AMANTA SISTEMULUI (11)

11

Ziua decisivă sosise. O zi de foc. Încă de dimineață, la FPS se desfac plicurile cu oferte. Așa cum ne așteptam, oferta Kyrenia Trading & Shipping este descalificată, considerându-se documentația depusă cam subțire. Evident, avea multe lipsuri necesare. Rămăsesem singurul competitor, încât finalul devenise previzibil. Semnarea contractului de privatizare urma să se desfășoare într-un cadru festiv, sub lumina reflectoarelor. Pregătirile pentru organizarea unei conferințe de presă sunt în toi. Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială trebuie să afle cu surle și trâmbițe, eventual cu focuri de artificii, că în România se întâmplă ceva. Se privatizează și altceva decât buticuri. Ce să spun. Asta chiar mă scoate din sărite. Mai ales că am fost contactată de departamentul de relații publice al fondului, în grabă, o domnișoară destul de agasantă, să le punem la dispoziție informații detaliate despre societatea noastră, planuri de afaceri, strategii de investiții, dacă s-ar putea, și date personale. Și-și dădea atâta importanță, de parcă principalul meu obiectiv în acest moment este să mă expun presei. Un telefon mult mai important primim de la cabinetul primului ministru Radu Vasile. Înainte de semnarea contractului, premierul își dorește să poarte o discuție cu noi, pentru care alocase un sfert de oră, să ne cunoască și să-i prezentăm planurile post-privatizare. Categoric, din hârtii le cunoaște, dar vrea să le audă din gura noastră.

Mă înfățișez la intrarea dinspre strada Paris a Palatului Victoria, alături de Florin. Emoții teribile îmi cuprind tot corpul, recunosc, dar dispar ca prin farmec în momentul în care Radu Vasile pătrunde în antecameră și ne invită la el în birou. O persoană caldă, primitoare, mare amator de discuții colocviale, care nu dă doi bani pe rigiditatea unor protocoale moștenite de la predecesorii săi.

‒ Ia spuneți, măi copii, ce aveți voi de gând să faceți cu întreprinderea asta de vinificație? Nu e o pălărie prea mare ?

Preiau inițiativa. Nu, nu este deloc o pălărie prea mare. O consider chiar prea mică. Dacă s-ar putea, aș întinde-o ca pe o foaie de cort sau un sombrero de camuflaj. Sub care să ne ascundem de falangele mafiei rusești transfrontaliere, care se simte ca peștele în apă într-un mediu financiar atât de prielnic, din care nu lipsesc societățile anonime, paradisurile fiscale sau acțiunile la purtător:

‒ Dacă-mi permiteți, am identificat căteva elemente fundamentale pentru un management performant, care să ne ducă la îmbunătățirea ratei profitabilității. Cu tot respectul pentru conducerea actuală a unității, dar indicatorii economici nu arată strălucit. Societatea nu are o piață de desfacere stabilă, stocurile sunt uriașe și acoperă aproape întreaga producție din ultimii doi ani. În plus, contractele comerciale vizează în primul rând vânzarea vinurilor vrac. Chiar dacă rezultatele din exploatare arată un ușor reviriment în ultimul semestru, cheltuielile financiare aferente unor împrumuturi împovărătoare, pe termen scurt, anulează acest rezultat pozitiv. În plus, schema de personal este supradimensionată față de necesitățile întreprinderii. Toate acestea duc la un rezultat EBITDA nesatisfăcător. Ne-am propus să creștem marja de profit prin comercializarea unor vinuri de calitate superioară, îmbuteliate, sub marcă proprie. Apoi, vom stopa contractele păguboase, furturile din avuția întreprinderii și vom încerca să renegociem creditele la bănci. O parte dintre salariați, care nu se justifică, vor fi disponibilizați, dar ceilalți vor primi o creștere de salariu, pentru a-i motiva și a deveni mai eficienți. Tot profitul astfel obținut va fi reinvestit în linii moderne de producție, spații de depozitare, mașini și utilaje.

‒ Îmi place cum gândești. Bravo! Asta trebuie făcut. Din vânzarea stocurilor de marfă se pot obține bani pentru investiții. Noi, cei din guvern, nu descurajăm o astfel de practică, chiar dacă este la limita legalității. În mod normal, investițiile angajate trebuie făcute din surse externe. Dar înțelegem să ajutăm capitalul românesc în formare. Bun! Cred că printr-o administrare eficientă puteți reuși, chiar dacă nu aveți resursele altora. Vă văd tineri, cu inițiativă și entuziasm. Sunt dispus să vă dau pe mână acest producător de vinuri. Însă, am și o dorință de suflet. În calitate de prim-ministru nu vă cer, vă rog ca între prieteni: nu vă bateți joc de el! Avem cazuri de protejați ai fostului guvern care au primit active pe gratis și s-au dus cu ele direct la fier vechi. Mai mare rușinea. Măcar de-ar fi făcut ceva, să dea de lucru la oameni. Nu vreau să cad în același păcat. Mult succes!

Căpătasem curaj. Și nu ratez oportunitatea de a-i comunica premierului ceva ce-mi macină conștiința de mult timp. Corupția devenise insuportabilă. Ca antreprenor nu ești lăsat să-ți desfășori o activitatea onestă, productivă, benefică pentru societate, dacă nu corupi pe cine trebuie de la vamă, furnizori, FPS, finanțe, de peste tot.

‒ Domnule prim-ministru, îmi permit să-mi expun și eu un punct de vedere. Dacă nu am avea o corupție generalizată în rândul funcționarilor statului sunt convinsă că acele întreprinderi cedate la fier vechi pentru căpătuirea unor acoliți, de care vorbeați, n-ar exista. Ca să nu credeți că vă îndrug o demagogie ieftină, cu care sunteți obișnuit de la adversarii dumneavoastră politici, vă dau exemplul personal. Bunăoară, pentru bunul mers al acestei privatizări a trebuit să-i oferim directorului adjunct din FPS, Geo Arnițoiu, o mașină, iar la finalul tranzacției, un apartament. Pretențiile și le-a exprimat clar și concis. Știu că am făcut rău angrenându-mă în acest joc murdar, dar altfel n-am fi avut nici o șansă. M-am gândit și la un denunț, numai că foștii securiști din vremea lui Ceaușescu, care au supraviețuit căderii regimului comunist, știu să cadă întotdeauna în picioare. Au dovedit-o de atâtea ori.

‒ Hm, n-aș fi așa sigur. S-ar putea să te înșeli de data asta, mai spuse Radu Vasile, notând ceva într-o agendă. Avea aerul că nu-i spusesem vreo noutate.

În acel moment ușa biroului se deschde și intră o masă pe roți cu trei pahare de spumant de la protocolul guvernului. Ciocnim pentru succesul privatizării. Momentul se dorește unul festiv, însă îndoiala pe care premierul mi-o strecurase în suflet transformă acest gest într-unul de profundă compasiune. Sigur, sunt profund îndurerată de situația economiei naționale, afectată de privatizări nereușite, dar mă gândesc în primul rând la situația noastră, afectată de un șantaj cât se poate de reușit. Într-adevăr, avem nevoie de mult succes, așa cum ne-a urat Radu Vasile, pentru a menține corabia pe linia de plutire. Mai ales că strategul din umbră al acestei privatizări, Florin Moldoveanu, își făcuse cu totul alte planuri. Principala lui preocupare este cum să ne salvăm pielea, și abia apoi societatea. Dacă nici primul ministru, teoretic una dintre cele mai influente și puternice persoane din stat, nu este informat despre ceea ce ni s-ar putea întâmpla, e clar că ne avem doar pe noi pentru a ne purta de grijă.

La ieșirea din sediul guvernului Florin Moldoveanu e pur și simplu siderat. Își caută cuvintele cu care să mă tragă la răspundere. ”Cum ai putuuuut...!” ar fi urlat din toți rărunchii, în mod normal, dar își înfrânează pornirile primare. Totuși, de bine de rău, eu îi semnez ștatul de plată. Își caută un ton mai moderat, se tot căznește și nu-i iese, încât se consumă în interior, înroșindu-se ca un rac. Îl înțeleg prea bine. Când totul devenise ca și rezolvat, cu societatea oferindu-ni-se pe tavă, o toană prostească pusese în pericol finalizarea unei privatizări la care muncise atâta. Văzându-l cum se frământă, fac un pustiu de bine și deschid singură subiectul pentru a risipi o situație încordată:

‒ Știu, poate nu e bine ce am făcut, denunțândul pe Geo în fața premierului. Însă, îmi asum riscul cu toată tăria de care sunt în stare. Tu nu știi totul, dragă Florin. Acest om m-a traumatizat și n-am să-l pot ierta niciodată. Punct.

Scăpaserăm vii din întâlnirea de la Palatul Victoria. Preambulul acelei zile fusese depășit. Ceremonia se mută, mai târziu, la sediul FPS, în prezența unei numeroase asistențe formate din miniștri, înalți funcționari ai statului, oameni de afaceri români și străini, presă. Chiar înainte de semnarea festivistă a documentelor din contractul de privatizare, dau nas în nas cu directorul general de la Odobești, sosit ca la schimbarea stăpânului, plin de gratitudine și șușoteli complice. Crede că mă are la mână și vom continua să facem afaceri profitabile pentru buzunarul propriu. Cum să nu. Deocamdată e rost de sărbătoare și  caut să-i răspund la amabilități. Dar adevărul e altul și-și va da seama de el la momentul cuvenit. Nu mă pot abține însă să strecor un mic amănunt despre Marian Enache. Ar trebui reactivat pe postul unde își făcuse datoria cu atâta profesionalism. O umbră îi întunecă privirea, dar își revine repede. Este mascată la timp de un zâmbet forțat.

Semnarea contractului se desfășoară în ropote de aplauze, flash-uri, clinchete de pahare, discursuri entuziaste și evocări pline de însuflețire ale artizanilor acestui ”act istoric” pentru comunitatea locală din Odobești, și nu numai. Apoi urmează meciul declarațiilor. Jurnaliștilor le fac față cu brio, aș spune, fără să le dau prea multe amănunte, deși mai toți sunt interesați de cifre, date economice, bugete, previziuni. Se poate un răgaz de câteva luni? Să intrăm efectiv în proprietatea întreprinderii, să analizăm situația existentă la fața locului, și vom organiza o vizită de documentare la Odobești, special pentru domniile lor, jurnaliștii. Evident, nu vom omite un circuit al cramelor, cu degustări de vinuri și tot tacâmul. Nu știm când, îi vom anunța din timp, să stea liniștiți. Dar acum, dacă tot au sosit platourile calde cu bunătăți de la protocolul FPS, mai bine am amâna întrebările pentru atunci. Reprezentanții presei, cărora începuse să le plouă în gură, se retrag resemnați că ar putea obține ceva date de la mine, mai multe decât cele existente în mapa de presă, și se îndreaptă în pas avântat către camera unde îi așteaptă platourile aburinde. Restul asistenței îi urmează, parcă cu mai puțin entuziasm afișat.

După aceasta incursiune în contul de catering al fondului, sunt informată, cum se obișnuiește în astfel de situații, că urmează să sponsorizăm adălmașul la un local cu circuit închis, unde se vântură cam aceeași prezență. Desigur, fără presă și într-un format ceva mai restrâns. Pregătirile sunt în toi, mai trebuie doar să semnez cecul. Îl rog pe Florin să facă oficiile de gazdă a petrecerii, iar eu trec doar fugitiv să salut asistența. Nu mă simt prea bine după o zi atât de agitată. Am certitudinea că un simplu pahar de vin sau de șampanie m-ar da gata. Nici n-aș putea să refuz vinurile noastre, ar părea complet deplasat și aș da naștere la comentarii malițioase. Așa că, prezentându-mi scuzele de rigoare, mai bine nu. Seara când ajung acasă, frântă de oboseală, dar îmbătată de gustul succesului, găsesc pe robotul telefonului un mesaj de felicitare în limba engleză. Semnat cu recunoaștere vocală: Ghenadi Golovin. Intuiția îmi spune că e mai mult decât un mesaj de curtoazie. O atenționare fină că cineva veghează îndeaproape asupra destinului combinatului de vinificație și, evident, al meu.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (10)

10

          Peste doar câteva săptămâni la București se lansează cu mare tam-tam bursa electronică de valori mobiliare, purtând numele de Rasdaq, într-un sediu pus la dispoziție de Banca Națională a României. Florin petrece din ce în ce mai mult timp în fața calculatorului, conectat la server-ul bursei, tranzacționând și căutând acțiuni care să ne servească scopului propus. Volumul de muncă este covârșitor. O sumedenie de date necesită o procesare atentă. Acțiunea ideală pentru a fi transformată în vehicul de împrumut are de îndeplinit o serie de criterii esențiale pentru reușita operațiunii. Este verificat acționariatul semnificativ, să nu călcăm pe cineva pe coadă, istoricul operațiunilor, fluctuațiile, lichiditatea ce se dorește scăzută, valoarea intrinsecă cât mai redusă, lipsa unor evenimente în derulare sau în perspectivă etc. Pașii sunt pregătiți minuțios, fără grabă, într-un orizont de timp rezonabil, pentru a nu da de bănuit speculatorilor bursieri. Orice indiscreție din partea noastră sau intuiție din partea lor ne-ar cauza pierderi financiare grele. Urmează etapa cea mai grea. Simbolurile bursiere din lista scurtă sunt cocoloșite ca niște copii, lăsate să respire, să evolueze liber, un mic imbold aici, o corecție dincolo, să aibă creșteri, dar și scăderi, mereu sub supraveghere. O intervenție mai energică ar naște suspiciuni. Apoi, la momentul oportun acționăm, printr-un deal de zile mari. Hotărât și rapid, ca un hold-up în anii '30 în America.

Tranzacțiile se desfășoară pe contul de client al ”Conacului de vinuri Odobești” și sunt combinate cu tranzacții reale, ale unor simboluri bursiere cu potențial. Cu acestea din urmă realizăm profituri frumoase, nesperate, întrucât sunt zile când creșterea de ansamblu a bursei evoluează în palierul de 5-7%. Iar noi, cu portofoliul nostru, ne situăm mai mereu deasupra mediei. În paralel, reușim să cumpărăm din „piață” și pachetul de acțiuni care ne lipsește, la un preț sensibil mai mare, pentru a deveni acționar majoritar la Viti-Vinicola Odobești (în eventualitatea în care ne-ar reuși tranzacția cu FPS). După ce realizăm cele două deziderate, iar banii securității ne intră în conturi, disimulați sub forma unor tranzacții cu acțiuni, prioritățile noastre se schimbă. Bursa rămâne în plan secund, deși câștigurile deveniseră tentante.

Îmi place din ce în ce mai mult de acest tânăr, Florin Moldoveanu. Știe să se descurce în jungla economică dâmbovițeană, mi-o dovedise, și nu e puțin lucru. Ajunsesem să pun preț pe sfaturile sale și să-l consider omul meu de încredere. Rezervele de la început nu-și mai au rostul. Pot să-l folosesc și în relațiile cu FPS, destul de ingrate pentru mine. Și chiar am nevoie de-o astfel de legătură, să-mi obțină de la cei doi tartori, Geo Arnițoiu și Dinel Strizu, acordul privind scoaterea la privatizare a celui mai valoros activ din Odobești, în condițiile noastre. Misiunea este îndeplinită cu succes. În nici două săptămâni apare publicat în ziar anunțul privind începerea procedurilor de privatizare a pachetului de 45% din acțiunile întreprinderii viti-vinicole Odobești. Din acest moment, avem treizeci de zile la dispoziție pentru a cumpăra caietul de sarcini și a depune oferta personalizată. Dar, la noi, aceste proceduri sunt gata de mult. Nu suntem însă lipsiți de emoții.

Calendarul de pe perete atrage toate privirile în zilele următoare, cu obstinație, reprezentând obsesia noastră de fiecare ceas. Numărăm zilele până la încheierea perioadei de depunere a ofertelor. Nici la ocnă timpul nu trece atât de greu. De la FPS primim încurajări, să stăm liniștiți că acest lucru este puțin probabil, ca altcineva să depună o ofertă peste cea a noastră. Doar dacă... Două sunt situațiile de risc, conform jurisprudenței dosarelor de privatizare. Conducerea societății să fi găsit un investitor cu bani căruia să-i promită marea cu sarea, dacă va fi păstrată în funcție. Exclus. Nu mă simt câtuși de puțin vulnerabilă în privința unui astfel de scenariu, la cât de incapabili îi știu pe directorii general și adjunct. Însă, o a doua situație probabilă îmi dă coșmaruri de câteva nopți. Devenise o practică pentru unele capitaluri fluide, în special ale unor firme cu sedii în căsuțe poștale de prin paradisurile fiscale, să practice șantajul economic. Cu complicitatea unor funcționari ai statului, din FPS sau ministere, identifică privatizările vulnerabile, adică pe cele servite, și depun oferte neangajante, de decor, pentru a tulbura apele. După ce-și încasează obiectul șantajului, ce se ridică la câteva sute de mii de dolari, poate chiar milioane, se retrag discret chiar înainte de deschiderea plicurilor cu oferte. Pentru noi ar fi însemnat o cheltuială în plus, deloc minoră, pe lângă cele avute deja, cu ungerea acelorași funcționari cu înaltă demnitate trecută în fișa postului.

Cu doar o săptămână înainte de încheierea perioadei de depunere a ofertelor, temerile mele se confirmă. Procesul de privatizare capătă accente dramatice. Florin Moldoveanu îmi dă de veste. După o întâlnire fulger la sediul FPS, la care eu n-am binevoit să mă duc, pentru a nu da naștere la interpretări, vine la birou cu o față mototolită, de om distrus. Societatea Kyrenia Trading & Shipping, cu sediul în Cipru, tocmai depusese o ofertă de cumpărare pentru societatea care ne interesează în mod direct. Ce-i de făcut? Cel mai cuminte lucru este să stăm și să așteptăm. Cu siguranță ne vor contacta. Prea mult timp din intervalul de subscriere nu mai rămăsese. Așa cum preconizasem, a treia zi după aflarea cumplitei vești, primesc un telefon din partea ”Kyrenia Trading & Shipping”. Un domn pe nume Ghenadi Golovin se recomandă drept reprezentantul companiei pentru România. Stabilesc o întâlnire pentru ziua următoare, la sediul nostru, cu scopul de a-i afla intențiile. Nu e timp de pierdut.

Ghenadi se prezintă singur, fără consilier, avocat sau vreo gardă de corp, punctual ca un activist sovietic în timpul colectivizării. Nu încălzisem de prea multe ori samovoarul unor cetățeni ruși până la această întâlnire, însă sunt surprinsă să văd un singur individ cu părul bălai și geantă diplomat. Mă așteptam să apară în echipă, cu juriști specializați în fuziuni și achiziții, pentru a fi mai convingători în șantajul lor ordinar. Totuși, bănuiesc că mai mulți acoliți se află împânziți prin zonele din apropiere, de unde ne filează discret. Odată instalat în biroul meu, cu un aer de stăpân mă sfătuiește să discutăm ”face to face”, din rațiuni pe care n-ar vrea să mi le divulge acum. Propunerea mă descumpănește. Dintr-o dată mă văd deposedată de cutia mea de rezonanță, plină cu răspunsuri pregătite. Ghenadi așteaptă. Timpul devenise apăsător. În final mă conformez și-l rog pe Florin să treacă în altă cameră. Oricum, nu am de gând să iau decizii capitale deocamdată, doar să ascult pretențiile acestor oameni lipsiți de scrupule și să le răspund evaziv.

‒ Vă ascult domnule Golovin. Bănuiesc că societatea dumneavoastră cosmopolită are oarece pretenții financiare de la amărâta noastră de țară, și de la mine în mod particular, altfel nu v-ați fi deranjat din Cipru până aici. Spuneți-mi ce, sau mai bine zis, cât vreți? Vă anunț însă, din start, că ambiția noastră de a prelua societatea din Odobești pare să fi fost prostească, având în vedere eforturile uriașe pe care le-am făcut până în prezent pentru a participa la această licitație. Apariția dumneavoastră ne confirmă, dacă mai era nevoie, că ne-am întins ceva mai mult decât ne ajunge plapuma. E o expresie românească foarte potrivită în acest caz.

‒ Cred că ne vom înțelege, îmi răspunse cu un zâmbet formal. Putem lua în considerare și o plată eșalonată, în așa fel încât să nu vă dau planurile peste cap. Departe de mine intenția de-a  vă descuraja să participați la licitația pentru preluarea întreprinderii viti-vinicole. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, succesul acestei privatizări reprezintă o garanție că-mi veți plăti toate creanțele.

Îmi iau de pe etajera aflată în fața mea un pahar cu apă. Trag de timp. Îl beau cu sete pentru a mă stăpâni. Dintr-o dată sunt purtată pe un teren minat. Încrederea pe care doream s-o imprim gesturilor și vorbelor mele pare să fie afectată. Despre ce ”creanțe” ar putea fi vorba? Zona lexicală de confort, pe care mi-o demarcasem printr-o retorică îndelung pregătită, nu cunoaște un astfel de cuvânt. Cu siguranță, acest individ joacă la cacealma pentru a-mi testa reacțiile. Orice slăbiciune din glas l-ar pune într-o poziție favorabilă. Un ascendent cu care ar vrea să mai stoarcă câteva copeici în plus. Nu și-a găsit fraiera. Jocurile care se fac sunt dure, dar nu sunt de intimidat. Ne aflăm totuși pe teritoriul României, nu e sat fără câini. Gândesc pe repede-nainte tot felul de strategii și răspunsuri la mutările adverse, ca la șah. În acest timp, luându-și un aer misterios, Ghenadi Golovin deschide geanta diplomat cu gesturi precise și lâncede. Nu, el n-are presiunea cronometrului pentru a muta decisiv. Scoate de acolo un document, suflă de două ori asupra lui, parcă pentru a-l scutura de praf, și mi-l întinde în față. Vai! Nu e nevoie să citesc mai mult, un văl se așterne în fața ochilor și în creier. Îndepărtez hârtia cu o strângere de inimă, ca un resort. O semnătură binecunoscută, cea a lui Hussein, este prea mult să privesc.

‒ Dacă vă gândiți să contestați autenticitatea unui astfel de document, cred că ar fi cea mai neinspirată decizie. Domnul Husein ar putea depune mărturie la orice instanță internațională. Dar mizez pe discernământul dumneavoastră. Cred că ne vom înțelege, așa cum v-am spus, și nu se va ajunge în instanță. De altfel, în spațiul de unde provin eu justiția rezolvă doar problemele celor slabi. Domnul Hussein este un om de onoare. A fost o plăcere să fac afaceri cu el. Am cumpărat toate creanțele pe care le avea în România, în urma unor deposedări abuzive de proprietate, care se ridică la valoarea de 30 de milioane dolari.

Suma avansată mă bulversează complet. Mi-aș fi dorit să reacționez, să-i spun domnului de lângă mine că se află într-o regretabilă confuzie. În primul rând, Hussein a semnat un document perfect valabil când mi-a cedat activele sale în România. Ar trebui, înainte de toate, declarat nul acel document, pentru a putea vorbi de creanțe valabil exprimate. În al doilea rând, valoarea bunurilor care fac obiectul acestei presupuse creanțe, nu este nici pe departe de 30 de milioane dolari. Dar sunt prea răvășită să procesez asemenea explicații savante din mintea mea tâmpă, și poate că este mai bine așa. Dacă aș fi avut tăria să citesc hârtia semnată de fostul meu partener, aș fi observat că are școala trădării și a parat iscusit aceste legitime luări de poziție, încă dinainte de a fi rostite. Hussein considera că semnătura sa pe actul nostru contractual este nulă întrucât a fost smulsă prin forță de către organele de represiune ale statului. În plus, în valoarea creanței sunt incluse și despăgubiri pentru suferințele îndurate, fizice și morale, precum și capitalul inițial, multiplicat cu dobânzi și penalități, pentru începerea afacerii cu vinuri. Nimic nu fusese ignorat din ceea ce mi-ar fi dat la un moment dat.

Pretențiile ”rakeților” sunt enorme și m-ar băga direct în faliment, fără a putea plăti în totalitate. Mai mult ca sigur, de acest aspect s-a prevalat și Ghenadi, sau cei care l-au trimis să mă execute, atunci când mi-a vorbit de eșalonarea plăților. Doar dacă aș cumpăra fosta întreprindere de vinificație, aș avea suficientă forță financiară pentru a rezista la asemenea datorii. Confirmarea o primesc mult mai repede decât mi-aș fi putut închipui. Rușii din spatele ”Kyrenia” au depus oferta de cumpărare doar pentru a li se înlesni câteva cercetări legate de bonitatea firmei noastre. Iar ce au aflat n-a fost de natură să-i mulțumească, conturile noastre pot suporta doar șapte milioane de dolari pentru această operațiune. Insuficient pentru a potoli lăcomia lor. Așa că au conceput un plan de sclavie pe termen îndelungat. Să le transfer câte șase milioane anual, timp de cinci ani, și mă ajută să intru în proprietatea fostei întreprinderi de vinificație. Ca niște recuperatori versați, au tot interesul să reușească privatizarea. Cer timp de gândire. E tot ce-mi mai pot dori după o asemenea răsturnare de situație. Să rămân singură.

Când îl văd plecat pe Golovin, picioarele mi se înmoaie definitiv și mă prăbușesc pe un fotoliu, cu capul în mâini. Mă podidește plânsul. Printre suspine nu observ un ciocănit discret în ușă și pe Florin intrând în încăpere. Mă vede răvășită, plânsă, cu rimelul căzut pe obraji, și se gândește la ce e mai rău, din ce putea să-și imagineze.

‒ Ți-au cerut mult? Un milion de dolari? Îi facem noi rost, numai să reușim privatizarea.

‒ Te rog trage-ți un scaun lângă mine. Mult mai grav decât atât. De treizeci de ori mai grav. Avem de a face cu niște recuperatori internaționali din fosta Uniune Sovietică. Suntem în pericol, dragă Florin, dacă nu jucăm cum vor ei.

Nu am de ales. Omul meu de încredere trebuie să cunoască toată povestea pentru a mă putea ajuta. Cum m-am încurcat cu Hussein. Cum devenise acesta insuportabil, pe măsură ce afacerile mele cu vinuri aveau tot mai mult succes, culminând cu scoaterea lui din business pe ușa din dos. Acum, acești recuperatori veniseră cu nota de plată, care se ridică la nu mai puțin de 30 de milioane dolari. Dacă m-aș putea gândi la o altă soluție, decât să plătesc, chiar și eșalonat, ”ar fi cea mai neinspirată decizie”. Îmi răsună în cap vorbele acestea, rostite pe un ton amenințător, care îl îngrozesc și pe Florin.

‒ Crezi că am putea vorbi cu cineva de la Secu, să ne asigure protecție în această situație?  am îngăimat cu jumătate de voce.

‒ Ar fi prea riscant. Cel mai probabil, Ghenadie ăsta e doar o interfață de dialog. În spatele lui stă o organizație criminală complexă. De asta a și venit singur, pentru a nu-și deconspira mai mulți oameni. Totuși, am să vorbesc cu cineva pentru o supraveghere discretă a operațiunii. Dar în nici un caz nu poate fi vorba de protecție.

‒ Of, sunt sfârșită! Înțeleg prea bine. Dragă Florin, dacă vrei să părăsești corabia o poți face acum. Nu ești cu nimic implicat, n-ai fost în firmă când s-au consumat acele fapte, ești curat. Mai târziu, poate va fi prea târziu. Recunosc însă, singură îmi va fi infinit mai greu să redresez ambarcațiunea în derivă. Nu știu ce m-aș face.

În schimb, știu că lui Florin îi place riscul. Pe de altă parte, el este pe cont propriu, nu are obligații față de familie sau societate. Se hrănește din domesticirea unor situații neprevăzute, de criză. Piețele financiare ostile îl căliseră să se ia la trântă cu marii finațiști ai lumii, sau mai bine zis, să le intuiască mișcările în afaceri. Chiar făcuse profituri frumușele când alții își retrăgeau fondurile pentru a le duce în zone mai sigure. Dar acum este vorba de cu totul altceva. Câștigurile sau pierderile financiare se combină perfid cu un soi de ruletă rusească. Mersul pe sârmă nu mai are plasă de siguranță. Lipsa de predictibilitate a câștigurilor sau a pierderilor se extinde la propria persoană. Azi ești, mâine cine știe... Tocmai de aceea, latura sentimentală de care fac uz în disperare de cauză, o femeie are întotdeauna pregătită o asemenea armă ascunsă, dorește să îndulcească întrucâtva cinismul unei situații, puțin spus, delicate. Aștept să se întâmple ceva, să urmeze o decizie de mare angajament pe scara inconștienței. Atunci când aceasta vine nu sunt deloc surprinsă. Mă așteptam ca Florin să-mi destăinuie că nu se pune problema să plece. Se va implica și mă va ajuta să depășim situația. Dacă nu se poate altfel, să plătim ce e de plătit. Trebuie să pregătim un plan minuțios de acțiune. Însă, deocamdată, singurul lucru bun este că rușii ne vor sprijini să finalizăm cu succes preluarea activelor de la Odobești. Fără acestă vacă de muls am fi distruși. Este un punct de pornire pentru a ne repoziționa în jungla afacerilor veroase și a începe lupta de supraviețuire.

A doua zi îl sun pe Golovin să-i dau răspunsul pe care-l aștepta, și care nu poate fi altul decât cel preconizat. La scurt timp mă vizitează, înarmat cu un dosărel al cărui conținut suplu are doar câteva pagini cu angajamente în limbile română și engleză. Le semnez fără să crâcnesc și înțelegerea este pecetluită. Șase milioane de dolari pe an, adevărate pietre de moară agățate de succesul acestei privatizări.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (9)

9

Fac rezervare la unul din restaurantele selecte ale capitalei, unde sunt încredințată că în lista de meniu se află și vinurile noastre din categoria de lux ”Conacul de vinuri Odobești”. Secondată de Florin, ajungem taman când umbrele începuseră să se alungească sub lumina piezișă a soarelui la asfințit. Cerul căpătase nuanțe străvezii, iar nuanțele mizerabile de gri se diluau pe asfaltul brodat, din loc în loc, de vizite neprevăzute de pickhammer. Deși restaurantul geme de lume, încă de la intrare ne preia o hostesă oacheșă care ne conduce într-un separeu special pregătit pentru noi. Scaunele poartă huse elegante din brocart, iar fața de masă din mătase, cusută cu motive florale, susține o lumânare masivă ce oferă o lumină difuză, caldă și intimă. Un cadru perfect, am gândit după ce ne-am făcut comozi, care atunci când va fi completat cu un pahar de vin și un preparat de bucătărie tradițională, îl va îmbia pe acest tânăr să mi se destăinuie. Aș putea face prinsoare cu oricine pe oricât că viața lui este o poveste dintre cele mai interesante. Această perspectivă mă determină să chem cât mai repede ospătarul pentru a-i face cunoscute intențiile noastre culinare și pe cele bahice. Apoi, în aburul încărcat de miresme ce se ridică din farfurii, copleșitor pentru simțul olfactiv, îndrăznesc. Pornind de la frântura de informație oferită de Dinel Strizu, când mi l-a prezentat pe Florin Moldoveanu, deschid discuția întrebându-l cu o reținută flatare: ”Cum de ai binevoit să te întorci în România după ce ai studiat atâția ani în Regatul Unit? Noi, ceilalți, facem traseul ăsta invers”. În loc de răspuns, ridică paharul pentru a sorbi o picătură de vin. Apoi, încă una, parcă pentru a o convinge pe prima că e bun.

Bănuiam eu că nu sunt originală, dar nu mă așteptam la o asemenea lipsă de diplomație încât să-mi declare nonșalant: ”Cred că am epuizat tot spectrul de răspunsuri la această întrebare, de câte ori mi-a fost pusă”. Totuși, cu ultimul enunț se reabilitează pe turnantă în ochii mei, susținând cu drept de promisiune: ”Am să încerc de data asta un răspuns mai complex, cu riscul să se răcească aceste bunătăți”.

Florin a fost de mic un plimbăreț pe meleaguri interzise muritorului de rând din fostul lagăr comunist. Tatăl său muncea pentru clădirea socialismului în comerț exterior și diplomație, ca atașat comercial, ceea ce obliga familia lui la unele sacrificii și privațiuni, determinate de relocarea prin toată Europa. Puțini din anii de școlarizare i-au fost hărăziți să-i petreacă în școlile românești. În general, studiile și le-a făcut în limbile germană, franceză și engleză la Viena, Paris sau Londra. La început i-a fost mai greu cu adaptarea, dar apoi s-a simțit ca un colonist oriunde punea piciorul, făcându-și prieteni de toate etniile. Studiile universitare și le-a început și terminat la University of Cambridge în domeniul finanțelor. De aici a fost selectat să lucreze ca junior dealer pe piața obligațiunilor pentru o firmă din Threadneedle Street. Când cei apropiați nu mai aveau nici o îndoială că-și va face un rost în capitala finanțelor europene, s-a produs ruptura. N-am idee ce l-a întors pe dos, rămâne o notă de mister în povestirea lui. Cert este că a considerat doi ani de ucenicie arhi-suficienți pentru a deveni expert în instrumente financiare sofisticate, înainte de a se întoarce în România. Oportunitatea pieței românești îi făcea cu ochiul. Statul român, hrăpăreț, cheltuia cu mult mai mult decât putea produce și era nevoit să se împrumute la niște dobânzi astronomice, oferind și comisioane generoase. Uneori, era nevoie doar să mute banii dintr-un cont în altul, pentru a-și dubla valoarea peste noapte. După câteva mișcări de mare maestru, care i-au adus câștiguri frumoase, stilul său de viață a suferit schimbări ireversibile. A început să se îmbrace de la cele mai scumpe case de modă sau să frecventeze cluburile de fitze, unde șampania Moet Chandon nu reprezenta doar un moft, ci elementul cheie al unui blazon greu de întreținut. În plus, pasiunile pentru mașini puternice, bijuterii, jocuri de noroc erau la mare preț. Dar câștigurile sale veneau în salturi ceea ce-i producea un disconfort vizibil. Așa a ajuns la Safi Invest, manager de fond pentru oamenii de afaceri. Denumirea de Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri administrat de Safi Invest era o capcană. Oricine dorea să se simtă om de afaceri venea să depună bani. O iluzie scump plătită. Adevărații afaceriști, unii cu mai puține scrupule, erau doar cei care încasau și dispuneau discreționar de banii deponenților. Florin și-a dat seama că economiile populației sunt o sursă inestimabilă de profit, mai ales când, forțate de împrejurări, aceste economii ies la suprafață. Dacă ar fi păstrate la saltea, sau chiar în bănci cu o dobândă modică, s-ar devaloriza pe zi ce trece. Un hâtru a emis o părere la care alții au râs, dar parcă nu era râsul lor: ”banii pe care-i ținem la saltea sunt atât de lichizi încât ni se scurg printre degete”. Ce ne mai place bășcălia! Pentru Florin a fost o etapă. Acum urma o nouă provocare, piața de capital, ale cărei câștiguri se anunțau exponențiale.

Cam asta ar fi povestea lui în derulare. Florin nu se atinsese aproape deloc de mâncarea din farfurie, ocupat să-și aleagă cât mai atent cuvintele care să dea savoare povestirii, și acum e târziu să mai finalizeze operațiunea, după ce preparatele se sleiseră. Ca să nu mă simt prost, că a ignorat bucatele pe care i le-am propus, îmi avansează ideea de a continua seara într-un club. Nu aștept să-mi zică a doua oară, achit nota, alături de un bacșiș generos, și ieșim în stradă, cu ochii căutând un taxi.

Ajungem în club când atmosfera e deja încălzită. La cele două intrări un furnicar uman se înghesuie pentru a pătrunde înăuntru, în timp ce ospătărițe îmbrăcate provocator roiesc printre mesele scunde, cu carnețele în mâini, și notează la fel de sumar, comenzi interminabile. Pentru o persoană ca mine, care nu mai călcase într-un club de ceva vreme, ar fi fost imposibil să se găsească vreun loc la mese. Vedeam destui tineri care-și savurau băuturile în picioare, considerându-se norocoși dacă se puteau rezema de vreun stâlp sau paravan. Nu e și cazul lui Florin. Acesta dibuiește rapid un grup de prieteni, într-o zonă mai lăturalnică și mai prost iluminată, unde și muzica din boxe ajunge cu o intensitate diminuată, dar tot tare pentru urechile mele, care parcă-l așteaptă cu două locuri libere la masă. Ne facem comozi, iar băuturile încep să curgă în valuri în pahare. Discuțiile la masă nu sunt nici pe departe conversații libere, relaxante. Vorbele se cer, preponderent, urlate într-un registru acut demn de-o audiție la școala de strigături, pentru a se face cât de cât înțelese. Așa că, singurele care parcurg spațiul dintre noi sunt glumele, poantele, miștourile care stârnesc zâmbete și priviri ironice. Acestea rezonează interesant cu clinchetele de pahare ciocnite. La un moment dat, Florin bălmăjește o scuză și dispare intempestiv în întuneric. Se întoarce după vreo zece minute ținând ceva nedefinit între degete. Își reocupă locul la masă în stânga mea, moment în care observ un pliculeț aparent de zahăr cu care se joacă distrat. Ceva îmi scapă. Cum să te ridici de la masă și să bați atâta drum pentru un plic de zahăr? Nici măcar ca pretext nu e bun, dacă nu cumva si-a pierdut simțul penibilului. Pentru a-mi infirma supoziția, Florin rupe plicul într-un colț, ca pentru a-și pune în cafea, dar presară puțin praf pe dosul palmei. Apoi, dintr-o singură inspirație puternică, nazală, îl face nevăzut, ajutându-se de o bancnotă rulată. Mă întreabă dacă doresc puțin în băutură, însă nu așteaptă răspunsul meu înainte ca praful să devină submersibil, coborând lin spre baza îngustă a paharului.

Se pare că Florin avea nevoie de acest mic ajutor pentru a prinde curaj, întrucât la scurt timp mă invită la dans, profitând și de o melodie mai lentă. În timpul dansului buzele noastre se apropie ca din întâmplare și mă sărută prelung. În același timp simțeam cum o protuberanță crește încet-încet în el. Îl masez ușor cu palma făcută căuș. Apoi, desfac ușor fermoarul la șliț și mâna devine din ce în ce mai incisivă în întunericul dintre noi. Noroc că melodia se termină relativ repede căci altfel mi-aș fi pierdut capul. Ne întoarcem la locurile noastre și sorb o gură din pahar. Niciodată n-am crezut că Dumnezeu poate interveni pe nepusă masă să ne lumineze mințile, dar de la acel pahar îmbunătățit cu prafuri, parcă s-a aprins un neon în mintea mea și încep să văd limpede consecințele unui asemenea gest. Mă duc la baie și de acolo afară, fără a anunța pe nimeni că plec. Un taxi tocmai își debarca clienții în curtea din fața clubului. Pe drumul spre casă mă conving singură că dacă mai rămâneam o secundă aș fi compromis iremediabil înțelegerea cu Florin, și implicit procesul de privatizare. M-am revăzut cu Florin peste trei zile, la sediul FPS, și nici unul dintre noi nu a amintit nimic despre cele întâmplate în seara aceea, păstrând o distanță protocolară. Ne-am comportat ca doi oameni maturi, la care interesul prevalează asupra sentimentelor.

La întâlnirea de la FPS, urma să avem o discuție preliminară despre pregătirea și condițiile de desfășurare a privatizării combinatului viti-vinicol Odobești. Din partea fondului participă unul dintre juriștii instituției, Marian Achim. Acesta îmi atrage atenția ca fiind o fire molatecă, calculată, cu tabieturi, de parcă ar fi lucrat de când lumea într-un mediu lipsit de stres. Începe să prezinte o schemă de punctaj complicată, cu criterii de departajare în funcție de care pretendenții la mâna frumoasei june neprihănite din curtea FPS sunt declarați eligibili. Evident, se pleacă de la premiza că lada de zestre nu fusese vandalizată de către chiar cei puși să o păzească. Achim își ia un aer prețios, de curator într-o pinacotecă vestită, țuguie buzele și subliniază cu vădit subînțeles cuvintele-cheie din dosarul cu care venise pregătit: garanții,  avans, investiții, protecția mediului, protecția angajaților, eșalonarea plăților, preț final. Fiecare dintre aceste expresii are un sens aparte în dialectica FPS, pe baza căruia se acordă o notă și, în final, se calculează un punctaj cu care intrăm în competiție. Spiritul didactic al lui Achim cu care își însoțește prezentarea în detaliu a normelor metodologice din domeniul privatizării este suficient de plicticos pentru a-l ține ca pe ghimpi pe mult mai tranșantul Florin Moldoveanu. La un moment dat, acesta pune capăt răbdării și-l întrerupe brusc pe Achim:

‒ Caietul de sarcini îl avem pregătit să putem face o simulare?

‒ În mare măsură da, este același pe tipuri de societăți, cu mici modificări care țin de particularitatea unor investiții necesare.

‒ Perfect. Atunci îl vom folosi ca ciornă. Ia să vedem. Plecăm de la premiza că avem o scrisoare de garanție bancară din partea băncii pentru o sumă de aproximativ șase milioane de dolari. Nu-i așa Lucky? Și dorim să cumpărăm 51% din societate. Conform grilei de punctaj, așa, niciodată nu vom putea acumula punctele necesare ca să devenim eligibili. Peste 120 puncte, este imens. Atunci, mă bate gândul să facem altceva. Ar trebui să reducem ponderea prețului final în punctaj, de la 60%, la doar 20%. Să creștem importanța investițiilor post-privatizare, la care ne angajăm, și a celor pentru protecția mediului, care se punctează dublu, la șaizeci de procente. O limuzină cu norma de poluare euro 3, pentru domnul jurist, se consideră investiție în protecția mediului, nu-i așa Lucky? Co-rect! Până aici suntem de acord. Și dacă reducem pachetul de acțiuni pe care FPS îl scoate la privatizare, de la 51 la 45 de procente, în ideea că vom mai acumula șase procente de pe piața liberă, putem să plusăm și la prețul final. Ia să vedem acum. Ne dă fix o sută douăzeci de puncte, cu care ne pricopsim.

Florin ne dă pe toți pe spate cu logica lui. Achim reface lapidar toate calculele, șușotind din greu pe marginea lor. Și, ce să vezi? Sunt corecte. Incredibil! Nu ne rămâne decât să așteptăm redactarea caietului de sarcini și, apoi, ne prezentăm cu oferta detaliată. Înseamnă că treaba-i ca și rezolvată, se cerne limpede ca lumina zilei în mințile noastre, după un potop de negură. Achiziția de cupoane nu mai este doar o chestiune ipotetică ”care ne-ar fi ajutat”, ci devine o problemă stringentă. George își intră în rol. Tocmește un grup de tineri, alături de care începe să ia la puricat sudul Moldovei, sat cu sat, oraș cu oraș. Acum are și un target. Sub nici o formă nu l-aș primi fără un milion de acțiuni la teșcherea, cât estimaserăm noi că reprezintă 6%. Sunt de neînduplecat, pentru succesul afacerii. Așa credeam, dar vai! Cât de mult greșeam! Evoluția ulterioară a evenimentelor n-a făcut altceva decât să-mi zdruncine din temelii această hotărâre.

La scurt timp apar problemele. Unul dintre tinerii din teritoriu este prins de poliție în flagrant și se alege cu dosar penal pentru contrabandă cu titluri de valoare. În final, reușim să-l scăpăm doar cu o amendă, dar nu putem risca mai mult. Îi transmit lui George decizia de a retrage toți oamenii de pe teren. Strânsese mai puțin de jumătate din numărul preconizat de certificate. Intrasem pe o spirală a necazurilor din care cine știe când aveam să ieșim. ”Bucură-te copile, mâine poate fi mai rău!”- nu stă în firea umană să gândească așa. 

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (8)

8

            După expunerea de motive de la sediul FPS, urmează o altă întâlnire cu grad ridicat de risc. De data aceasta în deplasare, la Odobești. Îmi pregătesc în cele mai mici detalii vizita la societatea vrânceană pentru a încerca să restabilesc relațiile comerciale cu directorii de acolo. Judecând la rece sunt șanse să încheiem o nouă înțelegere, având în vedere că și ei depind de mine în aceeași măsură în care eu atârn la producția lor. Cum altfel, când se află pe treapta de jos a profitabilității? Rentabilitatea lor se găsește măcinată de o schemă de personal supradimensionată și slab pregătită, bazată pe nepotisme, la care se adaugă o infrastructură deficitară, unde lipsa mașinilor și utilajelor performante face casă bună cu incompetența. Mă îndoiesc că într-o perioadă atât de scurtă au reușit să pună ceva în locul contractului cu noi, destul de consistent din punct de vedere financiar. Cel mai probabil, ruperea contractului fusese un act de bravadă pentru a mai stoarce niște șpăgi. N-aș spune că mureau de grija lui Hussein, însă cu siguranță se folosiseră de informațiile furnizate de acesta pentru un mic șantaj economic. Și am de gând să le onorez așteptările: o sensibilă îmbunătățire a componentei financiare din noul contract comercial și o mai mare contribuție la comisioane, dacă tot îl sărim din schemă pe Marian Enache. Contrar previziunilor, mă pregătisem să fac față la ce e mai rău, sunt primită cu o răceală moderată. De fapt, marea lor problemă constă în orgoliul rănit. Onoarea nereperată, vorba lui Nenea Iancu. Vezi, Doamne, tratasem problema achizițiilor de vinuri direct cu Marian Enache, ocolind circuitul firesc al hârtiilor și al șpăgilor. Directorul cel mare îmi propune să reglementăm acest aspect și în final toată lumea ar fi mulțumită, dacă-l ignorăm pe Marian. OK. De ce nu? Totuși, în sinea mea, speram ca acest contract să rămână în vigoare mai puțin timp decât stipulasem deasupra semnăturii.

            Când mă întorc la birou, Doinița mă întâmpină cu o listă lungă de telefoane care mă sunaseră în lipsă. Printre ele și unul mai puțin așteptat. Geo! Îl sun să văd ce dorește. Pentru a doua oară în ziua respectivă constat că există în lumea asta dezlănțuită oameni înzestrați cu o însușire specială, un fel de al șaselea simț, l-aș numi: ”amușinarea șpăgii”. Aceștia intuiesc cu exactitudine când e rost de vreun comision și fac cu obstinație tot ce le stă în putință pentru a intra în posesia lui. Un astfel de exemplar pur de ”homo-coruptus”, care ar trece toate testele de laborator, este Geo. La fel de libidinos cum îl știam odinioară, își abandonează temerile că l-aș putea înfunda. Sau, poate, comportamentul său dubitativ fusese doar o stratagemă. Îmi prezintă întâlnirea pe care am avut-o la sediul FPS ca pe un real succes al cărui artizan a fost, cine altul? chiar el. De unde până unde? Nu s-a concretizat nimic și, oricum, dac-ar fi cineva îndrituit să merite toate onorurile, acesta s-ar numi Dinel, șeful lui, un personaj ceva mai capabil. Dar Dinel nu a cerut nimic pentru el, doar să-și bage coada prin interpuși. Intuind parcă nelămurirea mea, mă face părtașă la o informație confidențială din subteranele noilor structuri refăcute. Întradevăr, Dinel este șeful lui în instituție și o persoană școlită, din noul val, care a urcat repede treptele ierarhice, dar în grad este mai mic. Așadar, el îl coordonează și fără știrea lui nu se face nimic. Rămân ca la dentist, cu gura căscată. La asta chiar nu mă așteptam. Democrația noastră originală brevetase ceva unic pe fața Pământului, aceeași instituție cu două organigrame paralele, una oficială, de paradă, și alta pentru uz intern. Șefii dintr-una erau subalterni în cealaltă și viceversa. O întreagă nebunie din care un investitor străin n-ar fi înțeles nimic. Dacă mă gândesc mai bine, dubla subordonare n-o brevetaseră actualii securiști, ci doar o moșteniseră din tată în fiu de la fostul regim. Și în comunism secretarul de partid tăia și spânzura într-o întreprindere, iar directorul general n-avea decât să i se supună ascultător ordinelor sale. Singura diferență, că acum nu mai sunt șefi pe linie de partid, doar pe firul scurt. Ca să mă scoată din reverie, Geo pune punct subiectului și, de teamă să nu-l ia din nou gura pe dinainte,  mai completează doar că va trimite pe cineva la mine, în zilele următoare, să-mi ceară drepturile.

            Nu are deloc pretenții modeste acest individ, aveam să aflu în curând. Își dorește, nici mai mult nici mai puțin decât un apartament, vechea lui obsesie, pe care eventual să-l inaugurăm împreună, și o mașină nouă. Nu contează ce fel de mașină, lasă la libera mea alegere, sau mai bine zis, se bazează pe gusturile mele. În mintea lui necrozată, această concesie reprezintă o favoare pe care mi-o acordă doar mie, apelând, cum îi place să creadă, la generozitatea sa în stare pură.

În ciuda repulsiei pe care mi-o stârnește, hotărăsc să intru în joc. Nu e de colea să am la mână pe cineva atât de important din instituția care se ocupă de privatizări. Voi sta însă la pândă, dacă aș putea să-l înfund la un moment dat, nu m-aș da în lături. Cheile de la mașină ar putea ajunge în scurt timp pe masa lui, dar apartamentul mai avea de așteptat, după privatizarea combinatului de la Odobești. L-am trimis pe George să scotocească piața de leasing auto și să-mi vină cu cea mai bună ofertă. Leasingul reprezenta o alegere convenabilă, plăteam eșalonat iar mașina intra în proprietatea utilizatorului abia după achitarea ultimei rate. Și a găsit. O bijuterie asiatică, roșie ca para focului, cu un nume parcă predestinat: ar putea fi Kia care să deschidă lacătul privatizării. În aceeași săptămână pun cheile într-un plic, alături de adresa firmei de leasing de unde să-și ridice mașina, și le trimit pe adresa lui Geo. M-a sunat imediat să-mi mulțumească, însă n-am fost de găsit la telefon. Era cazul să-l las în plata Domnului pe Geo, deocamdată, să-și savureze mângâierea vanitatății sale fără margini, ghidat de principiul: ”dacă nu curge, pică”, și să mă concentrez pe lucrurile cu adevărat importante în domeniul de activitate unde începusem să-mi fac un nume, să coagulez prestigiu și capital.

Îl sun pe finanțistul propus de Dinel pe un număr de centrală. Răspunde o voce feminină care se prezintă ca persoană juridică: ”Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri, cu ce vă putem ajuta?” Rămân ușor debusolată, pe cartea de vizită scrie cu totul altceva: ”Florin Moldoveanu, director operațiuni SSIF...”. Posibil să fie o greșeală. Nu, nu este. Îmi revin repede în fire, în timp ce centralista butonează interiorul dorit. O voce masculină caldă, ușor graseiată, mă întâmpină în receptor. Acceptă imediat să ne întâlnim, la sediul nostru, la ora care-mi convine mie, de parcă apelul meu telefonic vine după o îndelungă așteptare.

Prima impresie se cerne a fi entuziasmantă. Se prezintă în cadrul ușii, acompaniat de un fascicol de lumină care țintise ochiul ferestrei și-i cădea drept în față, un fotomodel cu față de adolescent. Coborât direct de pe catwalk, într-un costum Armani care-i vine de minune, cu pantofi din piele de șarpe, rămâne așa secunde bune, în cadrul ușii, înainte de a mă dezmetici și a-l invita să ia loc. De cum se așază, saltă geanta diplomat pe genunchi pentru a scoate din ea un dosar consistent, cu datele financiare ale combinatului viti-vinicol Odobești, procurate direct de la Ministerul Finanțelor. Mișcarea bruscă dezvăluie de sub faldul manșetei licărul unui ceas Girard Perregaux de colecție, acompaniat de butonii Dupont. Presimt că am să-l folosesc îndelung pe acest tânăr în afacerile mele. Orice urmă de prevedere scădea vizibil, se dusese naibii, de parcă cineva îmi turnase un strop de întunecare a rațiunii în creier. Începusem să mă ofer pe tavă, și pe mine noii securități, nu numai societatea pe care o conduceam.

Fără să am cea mai mică intenție de a-l chestiona în vreun fel, despre discuția telefonică purtată în ziua precedentă, deși poate s-ar fi cuvenit, dacă aș fi scăpat de anestezia mentală, Florin ține să risipeasă orice umbră de suspiciune încă din start:

‒ Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri este pe ducă, din păcate. Mai stau câteva săptămâni, poate o lună, să fac curățenie deplină în date, apoi îmi pregătesc retragerea din acel loc. Următoarea destinație este o societate de servicii pentru investiții financiare, unde am și început să lucrez, de fapt, neoficial. Faptul că mă aflu acum, aici, e o dovadă vie în acest sens.

Adjudecat! Îi prezint termenii înțelegerii contractuale, cu comisionul de succes în capul listei, și se declară mulțumit. Ar fi un început perfect și pentru el. Florin se activează cu însuflețire pentru a pune în mișcare un plan ingenios de finanțare, la care mă face complice. Într-o primă etapă, înainte de a ne exprima intenția să participăm la privatizare, trebuie să strângem cât mai multe cupoane de pe piață, din cele emise prin programul de privatizare în masă. La societatea viti-vinicolă Odobești? Nicidecum. E necesar să vizăm trei-patru societăți de vinificație, din motive strategice. În primul rând, pentru a disimula adevăratele intenții în rândul potențialilor competitori. Pe urmă, dacă se întâmplă vreun accident și intrăm în competiție directă cu vreun mare producător de afară, pe care birocrația și șpăgile să nu-l poată alunga, e bine să avem și a doua sau a treia opțiune. E de la sine înțeles că nu putem concura cu firmele străine decât, poate, la promisiuni de investiții post-privatizare. Dar cum adunăm cupoanele? O idee îmi încolțise în minte. Cunosc un valutist pe terasă, Grig, care încearcă să se diverifice pe cupoane, mai nou. Ne-ar putea ajuta? Puțin probabil. Din București e mai greu sa adunăm petecele de acțiuni, la întreprinderile viti-vinicole care ne interesează. Sunt și mai costisitoare. Cei avizați așteaptă apariția cadrului legal de tranzacționare, bursa Rasdaq. În câteva luni va fi operațională, cu ajutorul americanilor de la USAID. Acolo, pe bursă, orice presiune la cumpărare va fi ușor de sesizat, bașca va trimite o undă de șoc în piață care va sălta prețul mult peste valoarea normală. De aceea trebuie să ne mișcăm repede și să cumpărăm cât mai mult de pe piața neagră. Dar cum? Florin vine cu o idee genială. Ne deplasăm prin țară. În provincie, cupoanele se tranzacționează la cârciuma din sat, sau de cartier, pe cîte o sticlă de tărie.

‒ Scuzați-mă puțin domnule Moldoveanu, rostesc în timp ce cu privirea căutam receptorul fără fir al telefonului de birou. Nu-l găsesc și atunci apăs butonul pentru difuzor:

‒ George să vină până la mine.

Aștept puțin, până apare George în cadrul ușii, și îl prezint ca pe omul meu de încredere, bun la toate. Florin își expune planul:

‒ Deci, tocmim o armată de trepăduși care să ia cu asalt cârciumile și bodegile din județele Buzău, Vrancea, Vaslui, sub directa coordonare a lui George. Dacă va mai fi necesar, ne extindem și în Brăila sau Galați. Rămâne de văzut. Înainte să pornim pe teren trebuie să facem o selecție a societăților vizate. Multe din aceste societăți au activele și pasivele cosmetizate în vederea includerii în programul de privatizare în masă. De fapt, sunt doar o coajă cu miezul găunos. Dacă nu au dat încă faliment, o vor face în curând. În cazul acestora, cei care își vând cuponul la cârciumă, pe o cinzeacă de matrafox, fac o investiție profitabilă...

De ce ne-ar fi necesare aceste hârtii fără valoare, numite cu ironie cupoane? Oricum pachetul majoritar de acțiuni nu-l putem obține decât de la FPS. Florin avea răspuns la toate potențialele întrebări:

‒ ...Valoarea stă în numărul lor. Cu cât acumulăm mai multe acțiuni din piață, cu atât avem o mai mare libertate pentru a negocia cu FPS vânzarea unui pachet mai mic, care să ne permită deținerea controlului. În plus, pachetele minoritare nu sunt așa atractive pentru investitorii mari. Astfel, putem spera să fim singurul ofertant...

Sunt depășită de situație, visătoare. Florin continuă să explice: calcule, grafice, procente. În timp ce procesez aproximativ toate aceste detalii, mă gândesc la un cunnilingus al acestui băiat rasat și mă foiesc pe scaunul rotativ în toate direcțiile.

‒ ...Urmează partea a doua, cea mai grea, finanțarea. Ce opțiuni avem? Nu ne putem apropia de bănci pentru credit. Ar fi sinucidere curată. De fapt, nici nu ne-am califica să obținem o sumă prea mare de bani de la un sindicat bancar. Dar putem folosi unele acțiuni de la bursă ca vehicul de împrumut. Căutăm o societate din cele găunoase. Din fericire, bursa românească e plină de astfel de mizerii ambalate frumos, adevărate capcane pentru investitori, și n-ar fi foarte greu să cumpărăm un pachet semnificativ la una sau mai multe dintre acestea, să zicem 5%. Până în cinci procente nu e nevoie să raportăm deținerea la autorități. Oricum, nu ne verifică nici dracu. Membri CNVM sunt unși politic, în baza unor trocuri transpartinice, habar n-au cu ce se mănâncă bursa de valori. Revenind, următorul pas: prin tranzacții „cross” succesive creștem artificial prețul acelui simbol, de opt-zece ori, cât avem nevoie...

Florin a cerut un pahar cu apă. După ce a luat o înghițitură zdravănă a răsuflat îndelung.

‒ ...Nimeni nu-și va da seama de intențiile noastre de manipulare a pieței. În plus, lucrăm cu oameni de onoare. Ei, aici intră în scenă un investitor cu mulți bani. Cumpără de la noi pachetele de acțiuni găunoase și ne ofere exact suma de bani de care avem nevoie. Piața bursieră este acoperirea ideală pentru acest gen de cămătărie. Contul nostru bancar  ar trebui să arate burdușit, dacă vrem să ni se emită o scrisoare de garanție bancară, în momentul cumpărării caietului de sarcini de la FPS. Dar cum se returnează împrumutul? Nimic mai simplu. După încheierea privatizării, înstrăinăm câteva active. Dacă valoarea din acte se confirmă, n-ar fi greu să vindem, de exemplu, o cramă, pentru a face rost de bani. Ca să închidem circuitul, cu acești bani răscumpărăm acțiunile vândute anterior la un preț care să acopere și dobânda negociată. În ultimă instanță, după ce ne-am făcut treaba, rămânem cu niște titluri umflate ca preț, dar fără valoare reală. Am putea să le mărităm în piață dacă vom găsi vreun fraier atras de cădere, sau le lăsăm încet-încet să evolueze spre cota lor inițială, apropiată de prețul real, adică un mare zer0 (lei).

Dar cine ar fi dispus să facă asemenea scamatorii pentru a acorda niște împrumuturi mascate, disimulate sub forma unor tranzacții cu acțiuni? Cum cine? Ce întrebare stupidă! Rămasă nerostită. Noroc că mi s-a proptit în buze tocmai când începusem să fac conexiunile necesare. Banii securității căpătaseră ștaif, se mutau din stradă pe bursă. Bietul Grig! Îl și văd falimentând la colțul bulevardului, zgribulit de frig alături de dolarii săi doldora, dacă nu cumva și-o fi făcând și el ogheal din piața de capital. Nu rezist tentației de a-l invita pe Florin la masă după această disertație economică, atât de bine argumentată, adusă la lumină din subteranele fluide ale finanțelor. Nici un manual de economie nu te învață aceste lucruri și-mi este cu neputință să pricep cum de un tânăr, coborât de pe treptele universității, le știe atât de bine. Dar sunt decisă să aflu în orele sau zilele următoare.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (7)

7

Clubul Diplomatic. Zilele orașului București. Peluza din preajma terenului de golf, înțesată de lume, pare un decor permisiv care împacă toate gusturile, adunând laolaltă toalete extravagante cu ținute sobre sau personalități unanim recunoscute cu vedete de-o toamnă. Discuțiile se leagă firesc cu un pahar de vin în față, în preajma unor platouri cu bunătăți. Fără vreo introducere de complezență, o bucată de stridie degustată întâmplător dispune de suficient fosfor pentru a aprinde memoria selectivă și a recompune, în amănunt, pitorești amintiri despre vacanțe prin Caraibe sau ospețe pe croaziere selecte. La o altă masă, indulgența vestimentară capătă aspecte atât de grotești, încât un grup de ziariști sau pseudo-ziariști, legitimați la publicații care n-au apărut niciodată, se simt în largul lor cu puloverele lălâi peste cămășile soioase, risipind damfuri care suprimă și cele mai șic colonii de pe Champs Elysees. Își lasă rucsacurile la piciorul mesei cu intenția vădită de a prinde cu mai multă dexteritate platourile cu gustări calde sau paharele de vin. Desigur, vinuri de la ”Conac”, alese cu grijă pentru a gâdila papilele gustative ale celor mai exigenți discipoli ai lui Bachus, căci doar beneficiem de statutul de sponsor al manifestării, cu noua noastră colecție de lux. O a doua intenție, premeditată, se va distinge ceva mai târziu, spre sfârșitul evenimentului, când rucsacurile își vor dovedi din plin utilitatea pentru a prelua surplusul de delicatese ce n-au încăput în gușile unor așa distinse fețe dâmbovițene.

O altă categorie de invitați, cu pulovere care nu se diferențiază foarte mult de cele ale boschetarilor media, dar care se bucură de-o infinit mai îngăduitoare observație din partea asistenței, ba chiar de simpatie pe alocuri, stârnind zâmbete provocatoare și priviri fățișe, sunt fotografii de la revistele glossy sau de scandal. Este uimitor cum o simplă unealtă cu obiectiv superangular te poate propulsa pe scara socială, în ochii critici ai celor mai de soi reprezentanți ai societății! Nimic nu este întâmplător. Oamenii din spatele camerelor fac și ei concesii pentru a menține o elită de mucava în prim-planul atenției unei prese obediente.

În mijlocul acestei forfote se țin discursuri entuziaste, mobilizatoare, despre trecutul destoinic al Bucureștiului și viitorul ce se prefigurează măreț, demn de micul Paris. Cu prezentul avem noi o problemă, dar se poate rezolva, primim asigurări de la tribună, din partea primarului general. Apoi se întâmplă un moment solemn. Sunt invitată pe scena improvizată pentru a mi se conferi titlul de cetățean de onoare al municipiului București. Ce moment mi-a ales hazardul pentru a sărbători despărțirea definitivă de trecut și ieșirea din sfera de influență a lui Hussein! În momentul în care sunt rugată să susțin un speech, gândul mă poartă în primul rând la el:

”Este o onoare pentru mine să primesc această distincție. Ea încununează eforturile mele din ultimul an, de a pune pe masa românilor vinuri de calitate superioară, care să rivalizeze cu vinurile servite în celebrele restaurante din Franța și Italia. N-aș fi reușit această performanță fără sprijinul necondiționat al partenerului meu de afaceri, domnul Hussein. El nu se află astăzi aici, fiind plecat din țară, cu afaceri, să ne reprezinte la târguri și expoziții internaționale. Sunt convinsă că și-ar fi dorit mult să fie prezent. Însă vreau să-i mulțumesc și pe această cale. Cum, de altfel, țin să mulțumesc și Primăriei Municipiului București pentru încrederea acordată, în speranța unei colaborări de lungă durată”.

La final, ciocnim câte un pahar de șampanie și gust din cupa victoriei. Îmbătător succes, într-o seară magnifică! Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Ce m-ar fi putut impresiona suplimentar, într-un asemenea moment? Poate doar consulul Franței, sau cel al Italiei, să-și facă loc pe lângă ghiotura de invitați ce-mi dau târcoale, încercând să-mi strecoare o vorba bună și să laude calitățile vinurilor prezentate.

La scurt timp după seara de grație sunt readusă într-un mod brutal cu picioarele pe pământ. Credeam c-am rupt-o complet cu trecutul, dar acesta nu se dă învins. Se agață de mine cu patimă. Deși Hussein a plecat, moștenirea lui produce încă efecte amețitoare. Se pare că în ultimele lui zile în care s-a învârtit prin România, trasul sforilor pe la Combinatul de Vinificație Odobești, principalul nostru furnizor de materii prime, a reprezentat ocupația de bază. În consecință, mă trezesc cu Marian Enache izgonit din întreprindere, desfăcându-i-se contractul de muncă fără preaviz, iar înțelegerea noastră de aprovizionare, anulată unilateral. Fără nici un motiv. Explicațiile sunt de prisos. Le știu deja. Paradoxal, această stare de lucruri apare tocmai când comenzile aproape se dublează de la o lună la alta. Riscul să nu le putem onora, recte să ne pierdem credibilitatea, se aseamănă în lumea afacerilor, dacă pot face o comparație, cu prăbușirea de pe un zgârie-nori. Mai avusesem momente de cumpănă, situații fără ieșire la începuturi, dar nu se compară cu aceasta. Când nu aveam o faimă, o reputație de apărat, când nu aveam atâția oameni în subordine, care să-și lege viitorul de deciziile mele, lucrurile erau mai simple. Un faliment în plus sau o nouă țeapă pe lista lungă a țepelor post-decembriste, nu reprezenta un capăt de țară. Mare scofală! Nimeni n-ar fi băgat de seamă. Însă, după ce sistemul mă urcă pe un piedestal, acum îmi taie aripile. Să cad în gol și să mă strivesc de pământ.

Că tot m-am stârnit cu aceste comparații desuete și nu le mai pot stopa (oricum această filă de jurnal îmi aparține exclusiv, nu este scrisă pentru priviri indiscrete), trăiesc drama copilului unui savant, ocrotit părintește, dar obligat de aureola tatălui să-și forțeze limitele, pentru a eșua apoi din eșec în eșec. Ibovnicul meu protector este sistemul. Un protector sclipitor, dar denaturat și cam prost famat, care mă lasă acum din brațe. Cine știe unde m-ar fi dus aceste gânduri înnegurate, la ce depresie existențială, dacă nu mi-ar fi alunecat privirea pe colțul unei gazete. Și ce văd? Un licăr de speranță. O delegație a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale se află la București. Pentru a nu intra în incapacitate de plată, guvernul este nevoit să semneze un nou acord de finațare cu cei doi creditori internaționali. Dar nu oricum, ci cu clauze. Iar una din principalele condiții constă în privatizarea întreprinderilor de stat considerate nestrategice pentru economia națională. Deja se publicase în presă o listă cu o sută cincizeci de întreprinderi scoase la mezat. Vor mai urma și altele.

O șansă sau o iluzie? Dacă mi-ar reuși privatizarea Combinatului de Vinificație Odobești, i-aș da afară pe directorii comunistoizi și l-aș instala în funcție pe Marian Enache. Ce dulce răzbunare ar fi, îndrăznesc să visez cu ochii deschiși, ca să cad apoi din nou în melancolie. Dar cu ce bani? Sunt vehiculate sume astronomice de milioane de dolari. Un scenariu care m-ar duce într-o fundătură. Pe de altă parte, dacă se scoate la privatizare combinatul și nu reușesc să mi-l adjudec... Cu noul proprietar, competitor direct, ar fi imposibil de negociat un nou contract de aprovizionare, în condiții rezonabile. Probabil, aș fi condamnată să pun cruce afacerii cu vinuri. Cel mai cuminte, deocamdată, este să ajung la o nouă înțelegere cu conducerea combinatului, iar pentru asta se impune să-l sacrific pe Marian Enache și să caut la FPS amânarea procedurilor de privatizare.

 Am mintea încâlcită de scenarii întortocheate. Dar, orbecăind cu ochii minții pe drumeaguri fără ieșire, mi se arătă limpede cheia tuturor acestor cuvinte încrucișate: FPS. Sau, tot din trei litere, GEO. Iar Geo? Refuz să accept ce devenise evident. Păcatele trecutului mă urmăresc cu consecvență. Important este să ies întărită din aceste experiențe. Ce m-ar face mai puternică? Voința de nezdruncinat. Iar cu răsplata pentru cei care m-au văzut altfel de cum sunt, toate la timpul lor.

Cu inima îndoită purced a-l suna pe Geo. Mă lămuresc repede că nu doar mie mi-este teamă de o nouă întrevedere, el pare pur și simplu siderat de-o asemenea perspectivă. Se ferește ca dracul de tămâie de confruntarea cu mine. Îmi vorbește în doi peri, laconic, pe alocuri fără logică și înțeles, bălmăjind niște cuvinte fără sens. Departe de discursul lui stăpân pe situație, din trecut. Încet-încet mă conving că ultima noastră întâlnire produsese deranj mare și în instituția căreia i se încredințase, până la eșaloanele cele mai înalte, nu numai în sufletul meu. Cu greu deslușesc ce vrea să-mi comunice. Pentru problemele mele stringente mă îndrumă să iau legătura cu șeful lui direct, directorul direcției privatizare. Un anume Dinel Strizu, probabil tot un securist. Nu pierd timpul și îmi aranjez degrabă o întâlnire cu acest personaj.

Pentru a doua oară mă văd confruntată cu destinul potrivnic. Nevoită să mă supun sorții care, în același sunet strident de tocuri, pe culoarele sediului FPS, picură cadențat neîncredere în sufletul meu chinuit, pus față în față cu fantomele trecutului. Dacă ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătesc, într-o lume a afacerilor misogină, atunci să-și aleagă o altă metresă! N-am de gând să mor, și nici să mă înjosesc pentru un ideal. Poate ar fi cazul să le vorbesc de demnitate, demnitatea femeii. Știu că acestor românofili de paradă le plac cuvintele pompoase. Din dragoste de țară l-au slujit pe Ceaușescu și tot pentru pământul patriei și-au ales poziții-cheie în cernerea investițiilor străine.

Directorul direcției privatizare pare un tip total diferit de cum mă așteptam. Înalt, atletic, cu mustața tăiată minuțios la linia buzelor subțiri, se mișcă cu naturalețe în costumu-i elegant, de firmă, la un singur rând de nasturi. Un tip mișto, puteam să jur după prima impresie, pe gustul meu, chiar dacă puțin demodat. Cel puțin ca aspect fizic, contrastul cu adjunctul său e evident. Mă abordează jovial, în timp ce mă întâmpină la registratură, pentru a mă conduce în biroul său imens, situat la al doilea etaj.

‒ Deci dumneavoastră sunteți persoana care a pus pe jar instituția noastră, mai mult decât cel mai aprig spion, în urmă cu ceva timp? Cât să fi trecut de-atunci? Doamne, Doamne, ce noroc am avut! Chiar îmi doream să vă cunosc personal. Acum, văzându-vă, îmi dau seama că vina lui Geo, impardonabilă de altfel, merită totuși niște circumstanțe atenuante.

Tot ce-mi imaginasem despre bărbatul din fața mea se năruie instantaneu. Am auzit bine? Ce-a fost asta, un compliment? Domnul acesta elegant, cu zâmbetul pe buze, a vrut să-mi facă un compliment și i-a ieșit cea mai gravă insultă pe care mi-o putea aduce? Parcă s-a dislocat ceva în mine. Cum adică, pentru că e vorba de persoana mea, este mai puțin grav ce a făcut Geo? Mai bine ar fi tăcut, și aș fi rămas la prima impresie, de tip mișto, pe a cărui canapea chiar m-aș fi putut destinde. O asemenea mojicie cu greu ar putea fi ignorată, încât am nevoie de mai multe cazne pentru a schimba subiectul:

‒ Prefer să nu discut despre ce a fost atunci. Scopul vizitei mele aici este altul. Sunt femeie de afaceri și am venit să discutăm afaceri. Mai precis, despre privatizare. Parcă cu asta vă ocupați?

‒ Perfect de acord, îmi răspunse domnul director, ignorând întrebarea mea tendențioasă.

Ce-aș mai putea discuta cu un astfel de individ, după o asemenea introducere? Am gândit, dar am tăcut. Și bine am făcut. Încă o dată, prima impresie îmi joacă o festă. Omul chiar e profesionist în domeniul lui de activitate, aproape la fel de bun ca la dat cu mucii în fasole, pe o scara inversă a valorilor, când vorbim de maniere. Îmi dau seama că scopul vizitei mele la FPS nu tolerează etalarea orgoliului, astfel încât trec cu vederea ”micile scăpări” din comportamentul directorului. Iar discuția se mai destinde. La un moment dat, scăpăm inclusiv de formalisme și politețuri pentru a ne face mai bine înțeleși.

‒ Dragă Lucky, înțeleg perfect situația în care te afli și doresc să te sprijin. Și noi ne dorim un capital autohton viguros care să se ia la trântă cu firmele străine. Dar pentru asta, un singur om nu le poate face pe toate. Îți recomand doi băieți buni cărora să le cedezi din competențe: un jurist și un finanțist. Juriștii tăi sunt buni, și-au dovedit priceperea, dar au nevoie de un cap limpede pentru a trece la următorul nivel: concurarea cu șanse reale la privatizarea întreprinderilor de stat. Despre finanțist ce să-ți mai spun, în condițiile în care banii sunt atât de scumpi? E un tânăr școlit în străinătate, care a lucrat câțiva ani în Londra înainte de a se întoarce în România. Cunoaște cum funcționează piețele financiare, un domeniu în care facem și noi primii pași și nu avem mulți specialiști. N-aș vrea să-l laud mai mult, îți vei da singură seama de ce poate. În curând vom inaugura și la București piața de capital, iar oportunitățile vor crește. Vei ajunge în curând, sper, la propriile concluzii despre natura profiturilor financiare. Mânuirea banilor poate fi o activitate mai bănoasă decât producția sau comerțul. Motorul dezvoltării e finanțarea, iar în acest domeniu mă tem că nu te mai poate ajuta prietenul tău Grig. Nici noi, să zăbovim prea mult cu scoaterea la privatizare a Combinatului de Vinificație Odobești, nu avem cum. FMI și Banca Mondială sunt cu ochii cât cepele pe activitatea noastră. Avem de raportat ca pe vremea lui Ceaușescu, cât am privatizat în fiecare lună. Dar până atunci te sfătuiesc să-i angajezi pe cei doi oameni de care ți-am vorbit. Poftim cărțile lor de vizită. Următorul pas ar fi să ne ocupăm de întocmirea caietului de sarcini în vederea privatizării, în așa fel încât să fie bine pentru toată lumea. Te avertizez însă, cei doi nu vin decât pe salarii foarte generoase, dar își merită banii.

Salarii generoase, nu asta e problema. Însă, să cedez din capacitatea mea de decizie, adică să ofer compania pe tavă noii securități, după ce abia scăpasem de Hussein, sigur, și cu ajutorul lor, asta avea să fie cu neputință. Un asemenea joc periculos nu agreez pentru nimic în lume. Dar se impune să rămân stăpână pe situație și, mai presus de toate, diplomată. Caut să-mi găsesc cuvintele pentru a formula un refuz politicos. Nu mă confrunt pentru prima dată cu senzația de conflict deschis care se poartă în psihicul meu. Sunt atinsă de un soi de dedublare a personalității ce justifică, într-un fel, gândurile, gesturile, acțiunile mele atât de contradictorii. Asta e! Două percepții pe scheletul aceluiași avatar. Cine mă judecă superficial m-ar putea acuza de ipocrizie. Însă nu e deloc așa.

‒ Dragă Dinel, înțeleg că cei doi oameni de care mi-ai vorbit îmi sunt necesari pentru rezolvarea câtorva probleme punctuale. Juristul să pregătească împreună cu experții voștri documentația în vederea privatizării: caiet de sarcini, grilă de punctaj, criterii de departajare, contract, și ce mai e pe-acolo. Iar finanțistul să-mi asigure finanțarea pentru plata pachetului de acțiuni cumpărat de la voi. Corect? Păi, în acest caz, prefer să închei o colaborare pe perioadă determinată, cu sarcini precise, la care se adaugă un comision de succes, generos, cum spui tu. Nu e mai bine așa, ca fiecare să știe ce are de făcut și să se concentreze pe asta?

După o lungă ezitare Dinel încuvințează:

‒ E bine și așa.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro