceaușescu, respectiv sulul de hârtie igienică, unele scaune mai păstrau diverse pojghițe unsuroase ce aminteau, și în timpul zilei, de schimbarea de generic nocturn. Cu toate acestea, scârba de a te așeza pe un astfel de scaun nu putea înfrânge dorința noastră de a vedea și alți eroi, decât cei ai muncii socialiste. 

Pe vremea aceea mă consideram fan al actorului american Tom Cruise. Aveam o prietenă care pur și simplu îl adora și, evident, dacă doream să-i câștig simpatia trebuia să mă pun la curent cu toate scenele jucate magistral de celebrul june-prim. În acea sală improvizată, coborâtă parcă din lumea a treia, îmi țineam răsuflarea alături de Maverick, în timp ce spinteca văzduhul cu al său supersonic sau clipoceam suav la scenele mai tandre, când se întorcea din misiune și se strecura poznaș lângă frumoasa Charlie. Alteori, mă lăsam furat pentru o clipă de iluzia că sunt născut de ziua Americii, pe un alt meleag, în ”Born on the Forth of July”. Și toate acestea mijlocite de vocea care se afla acum pe bancheta din spate a B-MAX-ului de protocol: Irina Margareta Nistor. Acea voce puțin guturală, deși uneori surprindea prin tonalități înalte, care eufemiza la sânge limbajul colorat al băieților de cartier, la fel de colorați, din Harlem sau Bronx. O voce parodiată îndelung, sursă de miștouri postdecembriste, aluzie la faptul că nicio înjurătură de pe micul ecran nu putea depăși suprema ingerință: ”La naiba cu tine!”. Dar cu atât mai fermecătoare.

Să tot fi trecut de jumătatea cursei când m-am hotărât să-mi dezleg limba: 

‒ Nu v-am mai auzit vocea de când eram copil. E ceva timp de atunci. Și totuși, când v-am ascultat vorbind la telefon, parcă-mi rezona în urechi sfârșitul unui film văzut de curând. Sună ciudat ce vă spun acum, dar trăiesc senzația că s-a creat un arc peste timp. Mă aștept să ajung acum acasă și să-mi regăsesc părinții în apartamentul cu două camere, neîncăpător, din vremea liceului, situat la etajul șapte al unui bloc cu zece nivele. Dacă aș vedea ceva schimbat în sufragerie sau în dormitor, posibil să privesc lung ca la o imensă surpriză. Asta e percepția care mă domină.

‒ Da, a fost o perioadă frumoasă. Din păcate acum nu mai dublez filme. Cel mult niște promo-uri sau recomandări pentru cinefili. 

‒ Mă bucur că v-am întâlnit și am călătorit împreună. Eu, de fapt, am fost angrenat în două călătorii, una dintre ele în timp, printre amintiri. Am devenit puțin melancolic, gândindu-mă în câte împrejurări minunate m-a însoțit vocea dumneavoastră. 

O aprobare sonoră ar fi putut juca rol de replică la această destăinuire. S-a lăsat o vreme așteptată. Apoi tăcerea a înlocuit armonia unui nerostit răspuns. Poate, cel mai bun. Devenise limpede că tăcerea purta bolovani sufletești. 

Aproape ajunsesem la destinație. În față mi se deschisese ochilor un cartier de case, micuțe și cochete, strivite parcă, deocamdată doar din punct de vedere urbanistic, de colosul sferic ce se înălța în depărtare. Un colos cu greutate în plan sportiv, purtând denumirea de Arena Națională. Opresc mașina în dreptul unei căsuțe-tip cu mansardă care, după aspect, a traversat toată perioada comunistă, supraviețuind vechiului stadion. Ajut la coborâre, returnez un buchet de flori, probabil primit, pe care-l așezasem cu grijă în portbagaj, și am mai auzit doar zgomotul cheii în broasca porții, ca un clinchet de clopoțel. O voce metalică.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (8)

Zona Piața Unirii înțesată de lume. Fac eforturi să găsesc un loc de staționare unde să nu deranjez pietonii, care se revărsau în valuri de pe trotuare, și nici pe ceilalți șoferi. Vânzoleala umană mă îmbrăcase cu tot cu mașină într-o mantie de pardesie mișcătoare. Priveam prin geam ca într-o spălătorie auto, atunci când periile supradimensionate îți agresează parbrizul, fără a vedea mare lucru din spațiul exterior.

Din mulțime se risipește un preot, înveșmântat în straie bisericești, având la încheietura mâinii, legat cu un fel de curelușe, telefonul mobil. Barba tăiată frumos la linie, lată de doar două degete, și părul prins cu gel îi dădeau un aspect îngrijit. Deschide portiera și mi se adresează pe nume, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea. Îl poftesc înăuntru nedisimulându-mi încântarea să întâmpin așa o apariție. În timp ce se face comod mă abordează cu condescendență:

‒ Domnul Marius, nu-i așa că taximetria, sau cum s-o numi serviciul ăsta Uber, nu este singura activitate pe care o prestați? Știam eu. În România nu mai poți trăi domne dintr-un singur job. Uitați-vă la mine! Credeți că mă ocup doar de preoție? Aș! La biserică sunt în slujba Domnului, dar apoi dau consultații juridice, aflându-mă în slujba oamenilor nevoiași.

‒ Interesant! Eu știam doar de avocatul diavolului. Înțeleg că sunteți... celălalt?

‒ Ha, ha! Am mai auzit astfel de ironii. Dar dacă veniți la Centrul de Asistență al Consumatorilor (Cascons), veți vedea că ceea ce facem noi este o activitate cât se poate de serioasă. Mă bucur de privilegiul de a fi, pro bono, avocatul oamenilor necăjiți care vin la noi cu speranța că problemele lor se pot rezolva într-o bună zi.

‒ Vorbiți ca un politician. Nu v-ati gândit? Dacă tot e să faceți cumul de funcții… Nu prea am văzut preoți prin Parlament. De fapt, greșesc. Au fost câțiva în urmă cu vreo doi ani, pregătiți să-i dea cu mir pe politicienii corupți, luați în vizor de DNA.

Fără să-mi dau seama, i-am săltat mingea la strană Părintelui, care s-a luminat la chip în timp ce își începea discursul, gâtuit de emoție, ca în fața unei asistențe mult mai numeroase:

‒ Doamne ferește! Un preot nu poate îmbrățișa o carieră politică pentru că vocația lui este să nu mintă, să nu fure și, în general, să se comporte în societate cu teama de Dumnezeu Atotputernicul. Dacă înțelegeți ce vreau să spun. Nu caut să dau impresia că am ceva special cu candidații sau clasa politică din România. Ei se perpetuează dintre noi, încât reproșurile ar trebui să meargă și către noi, alegătorii.

‒ Dacă vă referiți la propria persoană, aș putea să vă dau dreptate. Deși vă cunosc doar de câteva minute. Dar, în caz că generalizați pentru toți slujitorii Domnului, dați-mi voie să am rezerve în a cauționa o astfel de enormitate. Nu cred că biserica e fără pată, iar corupția se pare că și-a găsit un loc călduț și acolo.

‒ Nu e deloc așa, a replicat preotul vizibil stânjenit, descheindu-și un nasture la tunică. De fapt, lupta politică nu se dă între credincioși și liberi cugetători, corupție și anticorupție, stânga și dreapta, stat de drept și stat paralel. Acestea sunt doar pretexte inventate de alții. Adevărata confruntare are loc între forțele pro-europene ce militează pentru o federație a statelor europene și cele naționaliste care doresc păstrarea polului de putere la București. E același tip de război ideologic care se duce și în Republica Moldova, între unioniști și separatiști. Cei care se află vremelnic la putere niciodată nu vor fi de acord cu renunțarea de bunăvoie la comandă pentru a împărți frâiele cu o altă autoritate. Culmea e că nici unii, nici alții nu doresc să recunoască adevăratele țeluri ce-i animă. Din diverse motive. Unii își ascund tendințele naționaliste pentru a beneficia de racordul la conducta banilor europeni, atât de necesari. Ceilalți, conștienți că europenismul nu prinde la români. Cel puțin nu la generația asta, cu adânci ramificații în epoca de aur, când Ceaușescu dădea cu tifla Occidentului apăsând pe pedala renunțării la credite externe și la clauza națiunii celei mai favorizate.

‒ Tocmai spuneam că ați fi un bun politician. Nu faceți decât să-mi întăriți bănuiala. Dar, dacă tot m-ați provocat, de ce am crede că mutarea centrului de putere la Bruxelles ar fi benefică pentru România? Bunăoară, de când s-au introdus mecanisme de supraveghere asupra justiției nu s-au stopat derapajele, abuzurile, venalitățile. Vorbim de acțiuni la comandă sau selective, protocoale secrete. Vreți exemple? Am câteva la îndemână. Dosare precum Microsoft sau EADS au ajuns pe mâna procurorilor doar după ce au primit dezlegare în țările de origine. Anchetele nu au început nicidecum la București. Alte dosare, precum Bechtel, au fost îngropate, cel puțin deocamdată, din aceleași considerente. Ce să mai spunem de afacerile lui Puiu Popoviciu cu Institutul de Agronomie, prin care s-au defrișat zeci de hectare de teren din Pădurea Băneasa pentru a face loc unui imens centru comercial? Seamănă izbitor de mult cu un alt dosar celebru, cel al mogulului Dan Voiculescu. Dar am putea presupune că sancțiunile pe cale juridică nu vor fi aceleași din moment ce Ambasada Statelor Unite și-a plantat bunker-ul tocmai acolo.

‒ Nu cred că v-ați ales prea bine exemplul justiției. M-ați nimerit să cunosc îndeaproape fenomenul și să am oarece competențe în domeniu, a căutat să mă tempereze din avântul meu avocatul în sutană. Sigur, există și erori judiciare sau chiar mai mult decât atât, rele intenții. Dar am văzut cum funcționa justiția în România înainte de aderarea la UE și NATO. Cunoaștem tunurile care s-au dat în special în domeniul privatizărilor. Escrocheriile cu fonduri de investiții, falimentele bancare etc. V-ati fi imaginat atâtea arestări ca acum, prin anii 90, când s-a atins apogeul corupției? Probabil că nu. O să vă surprindă următoarea aserțiune: sub ochii noștri se fac pași mari pentru recuperarea terenului pierdut, asistați de un discurs naționalist, cu mai mult sau mai puțin discrete nostalgii ante-aderare la UE, resentimente față de Bruxelles și politicile lui progresiste. Voci din ce în ce mai ritoase condamnă înalți functionari europeni pentru amestecul în soluționarea unor dosare sau ambasadori care-și exercită influența, asemeni unor guvernatori din teritoriile colonizate. Cel puțin asta se înțelege dacă aplecăm urechea la curentul suveranist care încearcă ”să redea demnitatea justiției” și s-o scoată de sub umbrela ”nefastă” a organismelor europene. Posibil ca așa să fie, dar altceva ce ne mai salvează?

‒ În eventualitatea, rezonabilă de altfel, în care vă dau crezare, nu neapărat pentru că vorbiți pilduitor, îmi puteți argumenta de ce ne-am mai agita atâta în lupta asta politică surdă? Dacă foaia de parcurs este bine stabilită, dacă politica românească se face acum la Bruxelles și Washington, dacă Guvernul este o anexă a FMI, iar marii corupți sunt săltați cu binecuvantarea unor ambasadori în România. Dacă, dacă, dacă... Contează cine iese, are vreo importanță cine vine? Dacă se face și cu binecuvântarea Sfântului Sinod? Vom afla, poate, în curând. Judecând după numărul fețelor bisericești luate la întrebări, puține, s-ar părea că da.

‒ Stiți ce lipsește în opinia dumneavoastră? Un lucru foarte important: prezumția de nevinovăție.

‒ Sfinția Voastră, eu vorbesc cu o oarecare detașare pentru că pe mine nu mă conduce nimeni, nici măcar mașina. Și să vă mai spun ceva, acum că se apropie alegerile. Câtă încrâncenare, câtă revoltă, câtă patimă! Am cunoscuți care se comportă precum un bolnav cronic care se agață de o ultimă speranță. Sunt zilnic bombardat cu mesaje disperate, de un ”acum-ori-niciodată” înduioșător. Efectul? După alegeri, acei băieți de la putere și opoziție, care militează mai mult sau mai puțin pentru integrare europeană, se întâlnesc undeva, la un restaurant, și împart posturile cheie în totală armonie. Așa că stau relaxat și mă uit la confruntarea politică ca la.... aș fi zis teatru, dar e mai degrabă o luptă în noroi.

După un dialog atât de tensionat, chiar dacă într-un limbaj civilizat, respectând opiniile interlocutorului, s-a așternut o liniște nefirească. Sfinția Sa părea să nu mai aibă păreri iar eu să mă îndoiesc de ale mele. Câteva trupe prezente pe Rock FM, post pe care radioul stă negreșit, s-au arătat gata să pângărească spațiul acustic dintre noi și să întrețină atmosfera până la finalul cursei.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (7)

(7)

În miez de noapte mă pregătesc să trag la debarcader, un debarcader imaginar plantat pe malul lacului înghețat, cu copaci maiestoși printre crengile cărora caută să-și facă de cap un vânticel pribeag. Destul pe ziua de azi! Mașina pe care o conduc are și ea nevoie de un binemeritat repaus, laolaltă cu simțurile mele anesteziate. După mai multe ore petrecute prin jungla urbană dâmbovițeană numită trafic, o astfel de senzație devine persistentă. Orașul mă împresoară cu existența lui tumultoasă. Viața de noapte erupe într-o feerie de culori. Mai sunt doar câteva săptămâni până la Crăciun și ai zice că toată distracția și toate cumpărăturile din lume s-ar epuiza în această perioadă, iar de la anul ar începe prohibiția. Unde mai pui că e zi de weekend, iar petrecerile companiilor sunt în toi.

Zona Floreasca-Herăstrău mustește de cluburi luate cu asalt de armata de corporatiști. Niciodată nu mi-au plăcut petrecerile organizate de firme pentru angajați. Prea mult formalism, prea multă atenție la detalii, prea multe interpretări, nuanțe, finețuri. Șeful este șef și în timpul liber, iar dacă bei un pahar în plus s-ar putea să-i zici vreo două care să te ungă pe suflet. Pe moment. După aceea, Dumnezeu cu mila! Ești chemat la raport și numai bine n-o să-ți fie.

Uneori, e suficient un banal apel telefonic în locul statornicitului ”corporate party”, iar efectul este la fel de devastator. După un chef prelungit cu prietenii, stropit cu de toate, îți arde un chef nebun de a-l suna pe șef și a-i prezenta toate nemulțumirile care s-au acumulat în ultimii ani. S-a umplut paharul, nu numai în fața ta, ci și în tine, la ora bilanțului încropit cu apă minerală. Apoi mergi la culcare răcorit. A doua zi trezitul este senin, risipind într-o altă lume discuția din ajun. Pur și simplu nu știi ce să mai crezi, ești contrariat când la birou, într-un plic, te așteaptă decizia de încetare anticipată a raporturilor de muncă. Nitam-nisam, fără nici un fel de explicație. Câtă fățărnicie încape în lumea asta! Nu cu mult timp în urmă îți recunoscuseră meritele și-ți apreciaseră calitățile, tot printr-o scrisoare, e adevărat, pe un salariu sub potențial. Ca acum...?!

În zbuciumul meu pe această planetă mizerabilă am avut diverse meserii și am schimbat câteva birouri din beton și sticlă. În tot acest timp simțeam cum mă urmărește o întrebare nerostită. Câte din visurile copilăriei pentru mai târziu încap în acea cutie dreptunghiulară în care te închizi la serviciu, să lucrezi zi de zi, săptămână de săptămână? Câte din ele, adunate într-un sertăraș intim din mintea fiecăruia, cu valoare sentimentală, nu s-au sfărâmat de beton atunci când am intrat pentru prima dată în clădire? În general ne pregătim toată adolescența și tinerețea să urmăm un anumit drum în viață, iar când să ne dăm proba competențelor acumulate cu trudă, ne trezim aruncați în malaxorul profesiilor autohtone de o forță divină care are, în multe situații, un simț al umorului dezarmant. Culmea ironiei, ar spune unii, să te întâlnești peste ani cu foștii colegi de facultate și să descoperi în evoluția lor profesională o singură constantă: diversitatea.

Majoritatea cunoscuților mei au ridicat o sprânceană de uimire când au auzit de transformarea mea în uberist și, nu știu de ce, am avut senzația că s-au exprimat in corpore prin vocea unui singur amic, la un moment dat:

‒ Sigur, dacă te simți confortabil cu ceea ce faci, este o meserie onorabilă. În fond, nu e nicio rușine să muncești. Unde mai pui că îți aduce și ceva satisfacții materiale, deloc de neglijat. Nu-i așa?

Am căutat să disimulez cu un zâmbet ceea ce gândeam, bănuind ce se ascunde în spatele unor astfel de vorbe bine ticluite. Dar parcă ceva mă reținea să mă desfășor și să gesticulez liber. Atunci m-am grăbit să adaug cu o nonșalanță atent studiată:

‒ A, nu, este o activitate pentru timpul liber, de relaxare. Un hobby de-al meu. Stau două, trei ore în trafic, seara sau în weekend. Mai socializez cu clienții, mai trag cu urechea la ce se discută. Îmi ocup timpul.

Cât de ipocrit pot fi! Gata! Ultima cursă pe ziua de azi: Șoseaua Nordului - Parcul Herăstrău. Un el și-o ea, îmbrăcați elegant, se îndreaptă agale spre mașină, ținându-se de mână. Când s-au apropiat, să-mi stea inima în loc.

Pe Adrian îl știu de aproape treizecizeci de ani. De la începuturile sosirii mele în București. Deceniul nouă al secolului trecut… Ce rezonanță stranie au aceste cuvinte! Lucram în aceeași redacție a unui cotidian central, în perioada romantică a presei postdecembriste. Anchete, reportaje, subiecte grase se aflau din belșug. Afacerile veroase, devalizările, falimentele bancare, privatizările cu complicitatea unor înalți funcționari de prin ministere erau la ordinea zilei. Iar după câte vreun tun deconspirat, autorii ne invitau la masă, să mai râdem, să mai glumim, uneori să ne râdă în nas, căci, nu-i așa? DNA-ul nu prinsese aripi. De câte ori nu m-am însoțit de Adrian, după ce ieșeam din redacție, în serile toride de vară, în pelerinaj pe la terasele și cârciumile din drumul nostru spre casă! Era un băiat deșirat, cu ochii spălăciți și urme de acnee pe față, care după ce comanda de mâncare și băutură trebuia să mute cureaua de la pantaloni cu două găuri mai la deal. E adevărat că fanta de la poziția ”mâncat” era ceva mai puțin tocită.

Contrasta teribil cu bărbatul care se îndrepta acum spre mașină, peste care, anii care au trecut de când nu ne-am văzut parcă s-au calculat în kilograme. Auzisem că a ajuns șef peste un departament de PR la o mare companie multinațională, se căsătorise, avea doi copii. Informații din categoria zvonurilor care-mi trec tangențial pe la ureche. Nu le dădusem importanță la timpul lor. De data asta, instinctiv, nu știam cum să mă camuflez mai bine în decorul nopții. Uitasem că pe aplicație am un nume și o poză care mă prezintă perfect explicit. De cum a deschis portiera, a strigat cu prefăcută nesiguranță în glas: ”Marius!?”

Ce ironie! Destinele noastre, suflate în cele patru zări ca puful de păpădie, ajung să se intersecteze în noapte, tot în fața unei terase, de data asta de fițe, pe malul Lacului Herăstrău. Ce ți-e și cu profesia asta! Când eram mai tineri, ziariști, ne plăcea să atingem cu verbul ironiei unele comunicate de presă care se depărtaseră de funcția de bază, aceea de informare, căutând mai mult să-și facă reclamă. Nu erau menajați nici cei care le emiteau, profesioniști ai comunicării, cum se auto-intitulau cu emfază. Sanchi! În fond, foști colegi de-ai noștri, pervertiți, care n-au rezistat în presă din pricina mediocrității lor, cum ne plăcea să credem, pentru a ne ridica în slăvi pe noi, ceilalți. Noi, rezistenții de pe culoarele insalubre ale Casei Presei. Noi, care făcusem din cuvântul tipărit o platformă de loialitate față de cititori. Numai că roata se învârtește. Adrian ajunsese de partea cealaltă a baricadei, în PR, iar eu la ”covrig”. Nici nu era așa rău. Alți jurnaliști, cu convingeri deontologice la fel de solide ca ale noastre, au ajuns mult mai departe, s-au făcut politicieni.

Am depănat amintiri cu Adrian, la început cam stingher, apoi din ce în ce mai dezinvolt. Cum nu se putea altfel, am ajuns și la anii de glorie ai presei scrise, cu două-trei ediții pe zi și tiraje de sute de mii de exemplare. Iar punctul meu de vedere a rămas neclintit, chiar dacă pe undeva, asediat de cel care ducea dorul vremurilor de odinioară:

‒ Dacă ținem cont că dezvoltarea internetului a dus la falimentul presei scrise, în urmă cu mai multi ani, putem presupune că aceeași soartă o vor avea canalele de știri. Conținutul video pe net e în continuă expansiune. Avem ecrane cu internet incorporat, posturi tv on-line, Facebook și câte și mai câte. Fără a bănui măcar pericolul, televiziunile noastre de știri nu fac altceva, decât să grăbească acest proces firesc. Prin imparțialitatea grosieră, asocierea cu moguli, finanțări suspecte, posturile tv se faultează singure, decredibilizându-se în fața publicului.

‒ Hm! Cred că ai prea mari așteptări de la publicul consumator de știri televizate. Un public atât de comod, cu telecomanda în mână, care are ca ultimă grijă să verifice dacă presa noastră trăiește sănătos. Dacă sursele de finanțare sunt pe față sau obscure. Dacă denotă imparțialitate sau doar confirmă niște așteptări deformate...

‒ Dă-mi voie să te contrazic. Telespectatorii sau cititorii simt când sunt mințiți. Studiile arată că tot mai mulți oameni iși petrec timpul în fața laptopului, în locul televizorului. Momentul colapsului pentru piața TV nu e departe. Îmi amintesc cum pe la hotarul dintre milenii, când multe ziare nu dispăruseră încă, a apărut informația că unii formatori de opinie din redacții ar fi fost formați să devină formatori. Noua Securitate e în tot și în toate, se repeta pe la colțuri. E tot ce le mai lipsea publicațiilor pentru a li se grăbi suferința. Iar istoria, ca de atâtea ori, se repetă.

‒ Această teorie cu istoria se repetă nu are niciun fundament ștințific. De fapt, istoria nu se repetă. Sunt selectate din istorie doar anumite evenimente care privite dintr-un anumit unghi ar putea semăna între ele. Înduioșător acest efort pentru a susține anumite teorii din start neverosimile. Ca și cum doi copii din generații diferite, născuți din părinți diferiți, ar putea fi identici. Poate, peste ceva vreme conținutul informativ de pe internet va fi și el pervertit. Mâna lungă a dezinformării e posibil să ajungă și acolo, prin informații denaturate sau de-a dreptul ”fake-news”.  Dar asta nu înseamnă că istoria se repetă.

Aș mai fi stat cu Adrian de povești dar soția lui părea ușor plictisită de focul nostru lăuntric în ale gazetăriei. Am făcut schimb de e-mail-uri, ne-am promis că ne vom mai vedea, dar cine știe dacă la următoarea noastră întâlnire, ce ne-ar fi hărăzită peste timp, se vor confirma aceste previziuni? Sau, poate, doar testa, pentru a avansa către o lume ideală în care informația este privită ca o marfă și reglementată împotriva falsurilor, a calității îndoielnice, ajungându-se până la despăgubirea consumatorului păcălit. ”O utopie!” mi-ar fi strigat prietenul meu dacă ar mai fi zăbovit în mașină și mi-ar fi putut citi gândurile.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro