AMANTA SISTEMULUI (8)

8

            După expunerea de motive de la sediul FPS, urmează o altă întâlnire cu grad ridicat de risc. De data aceasta în deplasare, la Odobești. Îmi pregătesc în cele mai mici detalii vizita la societatea vrânceană pentru a încerca să restabilesc relațiile comerciale cu directorii de acolo. Judecând la rece sunt șanse să încheiem o nouă înțelegere, având în vedere că și ei depind de mine în aceeași măsură în care eu atârn la producția lor. Cum altfel, când se află pe treapta de jos a profitabilității? Rentabilitatea lor se găsește măcinată de o schemă de personal supradimensionată și slab pregătită, bazată pe nepotisme, la care se adaugă o infrastructură deficitară, unde lipsa mașinilor și utilajelor performante face casă bună cu incompetența. Mă îndoiesc că într-o perioadă atât de scurtă au reușit să pună ceva în locul contractului cu noi, destul de consistent din punct de vedere financiar. Cel mai probabil, ruperea contractului fusese un act de bravadă pentru a mai stoarce niște șpăgi. N-aș spune că mureau de grija lui Hussein, însă cu siguranță se folosiseră de informațiile furnizate de acesta pentru un mic șantaj economic. Și am de gând să le onorez așteptările: o sensibilă îmbunătățire a componentei financiare din noul contract comercial și o mai mare contribuție la comisioane, dacă tot îl sărim din schemă pe Marian Enache. Contrar previziunilor, mă pregătisem să fac față la ce e mai rău, sunt primită cu o răceală moderată. De fapt, marea lor problemă constă în orgoliul rănit. Onoarea nereperată, vorba lui Nenea Iancu. Vezi, Doamne, tratasem problema achizițiilor de vinuri direct cu Marian Enache, ocolind circuitul firesc al hârtiilor și al șpăgilor. Directorul cel mare îmi propune să reglementăm acest aspect și în final toată lumea ar fi mulțumită, dacă-l ignorăm pe Marian. OK. De ce nu? Totuși, în sinea mea, speram ca acest contract să rămână în vigoare mai puțin timp decât stipulasem deasupra semnăturii.

            Când mă întorc la birou, Doinița mă întâmpină cu o listă lungă de telefoane care mă sunaseră în lipsă. Printre ele și unul mai puțin așteptat. Geo! Îl sun să văd ce dorește. Pentru a doua oară în ziua respectivă constat că există în lumea asta dezlănțuită oameni înzestrați cu o însușire specială, un fel de al șaselea simț, l-aș numi: ”amușinarea șpăgii”. Aceștia intuiesc cu exactitudine când e rost de vreun comision și fac cu obstinație tot ce le stă în putință pentru a intra în posesia lui. Un astfel de exemplar pur de ”homo-coruptus”, care ar trece toate testele de laborator, este Geo. La fel de libidinos cum îl știam odinioară, își abandonează temerile că l-aș putea înfunda. Sau, poate, comportamentul său dubitativ fusese doar o stratagemă. Îmi prezintă întâlnirea pe care am avut-o la sediul FPS ca pe un real succes al cărui artizan a fost, cine altul? chiar el. De unde până unde? Nu s-a concretizat nimic și, oricum, dac-ar fi cineva îndrituit să merite toate onorurile, acesta s-ar numi Dinel, șeful lui, un personaj ceva mai capabil. Dar Dinel nu a cerut nimic pentru el, doar să-și bage coada prin interpuși. Intuind parcă nelămurirea mea, mă face părtașă la o informație confidențială din subteranele noilor structuri refăcute. Întradevăr, Dinel este șeful lui în instituție și o persoană școlită, din noul val, care a urcat repede treptele ierarhice, dar în grad este mai mic. Așadar, el îl coordonează și fără știrea lui nu se face nimic. Rămân ca la dentist, cu gura căscată. La asta chiar nu mă așteptam. Democrația noastră originală brevetase ceva unic pe fața Pământului, aceeași instituție cu două organigrame paralele, una oficială, de paradă, și alta pentru uz intern. Șefii dintr-una erau subalterni în cealaltă și viceversa. O întreagă nebunie din care un investitor străin n-ar fi înțeles nimic. Dacă mă gândesc mai bine, dubla subordonare n-o brevetaseră actualii securiști, ci doar o moșteniseră din tată în fiu de la fostul regim. Și în comunism secretarul de partid tăia și spânzura într-o întreprindere, iar directorul general n-avea decât să i se supună ascultător ordinelor sale. Singura diferență, că acum nu mai sunt șefi pe linie de partid, doar pe firul scurt. Ca să mă scoată din reverie, Geo pune punct subiectului și, de teamă să nu-l ia din nou gura pe dinainte,  mai completează doar că va trimite pe cineva la mine, în zilele următoare, să-mi ceară drepturile.

            Nu are deloc pretenții modeste acest individ, aveam să aflu în curând. Își dorește, nici mai mult nici mai puțin decât un apartament, vechea lui obsesie, pe care eventual să-l inaugurăm împreună, și o mașină nouă. Nu contează ce fel de mașină, lasă la libera mea alegere, sau mai bine zis, se bazează pe gusturile mele. În mintea lui necrozată, această concesie reprezintă o favoare pe care mi-o acordă doar mie, apelând, cum îi place să creadă, la generozitatea sa în stare pură.

În ciuda repulsiei pe care mi-o stârnește, hotărăsc să intru în joc. Nu e de colea să am la mână pe cineva atât de important din instituția care se ocupă de privatizări. Voi sta însă la pândă, dacă aș putea să-l înfund la un moment dat, nu m-aș da în lături. Cheile de la mașină ar putea ajunge în scurt timp pe masa lui, dar apartamentul mai avea de așteptat, după privatizarea combinatului de la Odobești. L-am trimis pe George să scotocească piața de leasing auto și să-mi vină cu cea mai bună ofertă. Leasingul reprezenta o alegere convenabilă, plăteam eșalonat iar mașina intra în proprietatea utilizatorului abia după achitarea ultimei rate. Și a găsit. O bijuterie asiatică, roșie ca para focului, cu un nume parcă predestinat: ar putea fi Kia care să deschidă lacătul privatizării. În aceeași săptămână pun cheile într-un plic, alături de adresa firmei de leasing de unde să-și ridice mașina, și le trimit pe adresa lui Geo. M-a sunat imediat să-mi mulțumească, însă n-am fost de găsit la telefon. Era cazul să-l las în plata Domnului pe Geo, deocamdată, să-și savureze mângâierea vanitatății sale fără margini, ghidat de principiul: ”dacă nu curge, pică”, și să mă concentrez pe lucrurile cu adevărat importante în domeniul de activitate unde începusem să-mi fac un nume, să coagulez prestigiu și capital.

Îl sun pe finanțistul propus de Dinel pe un număr de centrală. Răspunde o voce feminină care se prezintă ca persoană juridică: ”Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri, cu ce vă putem ajuta?” Rămân ușor debusolată, pe cartea de vizită scrie cu totul altceva: ”Florin Moldoveanu, director operațiuni SSIF...”. Posibil să fie o greșeală. Nu, nu este. Îmi revin repede în fire, în timp ce centralista butonează interiorul dorit. O voce masculină caldă, ușor graseiată, mă întâmpină în receptor. Acceptă imediat să ne întâlnim, la sediul nostru, la ora care-mi convine mie, de parcă apelul meu telefonic vine după o îndelungă așteptare.

Prima impresie se cerne a fi entuziasmantă. Se prezintă în cadrul ușii, acompaniat de un fascicol de lumină care țintise ochiul ferestrei și-i cădea drept în față, un fotomodel cu față de adolescent. Coborât direct de pe catwalk, într-un costum Armani care-i vine de minune, cu pantofi din piele de șarpe, rămâne așa secunde bune, în cadrul ușii, înainte de a mă dezmetici și a-l invita să ia loc. De cum se așază, saltă geanta diplomat pe genunchi pentru a scoate din ea un dosar consistent, cu datele financiare ale combinatului viti-vinicol Odobești, procurate direct de la Ministerul Finanțelor. Mișcarea bruscă dezvăluie de sub faldul manșetei licărul unui ceas Girard Perregaux de colecție, acompaniat de butonii Dupont. Presimt că am să-l folosesc îndelung pe acest tânăr în afacerile mele. Orice urmă de prevedere scădea vizibil, se dusese naibii, de parcă cineva îmi turnase un strop de întunecare a rațiunii în creier. Începusem să mă ofer pe tavă, și pe mine noii securități, nu numai societatea pe care o conduceam.

Fără să am cea mai mică intenție de a-l chestiona în vreun fel, despre discuția telefonică purtată în ziua precedentă, deși poate s-ar fi cuvenit, dacă aș fi scăpat de anestezia mentală, Florin ține să risipeasă orice umbră de suspiciune încă din start:

‒ Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri este pe ducă, din păcate. Mai stau câteva săptămâni, poate o lună, să fac curățenie deplină în date, apoi îmi pregătesc retragerea din acel loc. Următoarea destinație este o societate de servicii pentru investiții financiare, unde am și început să lucrez, de fapt, neoficial. Faptul că mă aflu acum, aici, e o dovadă vie în acest sens.

Adjudecat! Îi prezint termenii înțelegerii contractuale, cu comisionul de succes în capul listei, și se declară mulțumit. Ar fi un început perfect și pentru el. Florin se activează cu însuflețire pentru a pune în mișcare un plan ingenios de finanțare, la care mă face complice. Într-o primă etapă, înainte de a ne exprima intenția să participăm la privatizare, trebuie să strângem cât mai multe cupoane de pe piață, din cele emise prin programul de privatizare în masă. La societatea viti-vinicolă Odobești? Nicidecum. E necesar să vizăm trei-patru societăți de vinificație, din motive strategice. În primul rând, pentru a disimula adevăratele intenții în rândul potențialilor competitori. Pe urmă, dacă se întâmplă vreun accident și intrăm în competiție directă cu vreun mare producător de afară, pe care birocrația și șpăgile să nu-l poată alunga, e bine să avem și a doua sau a treia opțiune. E de la sine înțeles că nu putem concura cu firmele străine decât, poate, la promisiuni de investiții post-privatizare. Dar cum adunăm cupoanele? O idee îmi încolțise în minte. Cunosc un valutist pe terasă, Grig, care încearcă să se diverifice pe cupoane, mai nou. Ne-ar putea ajuta? Puțin probabil. Din București e mai greu sa adunăm petecele de acțiuni, la întreprinderile viti-vinicole care ne interesează. Sunt și mai costisitoare. Cei avizați așteaptă apariția cadrului legal de tranzacționare, bursa Rasdaq. În câteva luni va fi operațională, cu ajutorul americanilor de la USAID. Acolo, pe bursă, orice presiune la cumpărare va fi ușor de sesizat, bașca va trimite o undă de șoc în piață care va sălta prețul mult peste valoarea normală. De aceea trebuie să ne mișcăm repede și să cumpărăm cât mai mult de pe piața neagră. Dar cum? Florin vine cu o idee genială. Ne deplasăm prin țară. În provincie, cupoanele se tranzacționează la cârciuma din sat, sau de cartier, pe cîte o sticlă de tărie.

‒ Scuzați-mă puțin domnule Moldoveanu, rostesc în timp ce cu privirea căutam receptorul fără fir al telefonului de birou. Nu-l găsesc și atunci apăs butonul pentru difuzor:

‒ George să vină până la mine.

Aștept puțin, până apare George în cadrul ușii, și îl prezint ca pe omul meu de încredere, bun la toate. Florin își expune planul:

‒ Deci, tocmim o armată de trepăduși care să ia cu asalt cârciumile și bodegile din județele Buzău, Vrancea, Vaslui, sub directa coordonare a lui George. Dacă va mai fi necesar, ne extindem și în Brăila sau Galați. Rămâne de văzut. Înainte să pornim pe teren trebuie să facem o selecție a societăților vizate. Multe din aceste societăți au activele și pasivele cosmetizate în vederea includerii în programul de privatizare în masă. De fapt, sunt doar o coajă cu miezul găunos. Dacă nu au dat încă faliment, o vor face în curând. În cazul acestora, cei care își vând cuponul la cârciumă, pe o cinzeacă de matrafox, fac o investiție profitabilă...

De ce ne-ar fi necesare aceste hârtii fără valoare, numite cu ironie cupoane? Oricum pachetul majoritar de acțiuni nu-l putem obține decât de la FPS. Florin avea răspuns la toate potențialele întrebări:

‒ ...Valoarea stă în numărul lor. Cu cât acumulăm mai multe acțiuni din piață, cu atât avem o mai mare libertate pentru a negocia cu FPS vânzarea unui pachet mai mic, care să ne permită deținerea controlului. În plus, pachetele minoritare nu sunt așa atractive pentru investitorii mari. Astfel, putem spera să fim singurul ofertant...

Sunt depășită de situație, visătoare. Florin continuă să explice: calcule, grafice, procente. În timp ce procesez aproximativ toate aceste detalii, mă gândesc la un cunnilingus al acestui băiat rasat și mă foiesc pe scaunul rotativ în toate direcțiile.

‒ ...Urmează partea a doua, cea mai grea, finanțarea. Ce opțiuni avem? Nu ne putem apropia de bănci pentru credit. Ar fi sinucidere curată. De fapt, nici nu ne-am califica să obținem o sumă prea mare de bani de la un sindicat bancar. Dar putem folosi unele acțiuni de la bursă ca vehicul de împrumut. Căutăm o societate din cele găunoase. Din fericire, bursa românească e plină de astfel de mizerii ambalate frumos, adevărate capcane pentru investitori, și n-ar fi foarte greu să cumpărăm un pachet semnificativ la una sau mai multe dintre acestea, să zicem 5%. Până în cinci procente nu e nevoie să raportăm deținerea la autorități. Oricum, nu ne verifică nici dracu. Membri CNVM sunt unși politic, în baza unor trocuri transpartinice, habar n-au cu ce se mănâncă bursa de valori. Revenind, următorul pas: prin tranzacții „cross” succesive creștem artificial prețul acelui simbol, de opt-zece ori, cât avem nevoie...

Florin a cerut un pahar cu apă. După ce a luat o înghițitură zdravănă a răsuflat îndelung.

‒ ...Nimeni nu-și va da seama de intențiile noastre de manipulare a pieței. În plus, lucrăm cu oameni de onoare. Ei, aici intră în scenă un investitor cu mulți bani. Cumpără de la noi pachetele de acțiuni găunoase și ne ofere exact suma de bani de care avem nevoie. Piața bursieră este acoperirea ideală pentru acest gen de cămătărie. Contul nostru bancar  ar trebui să arate burdușit, dacă vrem să ni se emită o scrisoare de garanție bancară, în momentul cumpărării caietului de sarcini de la FPS. Dar cum se returnează împrumutul? Nimic mai simplu. După încheierea privatizării, înstrăinăm câteva active. Dacă valoarea din acte se confirmă, n-ar fi greu să vindem, de exemplu, o cramă, pentru a face rost de bani. Ca să închidem circuitul, cu acești bani răscumpărăm acțiunile vândute anterior la un preț care să acopere și dobânda negociată. În ultimă instanță, după ce ne-am făcut treaba, rămânem cu niște titluri umflate ca preț, dar fără valoare reală. Am putea să le mărităm în piață dacă vom găsi vreun fraier atras de cădere, sau le lăsăm încet-încet să evolueze spre cota lor inițială, apropiată de prețul real, adică un mare zer0 (lei).

Dar cine ar fi dispus să facă asemenea scamatorii pentru a acorda niște împrumuturi mascate, disimulate sub forma unor tranzacții cu acțiuni? Cum cine? Ce întrebare stupidă! Rămasă nerostită. Noroc că mi s-a proptit în buze tocmai când începusem să fac conexiunile necesare. Banii securității căpătaseră ștaif, se mutau din stradă pe bursă. Bietul Grig! Îl și văd falimentând la colțul bulevardului, zgribulit de frig alături de dolarii săi doldora, dacă nu cumva și-o fi făcând și el ogheal din piața de capital. Nu rezist tentației de a-l invita pe Florin la masă după această disertație economică, atât de bine argumentată, adusă la lumină din subteranele fluide ale finanțelor. Nici un manual de economie nu te învață aceste lucruri și-mi este cu neputință să pricep cum de un tânăr, coborât de pe treptele universității, le știe atât de bine. Dar sunt decisă să aflu în orele sau zilele următoare.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (7)

7

Clubul Diplomatic. Zilele orașului București. Peluza din preajma terenului de golf, înțesată de lume, pare un decor permisiv care împacă toate gusturile, adunând laolaltă toalete extravagante cu ținute sobre sau personalități unanim recunoscute cu vedete de-o toamnă. Discuțiile se leagă firesc cu un pahar de vin în față, în preajma unor platouri cu bunătăți. Fără vreo introducere de complezență, o bucată de stridie degustată întâmplător dispune de suficient fosfor pentru a aprinde memoria selectivă și a recompune, în amănunt, pitorești amintiri despre vacanțe prin Caraibe sau ospețe pe croaziere selecte. La o altă masă, indulgența vestimentară capătă aspecte atât de grotești, încât un grup de ziariști sau pseudo-ziariști, legitimați la publicații care n-au apărut niciodată, se simt în largul lor cu puloverele lălâi peste cămășile soioase, risipind damfuri care suprimă și cele mai șic colonii de pe Champs Elysees. Își lasă rucsacurile la piciorul mesei cu intenția vădită de a prinde cu mai multă dexteritate platourile cu gustări calde sau paharele de vin. Desigur, vinuri de la ”Conac”, alese cu grijă pentru a gâdila papilele gustative ale celor mai exigenți discipoli ai lui Bachus, căci doar beneficiem de statutul de sponsor al manifestării, cu noua noastră colecție de lux. O a doua intenție, premeditată, se va distinge ceva mai târziu, spre sfârșitul evenimentului, când rucsacurile își vor dovedi din plin utilitatea pentru a prelua surplusul de delicatese ce n-au încăput în gușile unor așa distinse fețe dâmbovițene.

O altă categorie de invitați, cu pulovere care nu se diferențiază foarte mult de cele ale boschetarilor media, dar care se bucură de-o infinit mai îngăduitoare observație din partea asistenței, ba chiar de simpatie pe alocuri, stârnind zâmbete provocatoare și priviri fățișe, sunt fotografii de la revistele glossy sau de scandal. Este uimitor cum o simplă unealtă cu obiectiv superangular te poate propulsa pe scara socială, în ochii critici ai celor mai de soi reprezentanți ai societății! Nimic nu este întâmplător. Oamenii din spatele camerelor fac și ei concesii pentru a menține o elită de mucava în prim-planul atenției unei prese obediente.

În mijlocul acestei forfote se țin discursuri entuziaste, mobilizatoare, despre trecutul destoinic al Bucureștiului și viitorul ce se prefigurează măreț, demn de micul Paris. Cu prezentul avem noi o problemă, dar se poate rezolva, primim asigurări de la tribună, din partea primarului general. Apoi se întâmplă un moment solemn. Sunt invitată pe scena improvizată pentru a mi se conferi titlul de cetățean de onoare al municipiului București. Ce moment mi-a ales hazardul pentru a sărbători despărțirea definitivă de trecut și ieșirea din sfera de influență a lui Hussein! În momentul în care sunt rugată să susțin un speech, gândul mă poartă în primul rând la el:

”Este o onoare pentru mine să primesc această distincție. Ea încununează eforturile mele din ultimul an, de a pune pe masa românilor vinuri de calitate superioară, care să rivalizeze cu vinurile servite în celebrele restaurante din Franța și Italia. N-aș fi reușit această performanță fără sprijinul necondiționat al partenerului meu de afaceri, domnul Hussein. El nu se află astăzi aici, fiind plecat din țară, cu afaceri, să ne reprezinte la târguri și expoziții internaționale. Sunt convinsă că și-ar fi dorit mult să fie prezent. Însă vreau să-i mulțumesc și pe această cale. Cum, de altfel, țin să mulțumesc și Primăriei Municipiului București pentru încrederea acordată, în speranța unei colaborări de lungă durată”.

La final, ciocnim câte un pahar de șampanie și gust din cupa victoriei. Îmbătător succes, într-o seară magnifică! Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Ce m-ar fi putut impresiona suplimentar, într-un asemenea moment? Poate doar consulul Franței, sau cel al Italiei, să-și facă loc pe lângă ghiotura de invitați ce-mi dau târcoale, încercând să-mi strecoare o vorba bună și să laude calitățile vinurilor prezentate.

La scurt timp după seara de grație sunt readusă într-un mod brutal cu picioarele pe pământ. Credeam c-am rupt-o complet cu trecutul, dar acesta nu se dă învins. Se agață de mine cu patimă. Deși Hussein a plecat, moștenirea lui produce încă efecte amețitoare. Se pare că în ultimele lui zile în care s-a învârtit prin România, trasul sforilor pe la Combinatul de Vinificație Odobești, principalul nostru furnizor de materii prime, a reprezentat ocupația de bază. În consecință, mă trezesc cu Marian Enache izgonit din întreprindere, desfăcându-i-se contractul de muncă fără preaviz, iar înțelegerea noastră de aprovizionare, anulată unilateral. Fără nici un motiv. Explicațiile sunt de prisos. Le știu deja. Paradoxal, această stare de lucruri apare tocmai când comenzile aproape se dublează de la o lună la alta. Riscul să nu le putem onora, recte să ne pierdem credibilitatea, se aseamănă în lumea afacerilor, dacă pot face o comparație, cu prăbușirea de pe un zgârie-nori. Mai avusesem momente de cumpănă, situații fără ieșire la începuturi, dar nu se compară cu aceasta. Când nu aveam o faimă, o reputație de apărat, când nu aveam atâția oameni în subordine, care să-și lege viitorul de deciziile mele, lucrurile erau mai simple. Un faliment în plus sau o nouă țeapă pe lista lungă a țepelor post-decembriste, nu reprezenta un capăt de țară. Mare scofală! Nimeni n-ar fi băgat de seamă. Însă, după ce sistemul mă urcă pe un piedestal, acum îmi taie aripile. Să cad în gol și să mă strivesc de pământ.

Că tot m-am stârnit cu aceste comparații desuete și nu le mai pot stopa (oricum această filă de jurnal îmi aparține exclusiv, nu este scrisă pentru priviri indiscrete), trăiesc drama copilului unui savant, ocrotit părintește, dar obligat de aureola tatălui să-și forțeze limitele, pentru a eșua apoi din eșec în eșec. Ibovnicul meu protector este sistemul. Un protector sclipitor, dar denaturat și cam prost famat, care mă lasă acum din brațe. Cine știe unde m-ar fi dus aceste gânduri înnegurate, la ce depresie existențială, dacă nu mi-ar fi alunecat privirea pe colțul unei gazete. Și ce văd? Un licăr de speranță. O delegație a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale se află la București. Pentru a nu intra în incapacitate de plată, guvernul este nevoit să semneze un nou acord de finațare cu cei doi creditori internaționali. Dar nu oricum, ci cu clauze. Iar una din principalele condiții constă în privatizarea întreprinderilor de stat considerate nestrategice pentru economia națională. Deja se publicase în presă o listă cu o sută cincizeci de întreprinderi scoase la mezat. Vor mai urma și altele.

O șansă sau o iluzie? Dacă mi-ar reuși privatizarea Combinatului de Vinificație Odobești, i-aș da afară pe directorii comunistoizi și l-aș instala în funcție pe Marian Enache. Ce dulce răzbunare ar fi, îndrăznesc să visez cu ochii deschiși, ca să cad apoi din nou în melancolie. Dar cu ce bani? Sunt vehiculate sume astronomice de milioane de dolari. Un scenariu care m-ar duce într-o fundătură. Pe de altă parte, dacă se scoate la privatizare combinatul și nu reușesc să mi-l adjudec... Cu noul proprietar, competitor direct, ar fi imposibil de negociat un nou contract de aprovizionare, în condiții rezonabile. Probabil, aș fi condamnată să pun cruce afacerii cu vinuri. Cel mai cuminte, deocamdată, este să ajung la o nouă înțelegere cu conducerea combinatului, iar pentru asta se impune să-l sacrific pe Marian Enache și să caut la FPS amânarea procedurilor de privatizare.

 Am mintea încâlcită de scenarii întortocheate. Dar, orbecăind cu ochii minții pe drumeaguri fără ieșire, mi se arătă limpede cheia tuturor acestor cuvinte încrucișate: FPS. Sau, tot din trei litere, GEO. Iar Geo? Refuz să accept ce devenise evident. Păcatele trecutului mă urmăresc cu consecvență. Important este să ies întărită din aceste experiențe. Ce m-ar face mai puternică? Voința de nezdruncinat. Iar cu răsplata pentru cei care m-au văzut altfel de cum sunt, toate la timpul lor.

Cu inima îndoită purced a-l suna pe Geo. Mă lămuresc repede că nu doar mie mi-este teamă de o nouă întrevedere, el pare pur și simplu siderat de-o asemenea perspectivă. Se ferește ca dracul de tămâie de confruntarea cu mine. Îmi vorbește în doi peri, laconic, pe alocuri fără logică și înțeles, bălmăjind niște cuvinte fără sens. Departe de discursul lui stăpân pe situație, din trecut. Încet-încet mă conving că ultima noastră întâlnire produsese deranj mare și în instituția căreia i se încredințase, până la eșaloanele cele mai înalte, nu numai în sufletul meu. Cu greu deslușesc ce vrea să-mi comunice. Pentru problemele mele stringente mă îndrumă să iau legătura cu șeful lui direct, directorul direcției privatizare. Un anume Dinel Strizu, probabil tot un securist. Nu pierd timpul și îmi aranjez degrabă o întâlnire cu acest personaj.

Pentru a doua oară mă văd confruntată cu destinul potrivnic. Nevoită să mă supun sorții care, în același sunet strident de tocuri, pe culoarele sediului FPS, picură cadențat neîncredere în sufletul meu chinuit, pus față în față cu fantomele trecutului. Dacă ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătesc, într-o lume a afacerilor misogină, atunci să-și aleagă o altă metresă! N-am de gând să mor, și nici să mă înjosesc pentru un ideal. Poate ar fi cazul să le vorbesc de demnitate, demnitatea femeii. Știu că acestor românofili de paradă le plac cuvintele pompoase. Din dragoste de țară l-au slujit pe Ceaușescu și tot pentru pământul patriei și-au ales poziții-cheie în cernerea investițiilor străine.

Directorul direcției privatizare pare un tip total diferit de cum mă așteptam. Înalt, atletic, cu mustața tăiată minuțios la linia buzelor subțiri, se mișcă cu naturalețe în costumu-i elegant, de firmă, la un singur rând de nasturi. Un tip mișto, puteam să jur după prima impresie, pe gustul meu, chiar dacă puțin demodat. Cel puțin ca aspect fizic, contrastul cu adjunctul său e evident. Mă abordează jovial, în timp ce mă întâmpină la registratură, pentru a mă conduce în biroul său imens, situat la al doilea etaj.

‒ Deci dumneavoastră sunteți persoana care a pus pe jar instituția noastră, mai mult decât cel mai aprig spion, în urmă cu ceva timp? Cât să fi trecut de-atunci? Doamne, Doamne, ce noroc am avut! Chiar îmi doream să vă cunosc personal. Acum, văzându-vă, îmi dau seama că vina lui Geo, impardonabilă de altfel, merită totuși niște circumstanțe atenuante.

Tot ce-mi imaginasem despre bărbatul din fața mea se năruie instantaneu. Am auzit bine? Ce-a fost asta, un compliment? Domnul acesta elegant, cu zâmbetul pe buze, a vrut să-mi facă un compliment și i-a ieșit cea mai gravă insultă pe care mi-o putea aduce? Parcă s-a dislocat ceva în mine. Cum adică, pentru că e vorba de persoana mea, este mai puțin grav ce a făcut Geo? Mai bine ar fi tăcut, și aș fi rămas la prima impresie, de tip mișto, pe a cărui canapea chiar m-aș fi putut destinde. O asemenea mojicie cu greu ar putea fi ignorată, încât am nevoie de mai multe cazne pentru a schimba subiectul:

‒ Prefer să nu discut despre ce a fost atunci. Scopul vizitei mele aici este altul. Sunt femeie de afaceri și am venit să discutăm afaceri. Mai precis, despre privatizare. Parcă cu asta vă ocupați?

‒ Perfect de acord, îmi răspunse domnul director, ignorând întrebarea mea tendențioasă.

Ce-aș mai putea discuta cu un astfel de individ, după o asemenea introducere? Am gândit, dar am tăcut. Și bine am făcut. Încă o dată, prima impresie îmi joacă o festă. Omul chiar e profesionist în domeniul lui de activitate, aproape la fel de bun ca la dat cu mucii în fasole, pe o scara inversă a valorilor, când vorbim de maniere. Îmi dau seama că scopul vizitei mele la FPS nu tolerează etalarea orgoliului, astfel încât trec cu vederea ”micile scăpări” din comportamentul directorului. Iar discuția se mai destinde. La un moment dat, scăpăm inclusiv de formalisme și politețuri pentru a ne face mai bine înțeleși.

‒ Dragă Lucky, înțeleg perfect situația în care te afli și doresc să te sprijin. Și noi ne dorim un capital autohton viguros care să se ia la trântă cu firmele străine. Dar pentru asta, un singur om nu le poate face pe toate. Îți recomand doi băieți buni cărora să le cedezi din competențe: un jurist și un finanțist. Juriștii tăi sunt buni, și-au dovedit priceperea, dar au nevoie de un cap limpede pentru a trece la următorul nivel: concurarea cu șanse reale la privatizarea întreprinderilor de stat. Despre finanțist ce să-ți mai spun, în condițiile în care banii sunt atât de scumpi? E un tânăr școlit în străinătate, care a lucrat câțiva ani în Londra înainte de a se întoarce în România. Cunoaște cum funcționează piețele financiare, un domeniu în care facem și noi primii pași și nu avem mulți specialiști. N-aș vrea să-l laud mai mult, îți vei da singură seama de ce poate. În curând vom inaugura și la București piața de capital, iar oportunitățile vor crește. Vei ajunge în curând, sper, la propriile concluzii despre natura profiturilor financiare. Mânuirea banilor poate fi o activitate mai bănoasă decât producția sau comerțul. Motorul dezvoltării e finanțarea, iar în acest domeniu mă tem că nu te mai poate ajuta prietenul tău Grig. Nici noi, să zăbovim prea mult cu scoaterea la privatizare a Combinatului de Vinificație Odobești, nu avem cum. FMI și Banca Mondială sunt cu ochii cât cepele pe activitatea noastră. Avem de raportat ca pe vremea lui Ceaușescu, cât am privatizat în fiecare lună. Dar până atunci te sfătuiesc să-i angajezi pe cei doi oameni de care ți-am vorbit. Poftim cărțile lor de vizită. Următorul pas ar fi să ne ocupăm de întocmirea caietului de sarcini în vederea privatizării, în așa fel încât să fie bine pentru toată lumea. Te avertizez însă, cei doi nu vin decât pe salarii foarte generoase, dar își merită banii.

Salarii generoase, nu asta e problema. Însă, să cedez din capacitatea mea de decizie, adică să ofer compania pe tavă noii securități, după ce abia scăpasem de Hussein, sigur, și cu ajutorul lor, asta avea să fie cu neputință. Un asemenea joc periculos nu agreez pentru nimic în lume. Dar se impune să rămân stăpână pe situație și, mai presus de toate, diplomată. Caut să-mi găsesc cuvintele pentru a formula un refuz politicos. Nu mă confrunt pentru prima dată cu senzația de conflict deschis care se poartă în psihicul meu. Sunt atinsă de un soi de dedublare a personalității ce justifică, într-un fel, gândurile, gesturile, acțiunile mele atât de contradictorii. Asta e! Două percepții pe scheletul aceluiași avatar. Cine mă judecă superficial m-ar putea acuza de ipocrizie. Însă nu e deloc așa.

‒ Dragă Dinel, înțeleg că cei doi oameni de care mi-ai vorbit îmi sunt necesari pentru rezolvarea câtorva probleme punctuale. Juristul să pregătească împreună cu experții voștri documentația în vederea privatizării: caiet de sarcini, grilă de punctaj, criterii de departajare, contract, și ce mai e pe-acolo. Iar finanțistul să-mi asigure finanțarea pentru plata pachetului de acțiuni cumpărat de la voi. Corect? Păi, în acest caz, prefer să închei o colaborare pe perioadă determinată, cu sarcini precise, la care se adaugă un comision de succes, generos, cum spui tu. Nu e mai bine așa, ca fiecare să știe ce are de făcut și să se concentreze pe asta?

După o lungă ezitare Dinel încuvințează:

‒ E bine și așa.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (6)

6

            A doua zi mă înfățișez la ora matinală cu două dosare ticsite cu documente, să arătăm că nu suntem la primul import, atât de necesar pentru continuarea fluxului de producție. Portarul palmează ușor un nou pachet de țigări, cartonat, de data asta nedesfăcut, și mă conduce în biroul șefului vămii. Acolo, prima impresie a fost c-am nimerit la un punct de colectare maculatură. Iar directorul, ce se ivea mic, cu fruntea asudată, pe fundalul maldărului de hârtii și dosare, părea cuprins de o subită febră a ordinii, cu documente care necesitau o aranjare minuțioasă chiar în acel moment. Încât, ai fi zis că ultimul lucru pe care-l are de făcut este să stea de vorbă cu mine. Mă opresc la doi metri de ușă, copleșită de imaginea răzvrătită a acelor dosare, ce semănau cu ale mele, și nu-mi dau seama când, din cel de deasupra, mi se scurge plicul, ceva mai consistent decât cu o zi înainte. Dolarii mei se înșiră în evantai pe linoleum, ca un pachet de cărți făcut scăpat de un ilustru prestidigitator.

 Dacă n-aș fi fost chiar eu eroina acestei întâmplări, ci o spectatoare neimplicată într-un film de prost gust, pe cuvânt de onoare, aș fi crezut că s-a schimbat filmul, într-un moment de neatenție. Dintr-o dată, timpul se dilată nejustificat și parcă are un alt sens. Directorul îmi aduce un scaun prăfuit și mi-l șterge cu mâneca. Mă invită să iau loc, sprijinindu-mi ușor spătarul scaunului. O cafea, o apă? Scuzați deranjul. La noi se muncește. Puteți să fumați dacă doriți. Nu vă faceți probleme. Imediat va aduc o scrumieră. Dar unde rămăsesem? A, da...

Plec din biroul șpăgarului șef de la vamă cu sentimentele amestecate. Rezolvasem problema, documentele mele de import arătau acum impecabil cu data corectată profesionist, doar cu o zi înainte de intrarea în vigoare a noilor și împovărătoarelor taxe vamale. Dar mai aveam un hop de trecut: Minodora. Cu documentele refăcute trebuia să mă prezint din nou în fața acelui dulap uman cu față de tub cinescop, pe care se derulează un monolog din alte vremi despre înfierarea capitalismului. Dar nu am încotro. E musai să fac și trebușoara asta pentru a obține avizul final.

Sper ca semnătura directorului, expusă la loc vizibil pe document, să mai risipească din aburii ideologici ai protecționismului vamal. Minodora mă primește cu o figură mai puțin congestionată ca data trecută. După ce se uită de mai multe ori prin hârtii, parcă pentru a le căuta nodul din papură, într-un final, un surâs înseninează atmosfera: ”Vedeți că se poate să fim și corecte, doamnă, să respectăm legea? Așa da!”. Și-mi returnează documentele avizate, semn că totul este în regulă.

Părăsesc vama cu încrederea că am făcut ce este necesar. Asta trebuie sa fac, asta nu, reprezintă principiul după care mă ghidez în viață și în afaceri. Am un singur criteriu: morala mea. Judecata proprie mă absolvă de a tuturor, fără resentimente, regrete sau mustrări de conștiință. Odată, am aplecat urechea unde nu trebuie, pare-mi-se la Hussein sau la vreun apropiat de-al său, și ce mi-a fost dat să aud n-a fost pe gustul meu. Fusesem acuzată de fațărnicie, infidelitate, lipsă de onestitate, principalele mele ”calități” în lupta cu eolienele moderne ale capitalismului. Vezi, Doamne, mă situam de partea oamenilor de afaceri corecți care combat caracatița fărădelegilor, a țepelor, a șpăgilor, la modul declarativ, dar în subteran căpătasem meșteșug pentru uneltiri și afaceri necurate. Această constatare mi-a smuls un zâmbet ironic. Contează mai mult să fiu împăcată cu mine însămi și, de data asta, așa stăteau lucrurile. Pe de altă parte, fair-play-ul financiar sau acreditarea ideii, cum că mediul economic ar fi un fel de joc Monopoly de pension, reprezintă o gogoriță mai mare decât tot Wall-Street-ul. Orice om de afaceri cu oarece succes are în bagajul de cunoștințe conceptul de ”preluare ostilă” și un întreg arsenal de mijloace pentru a ajunge acolo. Cei mai prevăzători învață, cu aceleași arme, să contracareze preluările ostile ale rivalilor. Detractorilor mei, cu grație, le transmit doar atât: termenul ”hostile takeover”, reprezentând cea mai spectaculoasă formă de control al managementului unei companii, n-a fost inventat, nicidecum, la București. Doar ca o curiozitate, are rădăcini adânc înfipte peste ocean, unde se spune că se fac afacerile cele mari.

Sosise momentul ca în perspectiva marelui eveniment să mă întorc la problemele mele mai vechi și să izolez un potențial pericol: Hussein. În ultima vreme Hussein devenise de necontrolat. De fapt, îl controlau orgoliul și invidia că altcineva, o femeie, reușise în afaceri acolo unde el prevăzuse că are să-și rupă gâtul. Cu toate că îi returnasem o parte din banii oferiți cu zgârcenie când am început afacerea, considera că merită mai mult, chiar un procent din ceea ce realizasem cu atâta trudă. Credea că doar el cunoaște rețeta autentică a succesului, iar rezultatele mele se datorează unui concurs fericit de împrejurări, din care nu se excludea pe sine. Presiunile lui, la început doar niște insinuări voalate exprimate prin interpuși, deveniseră din ce în ce mai directe și cu țintă precisă: preluarea controlului. Era cazul să-i arăt și reversul medaliei. Împreună cu avocații am pregătit un plan minuțios de acțiune. Următoarea scrisoare avea să-i fie remisă prin poșta prioritară:

”În atenția domnului director Hussein,

            Având în vedere relațiile de afaceri tot mai apropiate dintre societățile noastre, SC Conacul de Vinuri Odobești, prin directorul său general Lucky Gheorghe, vă invită la sediul societății să analizați o ofertă de preluare. Nu excludem nici varianta unei fuziuni între societățile noastre. Vă așteptăm în data de ... la ora ... .”

            Cele câteva zile rămase până la întâlnirea convocată cu multă dibăcie se anunțau critice. Nu sunt excluse intimidări sau hărțuiri de tot felul. Nu am nici o explicație de dat până la data stabilită, în prezența avocaților. Sfătuită de aceștia, plec într-o mini-vacanță la munte, departe de freamătul și neliniștea din capitală, alături de Luca. Fără telefon, pager, fax, sau vreo altă formă de comunicare. Doar cu gândurile și copilul meu. Las în urmă Bucureștiul dis-de-dimineață, pregătită pentru o schimbare de decor, atât în natură cât și în stările mele sufletești, gândindu-mă că și la nivelul simțurilor funcționează principiul vaselor comunicante. Părea că exteriorul și interiorul se reflectă în aceeași oglindă, ca într-o retină cu funcție dublă, ce poate să privească atât în afară, cât și înăuntrul minții, cu ochii închiși. În goana mașinii peisajele se succed variat, ca într-o caleidoscopică chemare. Culturi de galben, portocaliu, violet, cer mâzgălit de albastru, păduri în nuanțe verzui sau, în sfârșit, crestele golașe vinete sau gri, se transformă în crâmpeie de liniște odihnitoare pentru ochi, trup și suflet. Singurul element neastâmpărat în acestă ordine a lucrurilor, parcă de la începutul lumii, este Luca care pune într-una întrebări: ”Dar unde mergem? Ce facem? Cât stăm? Cu cine ne întâlnim? Ce vizităm?”. Explicațiile mele riguroase sunt un bun prilej pentru un nou șir de alte și alte întrebări. Luca este în vervă, pornit să recupereze de la nivelul curiozității timpul pe care i-l acordasem cu țârâita în ultima vreme. Mi-am dat seama că și la stadiul afectiv există oarece restanțe. Ca niciodată, nu sunt copleșită, răspund calm, cu sinceritate și amuzament, luându-mi energia din natură. Într-un târziu ajungem la Sinaia, obosiți după atâta drum, și ne luăm în primire camera la hotel.

Au fost cele mai frumoase trei zile pe care le-am avut în ultimul an. Am colindat păduri, ne-am oprit să primim mângâierea soarelui în poienițe, am urcat pe cărări de munte ca apoi să ne refugiem în saloanele pline de istorie ale unor castele sau case memoriale, ne-am ascuns de vrăjitoare și de Baba Cloanța, ca apoi să cădem lați, după cină, în cămăruța noastră de hotel. Alături de Luca m-am simțit din nou copil, departe de lumea dezlănțuită a rechinilor și hienelor din mediul de business.

            A patra zi pornesc pe drumul de întoarcere spre București. Un ambuteiaj era cât pe ce să-mi strice execuția preconizată. După un mic ocol, să-l las pe Luca la mama, mă înfățișez pe ușa sălii de ședințe, cu o întârziere de o jumătate de oră. Toată lumea era prezentă în păr și mă aștepta nerăbdătoare. Hussein, bine dispus, afișează un zâmbet superior cu care mă abordează din start, producându-mi iritare:

            ‒ Nu-mi închipuiam că ai să faci lucrurile ca la carte, însoțită de avocați, economiști. Pentru conformitate, i-am adus și eu pe ai mei, dar nu cred ca negocierile să dureze prea mult. Îți ofer cât dorești, apoi scădem sfaturile mele de milioane. Ha, ha! Chiar mă întrebam când te vei decide să vinzi? Câți ani are Luca acum? Cu siguranță e în perioada aceea din viață când resimte cel mai mult nevoia de un părinte apropiat, care să-i ofere din timpul său prețios, a încheiat cu același zâmbet lung de bunăvoință.

            N-am răspuns. Am tăcut, cu decență, pentru a se pierde în neant sensul acelor vorbe, aparent de curtoazie. Însă, cunoscând emitentul, acestea se proiectau pe fățărnicia lui și arătau mai degrabă a expresii arogante, insultătoare. M-am uitat rece la acel surâs prefăcut, care s-a stins abia în momentul în care am făcut semn avocaților să-i înmâneze o hârtie cu antet, semnată și ștampilată, prin care îmi prezentam intenția de preluare. Nu cred să-și fi aruncat ochii pe ea mai mult de zece secunde, a aruncat-o cât colo și a dat să se ridice de la masă. În acel moment a intervenit providențial unul dintre avocați:

            ‒ Domnule Hussein, țin să vă aduc la cunoștință că va aflați într-o situație deloc confortabilă, dacă nu chiar ingrată. Tocmai am aflat că numele dumneavoastră este implicat în mai multe anchete vizând suspiciuni rezonabile de trafic de persoane, adăpostirea unor emigranți ilegali, procurarea de documente de identitate false, la care se adaugă o serie de infracțiuni economice grave precum rambursări ilegale de tva sau brancrută frauduloasă. În momentul de față se derulează acțiuni specifice pentru strângerea de probe, ceea ce înseamnă că în curând veți fi chemat la audieri.

            ‒ Dar..., dar e ridicol, afacerea mea valorează de cinci ori mai mult. Numai..., numai depozitele..., nu-mi vine să cred, e o bătaie de joc...

            Îl vedeam cum se sufocă de mânie, încât m-am simțit datoare să-l protejez:

‒ Dragă Hussein, dar noi îți facem o favoare. Îți oferim un preț bun în condițiile date. Îți dai seama că dacă vei fi găsit vinovat de toate acele lucruri îngrozitoare care ți se pun în cârcă, se va trece la confiscarea averii și, în cel mai bun caz, vei fi declarat persona non-grata, dacă nu cumva vei cumula ani grei de pușcărie. Așa, îți iei banii, ceva mai mulți decât cei cu care ai venit în România, trebuie să recunoaștem, și părăsești definitiv această țară, ca cel mai onorabil om de afaceri. E în avantajul tău.

            ‒ Cățea! Doar tu știai de frații mei, pe care i-am ferit din calea războiului. Ce-ai fi vrut? Să-i las pradă bombelor...

‒ Vă rog să aveți în vedere că orice declarați acum poate fi folosit împotriva dumneavoastră, a intervenit avocatul.

Hussein n-a mai avut puterea să răspundă și la acestă ultimă remarcă, s-a ridicat tremurând de mânie, a rupt propunerea noastră care-i asigura o retragere liniștită și a părăsit în grabă sala, alături de liota cu care venise. În urma lui, cei rămași m-au aplaudat pentru stăpânirea de sine. Totuși, Hussein se dovedea a fi un pește greu de prins. Amenințările erau apă de ploaie pentru el, nu funcționau așa ca la oricine. Probabil văzuse multe la viața lui în țara de unde provenea, Irak, măcinată de ororile unor cumplite conflicte armate, încât nu se mai speria de nimic și de nimeni. O singură certitudine aveam. Trebuie să mă mișc repede, căci altfel totul s-ar putea întoarce împotriva mea. Dacă-i dau timp de gândire..., Hussein nu e prost, chiar deloc, și orice fisură în planul meu l-ar transforma din victimă sigură în vânător. Variante nu se alegeau a fi multe. L-am exclus din start pe Geo. Nu se preta la asemenea găinării și, în plus, decontul ar fi fost imens.

L-am chemat la mine în birou pe George, șoferul. Îl cunoșteam ca pe un om devotat, dar acum îi ceream ceva mai mult: maximă discreție. În timpul scurs până să vină George, rememorez cu duioșie o întâmplare cu iz de anecdotă. În urmă cu ceva vreme, când sosise la mine să-l angajez, se postase în fața biroului meu un om cu moralul la pământ. Avea un ușor tremur al brațului în care ținea hârtia ce-l recomanda pentru munca de șofer. L-am poftit să se așeze și i-am cerut hârtia. CV-ul se vălurise ca o sugativă în urma transpirației abundente la nivelul palmei. Lucrase vreo cinci ani la o societate de transport. Acolo, fără să adere la o mișcare sindicală puternică, se gândiseră ei, salariații, de capul lor, să  facă presiuni asupra conducerii pentru mărirea salariilor. Un asemenea demers n-ar fi părut o surpriză pentru mediul economic în care ne aflam, ca angajații să-și ceară drepturile legitime de indexare a salariilor cu rata inflației. Numai că, puțini angajatori răspundeau unor astfel de provocări sau, acolo unde se acorda ceva, măririle salariale nu acopereau nici pe departe creșterea prețurilor. În cazul societății de transport unde George câștiga o pâine, s-a găsit un director economic cu inițiativă care să facă rost de bani pentru indexări. Fără a sta mult pe gânduri, a luat întregul fond de salarii, și ceva rezerve, și s-a dus direct la Cluj-Napoca pentru a face o depunere la Caritas, jocul piramidal ce-ți acorda de opt ori suma investită, după trei luni. Dacă prețurile pot crește de trei ori într-un an, de ce n-ar putea crește sustenabil și veniturile de opt ori în trei luni? Era argumentul forte al celor care aveau încredere în această schemă Ponzi, brevetată încă din anii '20 în Statele Unite, ca escrocherie de succes. Unul, Charles Ponzi, a fost cu ideea, aveam să aflu și eu întâmplător. În fapt, în sinea lor, toți se temeau că s-ar putea prăbuși, însă sperau să mai țină măcar trei luni. Directorul economic a fost printre cei mai puțin norocoși, și cei care depindeau de el, de asemenea. Cu doar trei zile înainte de scadență, fondul Caritas a intrat în incapacitate de plată, iar imensa fraudă a ieșit la suprafață. Așa cum era de așteptat, în ziua de salariu angajații au venit buluc la sediu pentru a-și primi chenzina mărită. Numai că, în loc de bani, au fost întâmpinați cu un imens lacăt proptit în poarta unității și un anunț lipit cu scotch: ”Societatea își încetează activitatea, iar toți salariații sunt trimiși în șomaj”. Așa s-a văzut bietul George pe drumuri. Era un băiat destupat la minte, muncitor și, în plus, niciodată nu ar mai cere vreo mărire de salariu.

‒ Crezi că poți da o fugă până în Centrul Vechi, să-l pescuiești pe Grig valutistul? Vreau să mi-l aduci mort-copt. E ceva foarte, foarte important. Nu e nevoie de mai multe detalii. Atât poți să-i spui. Ne vedem la birou într-o oră.

Venise clipa să testez relațiile lui Grig din poliție și servicii. Știam că are spatele asigurat pentru că, pe lângă schimbul valutar, mai nou își diversificase oferta. Era dispus să ofere și împrumuturi cu camătă sau să cumpere, la colțul străzii, nou-apărutele certificate de proprietate, emise de guvern prin programul de privatizare în masă. În fapt, un nou gheșeft, girat de data asta de stat, sub numele de marea cuponiadă. Devenise clar ca lumina zilei că aceștia nu puteau fi banii lui Grig. Cel mai probabil, se conectase la banii sistemului, care operau într-un circuit paralel celui bancar. Întrebările care mă munceau nu-și găsiseră răspuns. Cât de puternic și cât de mult mă pot baza pe acel spate? Cum își ungea relațiile și până la ce nivel? Riscam cu Grig, însă motivele păreau întemeiate.

Pregătisem și două cărămizi de bani. Zece mii acum și alte zece la sfârșitul operațiunii. Nu era mare lucru de făcut: mandat de percheziție pentru suspiciuni rezonabile de posesie a drogurilor, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, trafic de persoane, falsificarea unor documente de călătorie. Și apoi punerea în aplicare: o descindere în forță cu mascați, cu noaptea în cap, percheziții, clinchet de cătușe, audieri și reținere pentru douăzeci și patru de ore. Nimic mai mult. Grig venise la întâlnire avizat de ceea ce am să-i cer și conștient de ce poate oferi. L-am simțit din prima că are mandat. Se pare că nimic nu trece neobservat de vigilența serviciilor, legat de relația mea tensionată cu Hussein, și de data asta mi-o luaseră înainte. Nici în ruptul capului nu mi-aș fi putut închipui ca interesele noastre aveau să fie convergente, cel puțin până la un punct. Grig îmi face o propunere exact pe gustul meu.

‒ De acord, dar să nu vă prind că vă atingeți de el! Câteva îmbrânceli, amenințări, și atât. După o zi îi dați drumul. S-a înțeles? am urlat speriată că brutele acelea în uniformă, cu ciorapul pe față, negre la trup și suflet, ar putea să-și facă prea bine treaba pe spinarea bietului Hussein. Altfel, nu veți primi nici un șfanț din cea de-a doua tranșă de bani!

‒ Dar eu n-am nici o vină, s-a apărat Grig, de parcă Hussein fusese deja trecut prin furcile caudine ale întrevederii cu mascații. Am să transmit mai departe, dar dacă mai scapă un picior în plex, e inerent madam! Eu mă pricep doar la bani, spuse, încercând să se disculpe. Apoi, luând teancul de dolari și cântăridu-l din priviri, îl făcu nevăzut în străfundurile borsetei sale.

‒ Atunci, mulțumește-te doar cu ăia! Dar în timp ce rosteam aceste cuvinte, convingerea mea că aș mai putea să-mi protejez în vreun fel fostul partener se estompa, puțin câte puțin.  Cădea în desuetitudine.

Operațiunea de intimidare a fost de un real succes. Se pare că Hussein a ajuns bine preparat acasă. După trei zile mi-a trimis contractul semnat, prin avocat, din care reieșea că îmi cedează toate operațiunile sale în România. Măcar a avut decența să nu se prezinte în fața mea, în halul în care arăta. Am apreciat asta și, în consecință, m-am purtat ca o lady. I-am trimis, tot prin avocat, un cec cu o sumă îmbunătățită față de ultima noastră negociere. Pentru disconfort. Și, cadou, un bilet de avion la clasa business. Doar dus.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (5)

5

            Hotelul București era, alături de Intercontinental, perla coroanei industriei hoteliere ceaușiste și ultimul bastion al luptei cu marile lanțuri imperialiste, construit înaintea apusului din '89. Nu degeaba parlamentarii emanați în zorii democrației noastre originale își stabiliseră încartiruirea chiar aici. Erau și mai puțin expuși decât la Inter, unde ar fi fost nevoiți să asculte lozincile strigate cu năduf la mitingurile din Piața Universității sau, cei mai sensibili, șlagărele lui Cristian Pațurcă despre ”golani”.

            Pătrund în holul hotelului, propulsată de aerul răcoros, distribuit în cascade de morișca ușilor circulare. Mă opresc la recepție unde anunț că sunt așteptată, probabil, în biroul directorului Ioan Ardeleanu. Cum de cine? Chiar de el. După un telefon scurt, de confirmare, mă preia un flăcău chipeș care mă însoțește pe scările circulare de marmură până la mezanin. În fața ușii capitonate a biroului, însuși directorul mă întâmpină cu un zâmbet special. Mă conduce ceremonios la măsuța scundă din fața biroului pe care stătea, aburindă, o ceașcă de cafea, alături de câteva cuburi de zahăr într-un bol, ce păreau de două ori mai numeroase, oglindite în lingurița de argint. Mulțumesc, dar prefer să stau în picioare, transmit prin limbajul trupului, ce se străduia să nu cadă la nivelul aburului care sălta din ceașca de cafea. Discuția propriu-zisă, dacă era dorită, în direcția pe care mi-o propusesem, fără lingușeli siropoase și amabilități fără sens, n-avea cum să dureze mai mult de cinci minute, cu ochii pe ceas. Directorul sesizează momentul meu de ezitare, deschide o ușă laterală și mă învită într-un salon cu o masă ovală de consiliu. Aici putem sta și în picioare, dacă doriți, pare să-mi spună sigur pe el.

            Așa cum mă așteptam, am avut parte de o deschidere prudentă a falangelor sistemului. Hotelul București se angajează să-mi cumpere 2500 de sticle de vin la un preț care-mi asigură un profit net de 72 milioane de lei (aproximativ zece mii de dolari). Nu e rău, dar nici nu pot spune că am dat lovitura. Îmi asigură supraviețuirea, să plătesc salarii, contribuții, câteva datorii, iar cu restul să dau fuga la Grig valutistul pentru a nu fi măcinați de inflația galopantă. L-am cunoscut pe acest Grig printr-o cunoștință comună care, la un moment dat, a avut nevoie de valută pentru a-și cumpăra un apartament. Grig a intervenit salvator în sprijinul tranzacției, iar eu m-am ales cu o recomandare călduroasă. E inutil, cred, să mai spun că tranzacțiile cu bunuri nu se realizează în moneda locală, nu din lipsă de patriotism, ci doar de stabilitate. Sunt preferate mărcile și dolarii, tolerate mai bine de investițiile românilor.

De data aceasta îl abordez pe Grig cu o mimică ironică, prefăcută, în timp ce derulez operațiunea de metamorfozare a leilor în verzișori:

‒ Câte pașapoarte ți-au luat să schimbi ăștia?

‒ Haideți doamnă, lăsați asta, îmi răspunde cu un aer serios. Dacă nici noi, valutiștii, nu ne descurcăm...

Oamenii obișnuiți ai acestei societăți, uitați și putreziți la granița dintre două lumi, structurate în două sisteme politice: comunist și capitalist, într-o tranziție care parcă nu se mai termină, pot schimba doar cinci sute de dolari pe an, pe baza pașaportului. Salariul mediu pe economie se ridică la puțin peste o sută cinzeci de parai lunar, cât ciubucul la o petrecere de lux prin cluburile sau cazinourile capitalei. Fluxurile de dolari se află, intangibile, pe canale sinusoidale care ocolesc băncile. Grig valutistul, și alții ca el, sunt ultima verigă a acestui circuit. Știe să-și cultive reputația prin încrengături solide în lumea afacerilor, dar și prin relații cu cei care veghează la buna desfășurare a acestui fenomen, schimbul valutar la negru.

Dacă se nimerește să ajung în timpul săptămânii prin centrul vechi, există destule șanse să-l întâlnesc la o terasă, în fața unei halbe de bere, alături de sectoristul de zonă. Acesta, în schimbul taxei de protecție, care se risipește până la eșaloanele superioare, își face din plin datoria. Îi aduce clienți serioși, cu bani mulți la teșcherea, și îl avertizează să se retragă atunci când de la centru se pornește vreo razie menită să-i salte pe gupii cei mici, care mai mult încurcă piața. E parolist acest Grig, mă pot baza pe el că îmi face rost de suma dorită, și nu se pretează la găinării cu hârtii de ziar în loc de bancnote. Deși odată mi-a făcut figura, în glumă bineînțeles. M-a rugat să mai verific odată teancul proaspăt schimbat, numărat în fața mea, și când l-am scos din poșetă să mi se facă rău. Avea doar la suprafață bancnote, restul fiind ”România liberă” tăiată frumos, la linie. Mă luase cu nădușeli, erau salariile angajaților pe mai multe luni, dar tot Grig m-a salvat, ducându-mă la o terasă să mă răcoresc. A făcut el cinste, ca un galant bucuros că i-a reușit poanta.

Toate aceste anomalii post-decembriste se petrec la o aruncătură de băț de laboratoarele BNR, unde se pregătește cursul valutar de a doua zi, manevrat de așa natură că nu o dată făcuse explozie. Dar o explozie controlată, pe care Grig o știa decuseară. Probabil că nu i-aș fi cunoscut talentele lui Grig, intuiția și prestidigitația sa fenomenale, dacă n-ar fi fost acel contract cu Hotelul București. Acesta se dovedise ceva mai mult decât o simplă relație comercială. Însemna crăparea unui zid dincolo de care se afla societatea de consum a capitalismului de cumetrie, adică cealaltă Românie. O Românie pe care nu o putusem bănui din scaunul meu la catedră, ancorată puternic în trecut, dar cu ramificații către orizonturi noi, mult mai luminoase.

La scurt timp, restaurante celebre precum Carul cu Bere sau Casa Românească, unde înainte ni se trântiseră ușile în nas, ne sună înnebunite să facă comenzi: ”Livrați vinuri la hotelul parlamentarilor? M-ați nenorocit! Puteți pregăti și pentru noi un transport urgent, cu plata jos? Domnul deputat Icsulescu ne-a amenințat că trimite garda pe capul nostru dacă nu găsește în capul listei din meniu Conacul de Vinuri Odobești. Vă rog să ne ajutați”. Semnalul era dat. Dacă deputatul cu față suină se putuse îmbăta cu vinul nostru, fără să aibe probleme de concentrare a doua zi în Parlament, mai multe ca de obicei, înseamnă că vinul e valabil. Proba calității trecută. Marian Enache se califică ca un detector neîntrecut de comori din pivnițele Odobeștiului. Îmi alesese crema vinurilor din podgoria vrânceană, licori bahice știute doar de el. Tot ce-mi doresc acum este o livrare constantă, fără rabat de calitate. Comenzile dau buluc. Sunt nevoită să angajez noi oameni. Îmbutelierea manuală nu mai reprezintă o soluție fezabilă. O linie tehnologică de îmbuteliere, second hand, de mică capacitate, își face loc în hala amenajată ca spațiu de producție. În paralel ne mutăm și birourile într-un spațiu mai generos pus la dispoziție de unul din centrele de afaceri proaspăt construite în capitală.

După atâtea transformări într-un timp relativ scurt, suntem pregătiți pentru o ediție de lux cu care să pătrundem la Clubul Diplomaților, suprema mea ambiție. De fapt, doar eu mă simt pregătită. Creuzetul acela în care se topesc încercările mele de a da lovitura, cu care mă trezesc în minte în lumina diafană a dimineții, după nopți întregi de calcule, indicatori, procente, nu-l vede nimeni. N-aș fi crezut că oamenii sunt atît de greu de urnit pentru o idee. Mai ales că sunt banii mei în joc, desigur și ai lor, dacă dăm faliment. Majoritatea celor cu care mă sfătuiesc, din companie sau din afara ei, consideră că orgoliul meu nemăsurat mă va duce la pierzanie. Hussein nu mai reprezintă de mult un reper, îl văd cum se consumă de invidie și m-am obișnuit să-l ignor. Dar Marian Enache se află printre aceștia. Cum e posibil? Om cu părul alb, nu are o problemă neapărat cu metodele mele de a-mi conduce afacerea, cât mai ales cu fața nevăzută a business-ului. Nu de puține ori mi-a șoptit: ”Domniță, tare mi-e teamă că expansiunea ”Conacului” ar putea deranja pe cineva din cercurile superioare, acolo unde se fac cărțile în industria asta. Dacă nu avem pe nimeni să ne țină spatele, cu stele din alea voluminoase, știți ce zic, ne mănâncă de vii ăștia!”. Cine să ne țină spatele? N-avem pe nimeni. Eventual fața, dar prefer să nu mă mai gândesc la așa ceva. Împotriva tuturor, hotărăsc să lansăm colecția de lux. Pentru aceasta, pregătisem asocierea cu un eveniment mult-trâmbițat: ”Zilele orașului București” organizat de primăria capitalei la Clubul Diplomaților. Toată protipendada capitalei își anunțase participarea. Celebrități de-un sezon sau dive de-o veșnicie, alături de reprezentanți ai corpului diplomatic acreditat în țara noastră, se grăbeau să-și confirme prezența. Timpul devenise, mai nou, puternicul meu adversar. Mă angajasem într-o cursă contracronometru, cu obstacole neprevăzute care-mi ieșeau din senin pe traseu și din care era musai să ies victorioasă.

Cursele cu mașina se înmulțesc, atât pe ruta București-Focșani-Odobești, cât și aiurea, la diverși furnizori. Doar în prezența mea se mișcă lucrurile. E nevoie să mă deplasez personal cu scrisoare de garanție bancară sau bani-gheață pentru a-mi putea derula comenzile. În țara tuturor țepelor posibile, cu cecuri fără acoperire sau marfă de calitate îndoielnică, nu e de mirare că oamenii devin reticenți. Relațiile comerciale se desfășoară sub asaltul unei adevărate psihoze a țepelor. Cine e păcălit o dată, a doua oară suflă și-n iaurt. Suspiciunea ajunge boală națională. Sentimentul de insecuritate economică te pândește la tot pasul. Nu sunt scutite de țepe nici persoanele particulare, credule și considerate mai ușor de păcălit.

Dintre cele notorii, escrocheria Caritas bătuse toate recordurile în materie de număr al păgubiților, patru sute de mii. Evident, toate acestea se petrec cu complicitatea unor instituții sau servicii ale statului. Primăria Cluj girează escrocheria, apare în media, iar oficialitățile guvernamentale acordă onoruri șefului Caritas. Nu e clar în ce țară trăim? Circumstanțe, transfer de încredere, greșeală de apreciere... Prostii! Favorizarea infractorului, pe față! Închisoare cu executare și interzicerea unor drepturi, inclusiv acela de a fi ales. Dar nu. La noi banii populației, rămași de pe vremea fostului regim, când mărfurile nu se găseau sau se distribuiau preferențial, pe sub mână, sunt redirecționați și colectați în buzunarele câtorva descurcăreți cu epoleți. Escrocheriile cu ștaif capătă o nouă denumire, mai sofisticată, în acord cu gulerele imaculate ale practicanților. Li se spune inginerii financiare. Ulterior, și această sintagmă uzată excesiv este înlocuită, iar inginerii financiari devin ”băieți deștepți”. De parcă, până atunci ar fi fost proști. Ai zice că toată economia este subordonată unui perfid joc de alba-neagra. Înfiorător de simplu cum se pot câștiga sau pierde bani! Acest joc, foarte popular prin piețe și bâlciuri, nu odată mi-a lăsat elevii cu ochii plânși și fără bani de meditații, pe vremea când încă mai prestam în învățământ. Acum, ajunseseră alții să joace alba-neagra cu afacerile mele.

 Petrec mai mult timp alături de șofer, în trafic, decât cu Doinița, secretara de la birou. Într-o dimineață sunt bine dispusă alături de George, șoferul, pe clasicul nostru traseu spre Moldova. Îi povestesc o peripeție de-a lui Grig. Cum îi vânduse un chinez, în semiobscuritatea unui felinar chior de pe Lipscani, o sumă frumușică de dolari, perfect copiați. Numai că, în loc de imaginea lui Franklin, s-a trezit în palmă cu aceea a unui chinez, probabil Mao Zedong. Se degaja veselia, nevoie mare, din vocile noastre, și lipsa de compasiune pentru necazul omului când, într-o comună mai răsărită, unde dibuise semnalul, îmi sună sacadat pagerul. Doinița mă anunță disperată că transportul nostru de dopuri din plută, importate cu atâtea sacrificii tocmai din Portugalia, se află blocat în vamă. Taxele vamale se triplaseră peste noapte. Citesc mesajul cu voce tare și nu-mi vine să cred ochilor. George n-așteaptă decizia mea și, la un sens giratoriu, face virajul de două ori mai lung. Aș fi spus că-mi ghicise gândurile, dar nu e cazul să-mi fac griji în această privință.

Drumul de întoarcere pare de două ori mai lung. Copacii, pe marginea drumului, o iau la goană în sens invers, în timp ce eu, cu gândurile plecate cu sorcova, fac teoria dopului de plută care s-ar putea naște din miezul lor. Nu m-aș fi crezut în stare de a emite o asemenea absurditate. Bucățile acelea de lemn spongios, ce înfundă și desfundă sticle după placul inimii, în momente de fericire maximă sau de tristeți răvășitoare, ajung să fie mai scumpe decât lichidul pe care-l păzesc să nu se reverse. Doresc să fac lucrurile ca la carte pentru noua colecție. Iar dopurile de calitate, elastice, personalizate artistic cu denumirea conacului, în care și cel mai nepriceput tirbușon să intre cu ușurință, reprezintă una dintre condițiile esențiale. Mulți nu înțeleg acest efort financiar, cred că mi s-a năzărit un moft cu dopurile astea. Poate că așa e. Cu triplarea taxelor vamale, începusem să le dau dreptate. În drum spre vamă îi cer șoferului să trecem prin centrul vechi în căutarea lui Grig. Așa cum mă așteptam, îl găsesc consemnat la locul de muncă. Îl abordez cum nu se poate mai direct, de nici n-are timp să se dezmeticească, renunțând la gluma cu care se pregătea să mă întâmpine, în loc de bun venit.

‒ Câți parai ai la tine? Îi vreau pe toți.

‒ Nu prea mulți, a fost o zi îngrozitor de proastă. Încă două ca asta și ne apucăm de vândut țigări. Dacă-l scutur și pe Chioru, partenerul meu, aflat două străzi mai încolo, cred că strângem vreo mie cinci sute. Cam așa.

‒ Perfect, caută-ți Chioru și te aștept în mașină. Leii o să ți-i aducă George mai târziu.

Înșfac teancul de dolari, fără să-l mai număr, și-i fac semn lui George să demareze în trombă spre vamă. Biroul vamal geme de oameni neastâmpărați, cu dosare stufoase sub braț. Aceștia își mută greutatea când pe un picior, când pe celălalt, ca într-un joc sincron de copii, uitându-se în răstimpuri regulate la ceas. Alminteri, toate privirile se concentrează într-o singură direcție, o ușă masivă din lemn, roasă în dreptul clanței, prin care intră, la intervale regulate de timp, câte un ins plin de speranță, mișcându-și buzele tăcut, într-o ultimă repetiție a unui discurs îndelung pregătit. După minute bune iese de ocolo tâmp, cu hârtiile răvășite în dosar, tamponându-și fruntea și legănându-se nehotărât, fără a ști încotro s-o apuce. Ciudată metamorfoză! Dincolo de zid timpul se scurge altfel, de ai zice că acele persoane sunt separate nu de un paravan, ci de o odisee intergalactică. Camuflați în spatele panoului de rigips, funcționarii plictisiți se mișcă cu încetinitorul, își fac de lucru plimbând cîte un dosar de pe un birou pe altul sau acordându-și consultații în probleme familiale. Se mobilizează un pic mai mult să-și strângă lucrurile, abia când izbăvirea este aproape, iar închiderea programului o chestiune de minute.

În fața unei asemenea secvențe suprarealiste primul imbold este să mă deconectez afară la o țigară, oferindu-i una și portarului instituției, din pachetul meu cartonat. Dopurile de plută de culoarea filtrului de Marlboro sunt tot mai mici și mai îndepărtate în cugetul meu, blocând suprafața unui depozit de tranzit pentru cine știe cât timp. Când l-am văzut pe portar cum trage cu nesaț din țigară, uitându-se admirativ la rotocoalele albe de fum ce-i ieșeau de sub mustață, i-am cedat tot pachetul proaspăt desfăcut. Îndeajuns ca să mă întrebe ”Cu ce treabă pe la noi?”, iar eu să mă conformez și să-i evoc sumar de ce mă aflam acolo. Se pare că portarul, ruda de la țară a vreunui demnitar, era doctor în taxe, mai priceput decât cei dinăuntru. Iar povestea mea n-o auzea pentru prima dată.

‒ Mă tem că n-ați nimerit foarte bine. Șeful biroului vamal, singurul care v-ar putea ajuta, este plecat cu treburi la direcția generală. Mai bine veniți mâine la prima oră...

‒ Nu se poate, astăzi trebuie să rezolv, încerc eu să supralicitez, bazându-mă și pe plicul pe care-l țineam dosit în buzunarul poșetei.

‒ Prea bine, doamnă! Așteptați puțin aici, îmi răspunse portarul trăgând un ultim fum până sub mustăți, riscând să-și ardă buzele. Apoi se năpustește înăuntru pe o ușă laterală.

Se întoarce victorios, după vreo cinci minute, chemându-mă să stau de vorbă cu doamna Minodora, șefa serviciului reglementări vamale din cadrul biroului. La invitația șefului de serviciu ”porți deschise” fac cunoștință cu un conglomerat enorm de carne care inainta cu greutate pe coridor, frecându-se de toți intrușii care așteptau, agățați de dosarele lor cu șină. A fost de ajuns să-i arăt două formulare completate ilizibil pentru a se schimonosi de mânie, pe fața buhăită și roșie ca focul, ca să urmeze o tiradă verbală din cele mai feroce:

‒ Cum vă puteți închipui că eu, ca reprezentant al statului român, aș putea să vă scutesc de niște taxe care au rolul de a proteja economia națională, și așa slăbită? În schimb, dacă mi-ați fi telefonat, aș fi putut să vă scutesc de un drum până aici, în hărmălaia asta de oameni. Toți vor să importe, nimeni nu mai muncește, nu mai produce ceva. De azi dimineață doar asta fac,  explic decizia guvernului de a combate inflația prin taxe vamale. Vă rog să mă credeți. De parcă aș vorbi unor surzi, care văd în fața ochilor doar cursul de schimb, pe care tot ei îl destabilizează. Dolari, dolari, dolari! Valută transformată în chinezisme sau turcisme! Nu vă mai ajunge contrabanda pe scară largă! Acum vreți contrabandă instituționalizată!

Doamne, câtă ură a putut înmagazina acestă muiere în cele două minute de când mă cunoaște! Îmi apăs ușor buzunarul poșetei unde știam că se află teancul cu dolarii mei. Să-i înstrăinez? M-am lămurit degrabă. Orice efort în acest sens ar fi fost necugetat și inutil în fața unei conștiințe atât de încărcate de moralitate patriotardă. Pentru o clipă am fost tentată să-i explic doamnei că importurile noastre nu sunt nicidecum bunuri de consum, ci componente ale procesului de producție, dar mi-am dat seama că o femeie atinsă de o asemenea patimă nu e în stare să separe grâul de neghină. Mintea ei, asemenea celor care au gândit respectivul act normativ, e un imens talmeș-balmeș impregnat cu venin. Așa că m-am mulțumit să-mi iau hârtiile înapoi și să-i întorc spatele, nu înainte de a rosti printre dinți: ”Mai vedem noi!”. La ieșire, portarul mi s-a înfățișat cu un zâmbet care friza o satisfacție prea puțin disimulată:

‒ Deci ne vedem mâine dimineață la prima oră, să vă conduc la domnul director?

Am consimțit. Ce era să fac? Deși rictusul acela îmi producea greață. Nu rezona deloc cu starea mea de spirit în acel moment.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro