Jurnalul unui uberist (20)

Primesc un mesaj flatant din partea companiei de ”car sharing” la care sunt arondat. Surpriza a fost imensă și bucuria împachetată frumos. Deși i-am recunoscut de la distanță noua limbă de lemn, de data asta de sorginte capitalistă, limba piariștilor de pretutindeni, am fost măgulit ca o domnișoară matură când i se fac complimente: ”Ai împlinit cinci ani cu Uber. Îți mulțumim că ajuți pasagerii din București să ajungă în siguranță la destinație. Trei mii de pasageri ți-au oferit cinci stele, pentru că ești un șofer excelent. Pasagerii apreciază efortul tău. Ți-ai condus pasagerii pe o distanță de 41 029 km. Asta înseamnă de 1.02 ori în jurul lumii! Ai contribuit la conectarea întregii lumi cu orașul tău, ajutând persoanele din 59 de țări să ajungă la destinație. Îți vine să crezi că, împreună, știu să vorbească 31 de limbi?!”

Îți vine să crezi că m-am lăsat sedus de o asemenea inepție? Dar, nu numai atât, am început să croșetez în spațiu pe baza celor 31 de limbi vorbite. Ce-or fi aflat pasagerii B-MAX-ului atât de cosmopolit (deși a ieșit din București doar până-n Ilfov) din partea mea, în nenumăratele ore petrecute în trafic? Este un deziderat, întâlnit mai ales în orașele lumii civilizate, că taximetriștii sau șoferii pe diferite mijloace de transport în comun au nevoie în exercitarea meseriei lor și de temeinice cunoștințe interdisciplinare ce se comprimă în profesia unui ghid turistic. Am încercat și eu să mă pun la punct cu această nouă cerință. Mai ales că, nu o dată, am fost întrebat de turiști ce se află sau ce a fost în clădirea impozantă pe lângă care tocmai treceam și am constatat că știu ei mai multe decât mine despre orașul pe care îl parcurg zilnic. De câteva ori am participat la programul”Cu bastonul prin București” al Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate (ARCEN). Traseele-culturale măsoară 2 km, durează 2 ore, au 2 povestitori și 8 opriri interactive care îmbină poveștile vechi, istoria, arhitectura, educația vizuală și anecdotele din presa veche bucureșteană. Am aflat informații interesante, pagini de istorie, despre proprietari celebri ai unor construcții uitate, pe lângă care treceam zilnic fără să le bag în seamă. Am început să văd orașul cu alți ochi, să discern între stilurile arhitectonice, să cuantific grozăvia comunistă și cea post-comunistă în domeniul urbanistic. M-am bucurat să împărtășesc și altora din cunoștințele mele de dată recentă. M-am ferit însă să dau verdicte, lăsându-i să-și facă o părere personală despre ce văd și aud, în raport cu bagajul cultural cu care vin de acasă.

În cei cinci ani de când desfășor această activitate (când or fi trecut așa repede?), dacă e să dau crezare mesajului transmis de angajator, fără a manipula idei, ci doar persoane,  am constatat o creștere sensibilă a numărului de vizitatori străini, de la an la an. Părere confirmată recent de un tânăr domn pescuit din trafic. Tocmai returnase o mașină închiriată pentru un cuplu de turiști, pe care i-a însoțit într-o excursie de o zi pe Valea Prahovei. Am aflat că acesta este job-ul lui, ghid individual pentru turiștii străini.

‒ Și aveți clienți pentru programele voastre?

‒ Ohhoho! Din ce în ce mai mulți. De multe ori suntem nevoiți să refuzăm unele solicitări. Nu putem face față, mai ales în sezonul turistic de vară, când se succed deplasările prin țară. După o astfel de deplasare avem nevoie de cel puțin o zi de odihnă, atât pentru noi, cât și pentru calitatea prezentărilor. Și cum nu dorim să facem compromisuri... Avem trei tururi tematice și în București. Intrați pe site-ul nostru și o să găsiți informații complete.

Și am intrat. Prezentările incitante mi-au făcut cu ochiul: ”V-ați imaginat vreodată, mergând printr-un sat medieval situat chiar în mijlocul unui oraș? Descoperiți Muzeul Satului din București - o capsulă a timpului în inima unei jungle urbane. Odată încântat de folclor și de aspectul satului, gustați vinurile tradiționale românești, brânzeturile și cârnații uscați la un bar de vin local”. Citind aceste rânduri mi-a fost de ajuns să discern că un grup de tineri entuziaști, unii dintre ei fără studii de specialitate, pot face mai mult pentru turism decât un întreg aparat ministerial, încorsetat în eterna și fascinanta Românie, cu conturul impregnat în frunze de stejar. 

Entuziasmul tânărului de lângă mine îl simțeam mai natural decât orice masterplan de dezvoltare durabilă în arii protejate, incluse în circuitul turistic. Nu putea să scape întrebărilor mele de fost jurnalist. Curiozitatea cea mare care-mi dădea ghes era pentru structura etnică a unor astfel de turiști care sosesc de pe alte meleaguri și-și aleg un însoțitor profesionist pentru a colinda o capitală a unei țări din estul Europei. Așa cum mă așteptam, interesul maxim era pentru turul tematic ce avea ca element de referință perioada comunistă și cuplul Ceaușescu. Dar surpriza de proporții am avut-o când am aflat că cei mai mulți turiști amatori de astfel de distracții culturale nu sunt europenii, ci americanii, sosiți în principal cu croaziere pe Dunăre sau Marea Neagră. Pe locul doi se situează englezii, urmați la mică distanță de turiștii evrei și cei nemți. Exponenții celor două categorii de pe urmă sunt și cei mai agreabili. În general sunt persoane în vârsă, nostalgice, care caută să vadă ce s-a ales de un oraș pe care-l știau de pe vremea copilăriei petrecute în România. Majoritatea își ascund cu grijă dezamăgirile, ca un semn al distincției și educației primite aici, dar cu care au plecat departe de țară pentru a nu se pierde.

***

Deopotrivă turiști sau localnici, români sau străini, însoțitori în rătăcirile mele literare sau șoferistice, nu-i așa, mai mult sau mai puțin aventuroase, îmi stârnesc un profund regret că sunt nevoit să trag B-MAX-ul pe dreapta și să pun punct aici activității cu care v-am obișnuit. 

Guvernul a decis să îmbunătățească legislația și să înăsprească condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un transportator autorizat de persoane. În atare situație, vor rămâne în piață doar profesioniștii acestui domeniu, cei care lucrează zi de zi câte opt-zece-douăsprezece ore, au instalație pe gaz pe mașină și atelier service în garaj. Acestora le urez multă stăpânire de sine și să reînnoade firele unor întâmplări ce merită povestite, altfel uitate. Unele dintre ele au haz și putere de seducție literară. 

Ceilalți însă... Amatorii, care nu au altă ambiție decât să-și suplimenteze, după program, un venit devenit adeseori insuficient sau nutresc speranța că se pot îmbogăți spiritual din înțelepciunea unei agore mobile, cum consideră autoturismul propriu, vor fi scoși de pe traseu. Ar însemna să mai aducă bani de acasă pentru a putea plăti toate licențele și atestatele necesare, atât pentru mașină cât și pentru șofer. În ceea ce mă privește, n-aș avea motive să mă lamentez. Au rămas suficiente domenii de activitate unde să îmi pot exercita amatorismul. Poate cel literar. De ce nu?
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (18)

Privind retrospectiv la multitudinea situațiilor pitorești pe care le-am evidențiat de la volanul autoturismului personal, îmi dau seama de componenta sociologică a acestui volum. Oameni de toate categoriile sociale mi-au călcat pragul B-MAX-ului pentru a-i purta pe străzile Bucureștiului și s-au comportat cum au știut ei mai bine. Ca să fiu sincer, un cititor de casă al manuscrisului mi-a deschis ochii asupra acestui aspect, de anchetă socială, și m-a întrebat totodată:

‒ Poți să-mi destăinui un mic secret? Ca cititor am sentimentul că lipsește ceva din viitoarea ta carte. Autorul ascunde ceva, o undă de nostalgie. Ai fi vrut să fii cu cineva anume în mașină, să schimbați impresii, păreri, și nu s-a împlinit? Trebuie să existe și o dorință ascunsă...

‒ Te înșeli. Nici una. Tot ce vreau pot să-mi creez din jocul tastelor pe ecranul calculatorului. Lumea mea poate fi îmbogățită la nesfârșit cu personaje, îmi place să cred, autentice, răspund arogant.

Totuși, întrebarea mi-a dat de gândit. Întâlnirile ratate, cele neconsumate pentru că a întârziat trenul în Gara de Nord sau am stat prea mult la un semafor și am ratat personajul, pot fi oare și ele povestite? ”Ce s-ar fi întâmplat dacă...?” este o întrebare la fel de legitimă? Deși mai puțin concretă ca aceea: ”Care este următoarea destinație?”. Nu, nu este legitimă. Mai degrabă injustă. Recunosc. 

În momentele de întoarcere cu fața spre interior, am un personaj preferat pe care nu l-am identificat încă în rutele mele zilnice. Mi-ar fi plăcut să fiu așteptat la colțul străzii de un scriitor. Sau un artist. Unul dintre cei mari. Dacă mi-ar fi permis timpul l-aș fi abordat fără pic de reținere pe Henry Miller. E adevărat, și spațiul ar fi avut nevoie de un bun prilej. Sau pe.... O, Doamne! Sunt o mulțime de pictori, poeți, muzicieni, considerați anacronici, care au supraviețuit timpului lor, chiar dacă au trăit iluzii opulente și certitudini paupere. Aș fi dorit să aflu secretul viziunii lor despre ceea ce va să vină. Cum de au reușit să păcălească timpul în care se află, migrând către o altă eră, și să fie pe placul noilor generații? Cu siguranță, cu ochii minții au putut să vadă emoția fiecărui admirator în parte, chiar dacă nu era născut în momentul desăvârșirii operelor lor de căpătâi. Au avut clipa de glorie ”avant la lettre”. 

Mă bucuram de ambele fațete ale cuvântului, atât cel scris, cât și cel citit. Până să-l întâlnesc pe el, cu o operă care nu este totuși de căpătâi. De aici încolo, iremediabil, mi-a rămas o singură certitudine a valorii, cea a lecturii. Ca și cum sensuri, semnificații și uneori figuri de stil le trec printr-o sită organică și le reașez apoi în slove, de data asta cu amprenta personală, într-un act care încearcă să depășească codiția de imitație. Ar putea fi primul semn că m-am îndrăgostit, de cineva care-mi împărtășește sentimentele dintr-o altă capsulă a timpului.

Dar există cu adevărat călători prin timp? De pildă, se poate presupune ca dramaturgul nostru genial, Ion Luca Caragiale, să fi avut vreo călătorie în viitor? Să ne vadă pe noi și abia apoi să se întoarcă, plin de idei, ca să ocupe masa de scris? Sau, la un alt nivel, aș putea să-l aduc în discuție pe Jules Verne care, deși nu caută mecanismul care perpetuează racilele epocii sale, pe tărâmul științei pare să fi fost mai meticulos. Dacă se petrece, călătoria lor în timp îmbracă forma unei figuri de stil de dimensiuni colosale, care abandonează sensul propriu al cuvintelor, suprapus pe sensul existenței, dinspre naștere către moarte. Iar atunci când se închide cercul, aceasta uriașă metonimie a vieții ajută la transmiterea unor mesaje codificate, descifrate prin intermediul improbabilei excursii. Sau, o fi silogism? De la volan par totuna.

Dilemele mă bântuie. Oare e corect să mă cațăr fără rușine pe gloria unor corifei, punându-i să spună cuvinte pe care nu le-au rostit vreodată, doar pentru a-mi face mie hatârul? Sau, chiar dacă le-au rostit, să scot din context ideile lor pentru a le sălta la plasă pe ale mele? Să-mi imaginez o întâlnire cu o personalitate din trecut, care nici măcar nu mă poate da în judecată că mă folosesc de imaginea sa, pentru a-mi promova propriile concepte și a le da notorietate? M-aș descalifica.

Dar aș putea face altceva pentru a mă apropia de o lume considerată dispărută, dar care reînvie când te aștepți mai puțin, prin elitele sale transformate în personaje istorice. Există vreun scriitor care să cotrobăie atât de mult prin istorie încât să ajungă la performanța de-a trăi concomitent în mai multe lumi? De-a se afla în mintea, în scrisorile, în articolele din ziare sau jurnalele intime ale unor enigmatici neînțeleși, ce și-au consumat rugul existenței cu secole în urmă? Dacă acesta există, cu siguranță poartă numele de I.P. Aș plimba-o gratis pe I prin tot Bucureștiul. Aș putea fi cel mai credincios aghiotant al ei, doar pentru a-mi oferi un crâmpei din transcendența pe care o emană în scrierile sale. Sau ale dumneaei... Ar trebui să mă obișnuiesc ca vorbele mele să sune frumos, măcar înmuiate în politețea secolului 20, pe care l-am parcurs ceva mai bine de șapte ani, și ar trebui să se vadă, în caz că ne vom întâlni. Pornind de la această mărturisire îmi fac curaj. Mă postez ostentativ cu mașina lăbărțată pe două locuri de parcare, în față la ”Litere”, unde știam că predă, și aștept. Deși am convingerea că m-aș bucura de mai mult succes sprijinit de capra unui faeton. Îmi pregătesc întrebările, recitite în gând de zeci de ori încât să pară naturale. 

Întrebările sună bine. Dar argumentele pentru care un astfel de demers ar căpăta relevanță? Aici e problema. În firea lucrurilor stă ca un scriitor să aprindă imaginația cititorilor, povestind despre alte categorii socio-profesionale, inclusiv taximetriști, nu invers. Ce motivație aș avea ca răsturnarea asta, de valori până la urmă, să aibă un sens, să fie dictată de rațiune? Nu doar de dorința de a fi extravagant cu orice preț. Secolul acesta al libertăților de tot felul are și el limitele lui, suportă să fii diferit în relațiile de familie, netradiționale, dar mai greu în literatură. Publicul și critica nu fac concesii. Cățărat pe un teanc de volume, uitându-se în jos, toleranța se vede mică de tot. 

Poate să mă salveze doar justificarea că păcatele mele pe teritoriul imaculat al colii de hârtie sunt mai puțin grave decât celelalte. Pe meleagurile unde impostura contribuie la calificativul de țară, eu doar mă joc. În alte domenii îmbracă forme grotești, cu un valet de parcare care își trăiește cu consecvență rolul de medic chirurg sau un comisar de poliție surprins de stenograme cum primește ordine și raportează unor capi ai clanurilor interlope. Dar nu mai miră pe nimeni. Impostori se găsesc și prin forurile de conducere ale țării.

Mă depărtasem binișor de B-MAX și o luasem ușor pe arătură cu trăirile mele interioare când o imagine pe care o știam bine din cărți și de pe internet începe să capete însușiri cinematice pe trotuarul de vis-a-vis. I.P. în persoană. Mă apropii timid. Curajul meu seacă. Cum să mă prezint cu o retorică care oripilează, strică feng-shui-ul unui cititor pudibond? Fie ce-o fi! Mă arunc în vâltoarea unei conversații de pe poziții fără sorți de izbândă. Supozițiile mele catastrofice sunt infirmate brutal chiar în clipele următoare. I.P. s-a dovedit o interlocutore înțelegătoare care a avut delicatețea să dea curs cererii mele inedite. Întrebările îmi veneau de-a valma, câte 3-4 într-una singură. La care să răspundă mai întâi? Eram de nestăpânit.

‒ Cum se raportează un creator, prin opera sa, la posteritate? Îi pasă? E conștient de grosul ”fanilor” ce îi pot veni din viitor? Cei care au făcut pactul cu regimul comunist se pare că n-au fost prea interesați de acest amănunt...

‒ Empiric vorbind, dacă mă uit la prietenii și cunoscuții mei scriitori și mă uit și la mine, rezultatul numărătorii celor care se raportează la viitor este zero. Adică nici unul dintre noi nu ia în calcul posteritatea. Și, de altminteri, de ce am face-o? După ce am văzut toate fețele istoriei secolului 20, una mai groaznică decât alta, să te gândești la o posteritate mai bună decât prezentul e naiv. E greșeala de a crede că tot ce e mai nou e neapărat mai bun, inclusiv publicul din societatea viitorului.

A existat un singur moment favorabil acestei perspective, cel din preajma lui 1900. Caragiale se gândea la cititorii lui viitori, mai cultivați, mai exigenți, mai cu simțul ridicolului decât contemporanii lui. El, care era atât de inteligent, era aici victima concepției de viață de la sfârșitul secolului 19, care văzuse fața bună a progresului și credea că răul s-a terminat pe lume, oamenii sunt tot mai frumoși, iar războaiele țin de trecut. Norocul lui Caragiale că a murit în 1912. Dacă ar fi văzut posteritatea! Un prim Război Mondial, apoi o epocă interbelică în care simțul umorului nu se mai potrivea cu cel al lui Caragiale (faima lui a scăzut în anii interbelici), apoi un al doilea Război Mondial, holocaust, gulag... Ce să mai spunem despre răstălmăcirea operei lui din manuale, în perioada comunistă? De sărbătorirea centenarului nașterii lui, în 1952? Un moment absolut caragialesc, desigur, involuntar caragialesc, în care era văzut ca un brav proletcultist și comentat în limba de lemn a epocii, mai grozavă decât limbajul gazetelor epocii lui. Oare s-ar fi bucurat Caragiale să fie pe bancnota de 100 de lei? Mă tem că nu asta e posteritatea pe care și-o dorea deși poate l-ar fi amuzat. Are el în noi cititori mai buni decât contemporanii lui, decât un Maiorescu, de pildă? 

Nemurirea e un lucru înspăimântător: statui nereușite plasate în locuri nepotrivite și mânjite de tot felul de necurățenii, transformarea operei în temă pentru elevi, pândită de cele mai caraghioase comentarii, prilejul nesfârșit pentru răstălmăciri, scotociri stupide prin viața și opera autorului, tocire și câte altele. Plictisindu-se să-ți găsească calități, oamenii se vor apuca, inevitabil, să-ți caute defecte, iar dacă nu le găsesc, să le inventeze. Călinescu spunea că dacă Eminescu ar fi știut exigențele istoriei literare altfel s-ar fi comportat. Decât un vis sarbăd mai bine nimic, vorba poetului.

În ce-i privește pe cei care au făcut pactul cu regimul comunist, ei nu-și închipuiau, cred, un viitor mai bun și mai drept decât prezentul în care se aflau. Își trăiau clipa și-și mâncau banii. Iar un Păunescu, de pildă, a avut parte de bani și privilegii în comunism, iar acum se vede că a socotit bine: are statuie în Grădina Icoanei. Asta e dreptatea posterității! Nu Monica Lovinescu, de pildă, are statuie, ci prietenul de casă al familiei Ceaușescu. 

Cred că un scriitor scrie pentru că asta îi e meseria și pentru că simte nevoia s-o facă și nu-și pune prea multe probleme de viitor îndepărtat. Eu, oricum, îmi fac probleme adeseori cu traficul din București, de pildă, și cu drumul până la aeroport, dar niciodată cu cititorii de după moartea mea, în cazul în care vor exista cititori pentru cărțile mele.

Traficul din București, asta e realitatea imediată. Și, totodată, cea mai amară pilulă de care aveam nevoie pentru a mă scoate din naivitatea contemplativă a unui neofit și a mă repune cu picioarele pe pedale. Așadar, erudita mea interlocutoare mă contrazice cu grație. Și scriitorii au grija zilei de azi, non-literară, lăsând mâinele pentru mai târziu. Iar pentru mâine, călăuzitorii suntem noi, cititorii, deși invers mi s-ar părea mai firesc.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (19)

În lunile de vară Bucureștiul se aerisește, în ciuda caniculei aerul devine respirabil. Vacanța elevilor și concediul părinților acordă un binemeritat repaos forfotei diurne. Te-ai fi așteptat ca și traficul să fie mai lejer într-un oraș pe jumătate părăsit. Că nu este așa o știu cel mai bine locuitorii rămași la vatră, din câteva cartiere oropsite. O seamă de lucrări edilitare în cascadă îi izolează ca un cerc de foc de restul urbei, mai ales la orele de vârf. Probabil, după modelul șefilor de partide, radicalizați, care au lansat conceptul de ”două Românii”, primarii de sector și cel general (n-am știut niciodată unde se termină competențele unora și încep ale celuilalt) s-au gândit să ne fericească cu două capitale într-una singură. A face tranzitul dinspre Sectorul 1 către Sectorul 6 necesită mai multă răbdare ca la granița de vest a țării, când începe exodul românilor în prag de septembrie.

O tânără clientă răsfățată cu plimbări exotice, care complexează mândria B-MAX-ului oltenesc, originar din Craiova, mă surprinde cu o comparație estivală, reconfortantă ca o briză marină în cazanul încins, flancat de blocuri diforme.

‒ Traficul din București este la fel de congestionat ca cel din Doha! Dar unde nu este îmbulzeală în lumea asta nebună?

Arunc ochii în oglinda retrovizoare și mormăi o aprobare. Găsesc emitenta acestor vorbe, o figură îngenuă cu ochii mari și gene lungi de păpușă, la care se potrivește de minune obrazul de porțelan. Își răsfiră buclele blonde de pe frunte, într-o mișcare devenită tic. Ceva special are această barbie girl, nu-mi dau seama ce, de nu mă mai satur s-o privesc. N-am nici o justificare ca să mă asigur atât de insistent în oglindă, la traficul din spate, în condițiile în care noi înotăm într-un trafic cât se poate de static. Un chip candid și totuși diferit mă intrigă, mă provoacă să caut înțelesuri enigmatice. Sunt salvat la timp de glasul care izbăvește, având în vedere că ocheadele mele tot mai dese riscau să dea de bănuit.

‒ Eu acum locuiesc în Doha, știi? Și acolo e aglomerația de pe lume. În plus, nu se respectă regulile de circulație, e un haos de nedescris. Colega mea de cameră, o indiancă, n-a avut probleme de acomodare, mi-a spus că la ei e și mai rău. Dar cel mai greu m-am obișnuit cu aerul de acolo, sufocant, o caniculă umedă de nu poți să respiri.

Mă benoclam în oglindă aproape fără să mă mai jenez. Mi-o aranjasem cum trebuie, să am în vizor o figură plină. Pentru circulație sunt suficiente oglinzile laterale. Aveam și o justificare, de data asta credibilă. Trebuia să fiu atent și cu privirea la conversația ce se înfiripase. Căutam să o întrețin.

‒ Niciodată nu am făcut diferența între Doha, Abu Dhabi și Dubai. Știu că sunt orașe diferite, dar le asimilez unuia singur, ca pe niște cartiere...

‒ A, nu. Sunt diferențe mari. Dubai, un oraș eminamente turistic, e mult mai permisiv cu regulile de conduită pentru cetățenii străini. Eu lucrez la Emirates și am călătorit mult în zona aia. De exemplu, în Doha dacă ieși pe stradă cu o rochie puțin mai scurtă, asta însemnând deasupra genunchiului, ești privită atât de urât și de insistent de zici că vor să te linșeze. Și femeile, și bărbații deopotrivă...

‒ Înțeleg că nici în vise nu se pune problema să te îmbraci în pantaloni scurți sau sfâșiați, la Doha? Dacă ar apărea cineva după moda de la București, probabil s-ar isca un scandal diplomatic. M-am întrebat de multe ori, oare cum se simte un turist sau diplomat arab care vine la București și ia contact cu diferențele culturale în materie de vestimentație? Cred că are inima în gât și pulsul trei sute...

Așteptam răspunsul cu ochii atenți. În locul lui, primesc o chicoteală jucăușă de copil răsfățat și un zâmbet complice. Lipseau bătutul din palme și săritul în sus pe piciorușe. Aveam confirmarea că n-am bătut câmpii cu presupunerile mele. Dar, mai mult decât atât, zâmbetul mi-a oferit dezlegarea enigmei. Chirurgul estetician lucrase cu sârg și talent pentru a evidenția buzele și pomeții atât cât e nevoie, poate puțin cam exagerat cu botoxoul din buze. Abia acum realizam ceea ce pentru un specialist ar fi fost evident de la prima privire. 

Am căutat să nu par surprins. În fond, fiecare e liber să facă ce dorește cu corpul său. Mai ales când e vorba de frumusețe, în fața unor bărbați de ocazie, fie ei și arabi. Nu-mi vine să cred că am pus pe hârtie așa ceva. Toate tarele acestor meleaguri păreau să respire prin porii mei: invidie, pizmă, vanitate, ciudă, dușmănie. Cel puțin mi-am dat seama la timp de ridicolul situației și nu am lăsat porumbelul să-mi scape din gură. Sau nu am avut timp. Pasagera tocmai ajunsese la destinație și mi-a mulțumit pentru cursa agreabilă pe care a avut-o, cu o politețe de stewardesă.

La un moment dat un producător TV s-a gândit că s-ar putea face bani frumoși din această reacție, pur bărbătească, în fața transformărilor cameleonice ale femeii. Formatul de emisiune care a rezultat se remarcă printr-o calitate îndoielnică și un prost gust desăvârșit, confirmând faima producțiilor de tip reality show. Într-o perioadă a rulat și pe ecranele noastre sub denumirea de ”Frumusețe pe muchie de cuțit”. Desfășurătorul respectă cu rigurozitate un scenariu tipic. O doamnă/domnișoară este luată de lângă soț/logodnic/prieten sub pretextul că-i face acestuia o surpriză. Apoi, pe banii emisiunii, este dată pe mâna unui chirurg estetician. Doctorul o privește cu ochii specialistului, o analizează, o măsoară, mai taie, mai adaugă și, de cele mai multe ori, o recompune cu talent, luându-se la întrecere cu Creatorul suprem. 

Întreaga emisiune e o pierdere de vreme și de repere morale. Singura care contează, și de altfel face toți banii, este reacția de final a bărbatului când își vede surpriza. Toate camerele stau cu obiectivul pe fața lui pentru a surprinde o grimasă. Dar înainte de asta, ce credeți? Publicitate. Emisiunea trăiește din acest moment unic pe care publicitarii îl exploatează din plin. Ochii pironiți de ecran suportă și 20 de minute de reclame la medicamente miraculoase sau produse de uz gospodăresc, revoluționare. Dacă ai ratat secvența care durează câteva secunde, la fel ca deschiderea unei flori de Amorphophallus titanum, odată la zece ani, e ca și cum te-ai fi uitat degeaba. Pentru un bunic care așteaptă cu înfrigurare înflorirea capricioasei plante, dar ratează momentul din cauza boacănelor unui copil din vecini care îi distrag atenția (asta e din alt film, știu), dezamăgirea este imensă. Aproape la fel de mare ca cea a unui congener român din fața ecranului, a cărui problemă urinară n-a dispărut cu leacurile de la televizor. 

Așadar, chipul bărbatului când își vede iubita indexată la secțiunea ”organisme modificate tele-gen(et)ic”, este capitalizat în folosul trusturilor media. El transmite un amalgam de sentimente, atât de bine reliefate încât imaginile respective ar putea constitui material didactic la școala de teatru. Posibil ca și fața mea, când am remarcat-o pe distinsa mea clientă, stewardesă la compania aeriană Emirates, să fi fost din același registru.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (16)

Geamantanul

Prima dată când mi-am comandat o mașină la scară de pe mobil, prin aplicația Uber, am fost uluit și mândru în același timp, de parcă descoperisem cine știe ce șmecherie. Înainte, îndrăzneam arareori să mă urc într-un taxi și nu știu cum se face că mi se confirmau toate ideile preconcepute, desigur, cea mai dureroasă spunea că orice cursă se termină cu o tâlhărie. Oi fi eu mai mototol, mutra mea transmitea că dețin o bancnotă mai mare decât se cade și nu îndrăznesc să cer rest, că-i vina mea și poate voi fi repezit, iar în condițiile astea de ce să mă duc ca mielul la tăiere? Decât ca ultimul om cu mașina, mai bine sportiv și pe jos, îmi spuneam în timp ce o luam la pas, seara târziu, numărând stațiile între care nu mai circulau autobuze. Ca o paranteză, părerea mea despre taximetriști s-a mai schimbat între timp, iar la asta a contribuit și povestea de față. Dar deocamdată să rămânem la Uber. Așadar, n-am apelat la serviciile mașinilor galbene, însă, când a apărut Uber pe piață, m-am grăbit să-mi tastez în aplicație datele cardului, simțindu-mă în sfârșit și eu cineva în fața șoferului care se grăbea să-mi deschidă portiera. Poate și puțin infatuat, dacă mă gândesc mai bine, că dispun la orice oră de mașină cu șofer. Altfel spus, de la umilință și mâhnire la aroganță, stările mele de spirit în materie de transport urban s-au modificat odată cu apariția serviciilor alternative de ride-sharing.

Uneori, Dumnezeu face în așa fel încât să poți privi lumea în oglindă din mai multe unghiuri. Ori chiar să intrii cu totul în oglindă, ca să vezi cât mai realist cum îți șade, mai ales când ești infatuat. La scurtă vreme, ziarul unde lucram a dat faliment și, cum e viața, am devenit șofer Uber, punând mare preț pe deschiderea portierelor în fața pasagerilor mei. Nu m-am lamentat, ba chiar am descoperit virtuțiile acestei meserii, motiv pentru care am transformat-o într-una de suflet. Nu multe activități îți oferă ocazia să cunoști fel de fel de oameni, să stai de vorbă cu ei și să le afli păsurile; să poți povesti despre ei.

Un alt avantaj al serviciului Uber este folosirea într-un mod judicios a timpului care-ți prisosește. Dacă se întâmplă să ai o oră liberă, o fereastră, cum spun profesorii, dai fuga în aplicație. Copilul tău își dorește să intre la teatrul de păpuși, la sport sau la cursuri de sculptură în castraveți? Foarte bine! Ai la îndemână o ocupație rezonabilă care să dea sens așteptării. Prima sau primele curse ajung nerestricționate în aplicația de comenzi. Oriunde te-ar duce hazardul pe șoselele capitalei, ești bucuros că mergi și nu stai. Dar la cea din urmă comandă, când a mai rămas doar vreo jumătate de oră din timpul prevăzut până la reîntâlnirea cu cel mic, e musai să presetezi destinația finală pentru ca așteptarea ta să nu se transforme într-una mult mai terifiantă pentru puști. În acest fel, aplicația caută doar acele curse care se încheie pe traseul prestabilit sau chiar la destinație. Este, dacă vreți, o alternativă modernă și ceva mai politicoasă la agasantele interpelări ale șoferilor de taxi: ”Unde mergeți? Aha, îmi pare rău, nu sunteti în drumul meu azi”.

Ei bine, socoteala de acasă nu are întotdeauna un corespondent fidel în realitate, vorbim doar de o soluție tehnică și ca orice tehnologie testată în situații ideale, mai dă și rateuri. De pildă, un client solicită o cursă dus-întors, dar tastează în comandă la rubrica încotro? doar punctul de oprire intermediar... Numai în pielea șoferului să nu fii, când vede că a ajuns, dar trebuie să se întoarcă. Simți așa, ca o durere ce te trăznește în moalele capului, atunci când clientul îți vorbește despre intențiile sale privind călătoria, ce implică tur și retur. După un oftat prelung, ceri permisiunea să îl suni pe cel mic și îl rogi să stea cuminte pentru că tati ajunge în cel mai scurt timp, doar întârzie puțin. Și, mai ales, îl determini prin cuvinte meșteșugite să nu cumva s-o sune pe mami, pentru a nu o îngrijora inutil.

‒ Las că rezolvăm noi ca-ntre bărbați, se aude vocea gâtuită și abia șoptită, ca și cum ar deține un secret ce implică multiple riscuri dacă este dezvăluit.

Am apelat și eu în câteva rânduri la această rețetă de a monetiza timpul de așteptare la poarta antrenamentului, unde își etala firea zburdalnică fiul meu. M-am urcat în mașină după ce l-am coborât pe el și dus am fost.

Odată era să mi se înfunde urât de tot, și doar o prezență de spirit pe care nu o am tot timpul, m-a salvat de ce era mai rău. Curios lucru, toate zeitățile păreau să-mi sufle în pânze și să-mi meargă strună. Până spre final. Primesc o cursă în Leontin Sălăjan. Se urcă o domnișoară cu un geamantan gol. Mergea să-l lase unor prieteni care trebuiau să plece în voiaj și n-aveau geamantan și erau în pericol să piardă avionul și, dacă se poate, să mă grăbesc puțin. Cam așa ceva, n-am fost foarte atent la detalii. În orice caz, o poveste încâlcită despre un geamantan gol. Crispat, concentrat la drum și preocupat de următoarea cursă, cea care m-ar fi readus în cartier, i-am vorbit în voie femeii, fără să rețin mare lucru, doar că trebuia să-i dau nițel talpă. La destinație m-am comportat mecanic, am coborât de la volan și am ținut portiera deschisă până când pasagera s-a dat jos. Mi-a mulțumit opărită și a plecat în grabă, fără să lase bacșiș.

Grijile mele erau altele, deși păreau să nu se justifice, pentru că în clipa următoare primesc o cursă care mă ducea fix pe strada unde îl lăsasem pe fiul meu. Preiau clientul, îl întreb dacă destinația e finală, era, și îmi permit coborârea relaxată în scaun. Chiar mă gândeam: ”ce bucurie pe mine!”, traficul nu e atât de aglomerat, cum mă așteptam, și voi putea asista la ultimul sfert de oră din antrenamentul băiatului. Îl voi vedea la lucru pe țânc, mai ales că evoluția lui în teren e ca la mersul pe bicicletă, se cunoaște de la o zi la alta. De pe margine, sufletul și încurajările mele aleargă odată cu el și prind aripi, capătă portanță, imaginându-mă peste ani pe un stadion cu tribunele pline care îi scandează numele. Ce-și poate dori mai mult un părinte?

Sunt scos din reverie și adus brutal cu picioarele pe pământ. Abia ce-mi lăsasem la adresă pasagerul cu care revenisem în cartier, și mai aveam doar vreun kilometru de parcurs până la teren, când îmi sună telefonul. O voce gravă de bărbat se prezintă ca amicul fetei care a călătorit cu mine mai devreme și care și-a uitat geamantanul gol în portbagajul B-MAX-ului negru, căptușit cu ghinion.

‒ Amice, cum facem să-mi aduci de urgență geamantanul? Eu acum trebuia să fiu deja în aeroport. Sper să nu pierd avionul din cauza ta că ai încurcat-o.

‒ Ăăăăă... Te sun eu în două minute. Mă gândesc la o soluție, încerc o temporizare de cea mai joasă speță, ca să rumeg mai bine ce am de făcut.

‒ Ce soluție? Nicio solutie! Te repezi încoace cu geamantan cu tot. Mă suni când ești jos.

Și a închis. Ce-i de făcut? Un drum până în Sălăjan și înapoi mi-ar lua cel puțin o oră. Dacă nu cumva mă pune să-l duc și la aeroport. Fiul meu termină antrenamentul în zece minute. Orice calcul îmi dădea cu rest. În noaptea minții ce se coborâse vertiginos peste umerii mei, văd licuriciul unei stații de taxi în apropierea unei intersecții. Opresc lângă o mașină galbenă și cobor geamul portierei:

‒ Nu vă supărați, cât m-ar costa o cursă până la piață, în Sălăjan?

Taximetristul molfăia dintr-un sandviș și se uita pieziș la mine, văzându-mă singur. Cine știe de ce combinații mă crede în stare? Sau, poate, mi-a citit disperarea de pe chip ca într-o carte deschisă? Îmi indică un preț piperat, pe care eu l-aș fi perceput cel mult pentru o cursă de aeroport. N-am timp de lamentări.

‒ Perfect! Vă plătesc cât face, numai să duceți geamantanul ăsta la adresa indicată. Imediat vă scriu un bilețel cu numărul meu de telefon și al destinatarului. Vă așteaptă un domn în stradă. Vă rog să vă grăbiți, să nu piardă avionul. Vorbiți cu el. Poate, bonus, vă alegeți și cu o cursă de aeroport. Mai ales că omul e pe fugă.

‒ Gata șefu. S-a făcut! Cum să nu! Te sun să-ți confirm că am ajuns și am predat bagajul, îmi răspunde bărbatul de la volanul mașinii galbene, însuflețit dintr-odată.

Transfer geamantanul dintr-o mașină în cealaltă, plătesc regește și-mi cumpăr tihna pentru mine și copil. A fost cea mai importantă afacere pe care am făcut-o în ziua respectivă, o adevărată investiție. Una cu minus în portofel, dar cu liniște în suflet. Și în familie, aș putea spune. Mă grăbesc să ajung la puștiulică, într-o cursă contra-cronometru, dar parcă timpul se comprima proporțional cu eforturile mele de-a trece linia de sosire. Pedalez în gol. Cel mic mă apostrofează pentru o întârziere de câteva minute și promit ca data viitoare să stau cu el tot antrenamentul. Și chiar cred asta cu fermitate. În drum spre casă mă asigur că geamantanul plimbăreț a ajuns la proprietar și mă descarc cu un oftat. După întâmplare, am început să-i privesc cu mai multă simpatie pe concurenții noștri, șoferii de taxi. Fără ei, și noi am fi fost pe traseu cu unul mai puțini.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (15)

B-MAX-ul meu a văzut și a auzit multe din categoria acelor spețe care, cu un termen juridic, ar putea fi denumite instigări la încălcarea legii. Unele, mai soft, au devenit atât de uzuale încât răspunsul vine dinainte pregătit, ca un mesaj pe telefonul mobil când apelatul este ocupat.

‒ Haide, domne! Mă ocolești tot Bucureștiul, când puteai să întorci aicea. Și ce dacă e linie continuă, ăilalți cum fac? Chiar nu înțelegi că mă grăbesc?

‒ Conducerea unui autoturism pe drumurile publice,  în condițiile siguranței în trafic, atât a șoferului cât și a pasagerilor, nu permite eludarea normelor rutiere. Pentru eventuale sugestii și reclamații vă rugăm să vă adresați companiei UBER. Vă informăm că aveți o funcție în aplicație disponibilă în mod special pentru astfel de situații, răspund mecanic în locul robotului telefonic, devenit dintr-o dată vorbitor de lux.

Totuși, să nu exagerăm. A nu se înțelege că am fost ușă de biserică și n-am încălcat niciodată legea. Departe de mine! Sau că n-am percutat la solicitările unor clienți mai săriți de pe fix. Am făcut-o de mai multe ori, complăcându-mă într-o dulce complicitate cu neprevăzutul. Unele întâmplări din această categorie chiar merită povestite cu lux de amănunte.

Cum aș putea să evit, să mă strecor, ce ar trebui să fac, atunci când solicitările, mai mult sau mai puțin directe, de încălcare a normelor rutiere, vin chiar din partea celor puși să vegheze la respectarea lor? Sunt sincer cu voi. În primul rând, caut să înțeleg paradoxul. Curiozitatea mă îndeamnă să văd până unde merge atitudinea duplicitară a unor oameni care, după ce se dezbracă de uniformă, ating perfecțiunea în a se despuia și de caracter. Este o adevărată performanță aceasta, ceea ce mă face să cred că meseria de polițist nu e făcută așa, pentru oricine. Desigur, judecând la rece, un astfel de principiu care-i bagă în aceeași oală pe toți slujitorii legii, se relevă ca o falsă impresie. Dar atunci, la cald, nu  reușesc să-mi depășesc condiția și devin, la fel ca mulți concetățeni, mare amator de stereotipii. Circumstanțele apar cu mult mai grave dacă prin vene curge și o doză cât de mică de anarhism endemic.

Așa simțeam eu atunci, seara târziu, când dintr-o negură ca de smoală, mână în mână cu o liniște de mormânt, fără vreo lumină stradală până hăt departe, au răsărit nedefinitele scăfârlii puse pe glume și veselie. Se instaurase o veselie acustică care trimitea sacadat decibeli în eter. Strada întinerise subit, până să ajungă la mașină împricinații. Acum îi vedeam mai bine pe cei șapte tineri, toți vlăjgani, bine făcuți. Toți dornici, nevoie mare, să se îngrămădească în B-MAX-ul meu, devenit dintr-o dată b-mini.

‒ Stați puțin, nu cred că putem merge cu toții. Pur și simplu nu încăpem. Mașina e destul de mică și, oricum, nu avem voie să transportăm decât maxim patru pasageri. Dacă ne prinde cineva, eu răspund.

‒ Ha, Ha! Fiți liniștit! Nu vă faceți probleme cu noi! Noi suntem gabori. Cine să ne oprească pe noi?

Și zicând acestea, se așează pe două rânduri pe bancheta din spate, cu capul proptit în plafon. A fost nevoie doar să închid portierele pentru a-i îndesa și mai bine, cu un gest care în alte circumstanțe ar fi semănat a ultraj. De data asta, gemetele înfundate însoțite de chiote și râsete stridente păreau a fi de plăcere. Mașina a pornit opintită și a urmat o perioadă de acalmie pentru debitul lor verbal. Unul, mai zdrahon dintre toți, făcea poze cu telefonul mobil pentru a arăta cum funcționează o grămadă ordonată și altora, ce nu se gândiseră la asemenea fapte de vitejie. Pozele astfel postate pe Facebook și Instagram stârneau diverse reacții care erau comentate în direct, din buricele degetelor. Se adăugau, după gust, precum sarea și piperul în bucate, combinații de emoticoane pentru transmiterea stărilor sufletești (sau de euforie bahică).

La un moment dat clipa de liniște parcă ar fi curentat. O răceală se instaurase în aer și în priviri. Suferința mușchilor și a oaselor, supuse la presiuni care sfidau limita de rezistență, este amplificată dintr-un motiv aparent nesemnificativ. Pe scaunul din dreapta șoferului se lăfăia cu ostentație poate cel mai pirpiriu individ din întreg grupul. Iar atenția celorlalți, una dureroasă, se concentrează într-acolo, inflamând pe lângă tendoane și mușchi, ce le mai rămăsese din spirite.

‒ Băi, Limbă, cum dracu, dintre toți, ai nimerit tu acolo în față? Să dea dracii în tine dacă nu se întreabă și omul ăsta, cât de proști suntem? Păi tu încăpeai și-n portbagaj, mă. Și eliberai dracu locul ăla, că mi-a intrat os prin os. Auzi mă? zbiară zdrahonul (și-i izbește cu putere în tetieră de se cutremură scaunul cu totul).

Ceilalți colegi îi țineau isonul gaborului nervos, cu glume, care de care mai grobiene, pe seama bietului intrus. Acesta ajunsese pe un loc eligibil de nabab prin cine știe ce joc al hazardului sau uneltire nepotrivită. Cel puțin porecla sa nu-și găsea nici o justificare în tăcerea cu care însoțea fiecare replică arțăgoasă a celor din spate:

‒ Atâta loc n-ai avut tu nici în pi... la mă-ta! Intrusule! Fac prinsoare că și acolo ai ocupat, fără drept, un loc legitim. Fi-ți-ar tac-tu al dracu!

Cel supranumit ”Limbă” tăcea chitic, așteptând să se termine furtuna verbală cu care, bag seama, era obișnuit. Cursa avansa greoi în noapte sau, cel puțin, asta era percepția mea, că nu se mai termină odată. Indicațiile de traseu ale gaborilor erau clare. Își doreau, nici mai mult nici mai puțin, să luăm de-a curmezișul tot centrul civic, ca la paradă, nu cumva să scăpăm neobservați. Doar se duceau la petrecerea de absolvire și toată suflarea Bucureștiului ar fi trebuit să afle pe mâna cui va ajunge siguranța și ordinea publică a orașului. Însă, se pare că nu se dăduseră destul în stambă. Din când în când mai coborau câte un geam, dacă se aburea prea mult, pentru a putea respira în voie și a striga la pietoni felurite golănisme.

Într-un târziu, Casa de Cultură a Studenților ”Grigore Preoteasa” a apărut în depărtare, ca o izbăvire, flancată de mașini și taxiuri așezate pe trei rânduri și de un furnicar uman care mișuna printre ele. Am ajuns. O armată de fete își așteptau prietenii, împărțite în două coloane, ca la coborârea dintr-un autobuz.
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (14)

O primă cursă matinală într-o zi ce se anunța anostă, ca multe altele, de altfel, în ultimul timp. Rătăcind printre gânduri, un murmur de înstrăinare coboară tăvălug peste mine, însoțind mirajul unei calătorii spre alte zări. Ca un vis de dimineață, cotropind cărări marine..., cum ar spune poetul.

Un client croat, pescuit din rondul de la Romană, îmi povestea cum la Split funcționează ”Uber Boat”, un serviciu de transport cu barca între insulele și insulițele ce brăzdează coasta dalmată. Really? Nu m-aș fi așteptat. Am fost și eu în Croația, ca turist, cu câțiva ani în urmă, îi spun admirativ. Mi-ar plăcea mult... Păstrez pentru mine această taină, de teamă să nu se risipească. Mi-ar plăcea să înlocuiesc griul și mizeria cartierelor mărginașe ale capitalei, recoltele de gunoaie pe câmpurile din Rahova și Ferentari, cu azurul mișcător al apelor scăldate de soare. Să las șoferia de pe malurile Dâmboviței pentru a deveni barcagiu la Marea Adriatică.

Ce reverie pe rivieră! Barca pornește zburlind un val, lăsând în urmă o spumă albă, imaculată, ca o rochie cu trenă pe unduiri de gând. Turiștii sunt fascinați. Le explic în ce constă frumusețea acelor locuri: cele mai frumoase plaje din Europa, clădiri funcționale chiar și după șapte secole de existență, cetăți și fortărețe străvechi într-un decor rupt, parcă, direct din Evul Mediu. Totul este întreținut cu grijă, strălucind a curățenie. Faleza orașului adăpostește pe o distanță de 75 de metri, sub niste scări de piatră albă, un număr de 35 de țevi de diferite grosimi. Aerul impins de valuri trece prin aceste țevi și provoacă diverse sunete muzicale, asemeni unei orgi de catedrală. În orga marină sunetele se aud diferit, în funcție de intensitatea și de viteza valurilor.

Clientul epuizase subiectul despre ineditul Uber Boat de ceva timp, chiar dacă se întrecuse în amănunte tehnice, ca să-mi facă mie hatârul, intuind că mă pasionează. Tăceam amândoi, eu cu gândul tot la bărcuțele UBER, cele care aprinseseră scânteia pentru elucubrațiile mele onirice. Abia într-un târziu mă întrerupe din fantasmele cu care sfidam realitatea. Îmi face semn să opresc pentru câteva clipe tocmai când rătăceam pe Strada Zăbrăuților din Sectorul 5. Aveam în față un alt decor de Ev Mediu, dar privit dintr-o altă perspectivă. Cu ochii cât cepele, ardea de nerăbdare să imortalizeze maldărele de gunoaie ce se ridicau semețe pe terenurile virane ce-și făcuseră loc printre clădiri și străzi desfundate. I se părea ”cool” să arate și acasă câteva fragmente dintr-o capitală a contrastelor. Probabil, fotografiile respective vor strânge mii de like-uri și share-uri, se vor viraliza rapid pe rețelele de socializare. Autorul va aduna munți de emoticoane, suficiente pentru a fi compătimit prin râuri de lacrimi virtuale.

‒ Cum ai ajuns în România? Vai de tine, sărăcuțul, în ce țigănie ai nimerit! Bănuiesc că meciul dintre Steaua București și Hajduk Split te-a purtat pe sus, ca suporter, împotriva unei voințe raționale. Știu că ești un ultras pasionat de fotbal, dar totuși... Măcar de-ar câștiga ai noștri! ar putea să-l interpeleze din fața tastaturii un prieten mai mult sau mai puțin virtual.

Prezentarea imaginilor în mediul online ar pune etichete, ștampilele se vor șterge greu, ar contura o Românie mereu surprinzătoare, așa cum se promova pe vremuri cu un slogan ce lăsa suficient spațiu pentru umor involuntar.

            ‒ We are still in Bucharest here, aren't we? Wow! Please, stop the car for a few seconds, mi se adresase croatul cu vădită consternare în glas.

Am deschis geamul portierei iar aparatul foto profesional (o minunăție de Nikon de ultimă generație) a început să lucreze sacadat, focalizând rezultatele asocierii dintre nepăsare și indolență la care au contribuit, în echipă, edilii și cetățenii acelor locuri. Am încercat pe cât posibil să îndulcesc gustul amar al acelei priveliști, care venea la pachet cu mirosul pestilențial, vorbindu-i despre un soi de Harlem românesc, întâlnit doar acolo. Nu asta ne reprezintă.

‒ Avem și noi zone ale orașului care seamănă cu grădini ale paradisului: pădure, lac, aer curat. Dacă vrei, ne plimbăm și într-acolo. 

Mi-a făcut semn că înțelege, cu o complezență sănătoasă a bunului simț, în timp ce atenția îi era concentrată tot asupra degradării umane în forma ei cea mai pură: deșeurile nedegradabile.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (13)

         Se spune că fiecare om are în bagajul său genetic o fobie, cât de mică. Unele par aproape inofensive, atât prin intensitate cât și prin natura situațiilor în care se manifestă. De fapt, efectele lor sunt mai mult comice decât deranjante, asemeni unui detaliu intim pe care vrem să-l ținem ascuns. Doar prietenilor apropiați le acordăm privilegiul de a fi părtașii micului nostru secret. ”Hai să nu mai vorbim despre asta” rostim, împrumutând vocea domnișoarelor de pension surprinse dedulcindu-se cu vreun băiat, când cineva le descoperă punctul nevralgic. Alte fobii, însă, sunt departe de a conferi posesorului mici vulnerabilități în societate. Au amploarea unui handicap cât se poate de sever. Pentru aceștia, psihologii sunt puși în mare încurcătură. În genere, își sfătuiesc pacieții să-și înfrunte temerile, nu să fugă de ele. Uf! Ușor de zis, greu de făcut!

A mea, am aflat că se numește hematofobie – teama de a vedea sânge. În decursul timpului m-a pus în dificultate de multe ori. Cele mai banale dintre aceste situații au aruncat o umbră de neseriozitate sau chiar stigmatul aroganței asupra mea. De-ar fi fost numai asta! Am fost catalogat drept insensibil la suferința unor apropiați, atunci când am evitat să-i vizitez în spital, unde se refăceau după diverse tratamente sau intervenții medicale. De fapt, eu doream doar să-i menajez, atât pe ei cât și personalul medical, nedându-le de lucru suplimentar. Pentru că în situații limită mă manifest destul de... neașteptat.

Ar fi frumos din partea mea acum să pun pe jar toată suflarea cititoricească, susținând că mă prăbușesc de pe picioare, din senin, atunci când nu găsesc la repezeală un spațiu unde să mă pot întinde la orizontală? Sau că ochii nu mai disting limpede, obiectele transformându-se în umbre, în timp ce o ceață alburie pigmentată cu puncte roșiatice îmi îneacă privirea? Nu, nu e frumos, dar n-am ce-i face, chiar așa stau lucrurile. În plus, în atare situație, panica vine cu un soi de vârtej care începe să-și facă de lucru la mansardă. Poate, doar transpirația abundentă să fie vreun semnal că ceva nu e în regulă.

Oricine m-ar vedea în astfel de momente ar bănui că sufăr de un sindrom rar, cu dese pierderi de cunoștință. Din păcate, nu doar vederea fizică a sângelui mă afectează, ci chiar banalele discuții sau povestioare despre vreun accident. De vizionarea unui film ori cititul unei cărți, cu scene care implică răniți, nu mai zic. Oricât aș încerca să mă țin tare, sunt doborât iremediabil de cei care nu-mi cunosc fobia și continuă firul istorisirii cu amănunte din ce în ce mai pline de ”roșeață”.

Situația devine de-a dreptul dramatică dacă mă aflu la volan. Iar pe bancheta din spate se urcă doi necunoscuți, clienți UBER, care încep să-și vorbească despre ultima pățanie a unuia dintre ei. Cum bietul de el și-a fracturat brațul, în iarna trecută, căzând pe gheață. Medicii care i l-au pus în ghips, niște incompetenți, l-au fixat greșit. Doamne, câtă suferință pe acel om, când a trebuit să-i rupă a doua oară mâna pentru a i-o fixa cum trebuie, și pe cel de la volan care empatiza până la identificare cu suferința însăși! Amănuntele, care fac deliciul oricărei povestiri, aveau puterea de a introduce, cu sadism, lamele de cuțit înroșit prin foc în mâinile care, deși nu fuseseră învelite în ghips, se aflau pe volan. Un volan care trepida necontenit, de necontrolat într-o astfel de situație, ca acele nisipuri mișcătoare care fac legătura între lumi.

Cum aș putea eu, care-i văd pentru prima dată pe proaspeții pasageri și n-ar trebui să mă privească povestea lor, să le întrerup discuția, în mod brutal, taman când subiectul devenise mai interesant? Ce motiv credibil aș putea să invoc ca să-i determin să schimbe subiectul și, totodată, să evit întrebarea lor legitimă: ”Care e problema ta? Glumești sau faci mișto de noi, cu cererea asta absurdă?”? Departe de mine gândul de ai determina să conștientizeze cât de serioasă e problema mea, adică să trag pe dreapta, cu un ultim efort de voință, și să mă întind pe spate inert. Întrevăd situația de panică care i-ar cuprinde: ”Vai de mine, dragă, ne-am urcat în mașină cu un sinucigaș la volan! Ce ne facem?”. Degeaba aș încerca să le explic că durează doar cinci minute până îmi revin, în absența subiectului despre oase rupte, care oricum se dusese naibii. Aleg să îmi răspundă, cu o hotărâre dezarmantă, că tot doreau să-și mai dezmorțească puțin oasele și preferă să meargă pe jos în continuare.

Un astfel de scenariu este perfect plauzibil. Dar realitatea depășește uneori chiar și cele mai năstrușnice gânduri prefabricate din iluzii de fum și angoase frivole.

Într-o dimineață de primăvară timpurie primesc o solicitare de deplasare în localitatea Mogoșoaia de lângă București. Auspiciile se anunțau favorabile, mă pregăteam pentru o cursă rapidă și lungă, pe centura de vest a capitalei, cea pe care se poate circula omenește, așa cum ar năzui orice șofer. O doamnă își dorea cu ardoare să ajungă într-un suflet la Spitalul Fundeni de unde urma să-l externeze pe tatăl ei operat și să-l aducă acasă. Am avut o tresărire, dar am alungat-o repede, nelăsând să-mi ocupe mintea. Drumul până la Fundeni a fost cât se poate de liniștit. Acolo, doamna m-a rugat să aștept până revine la mașină împreună cu tatăl ei.

În curtea spitalului înfloriseră pomii, natura se întorcea la viață. Așteptarea nu era așa apăsătoare sub mângâierea razelor solare încă firave. Prevăzător, în această ambianță care predispunea spre visare, încercam să-mi fac provizii de gânduri atractive pe care să le mestec terapeutic în clipele grele. Pasagera își reîntâlnise tatăl care părea mult mai tânăr și perfect sănătos. Intervenția chirurgicală fusese minim invazivă, laparoscopică, motiv pentru care nici măcar nu merita povestită. Mult mai interesant îmi închipuiam că ar fi fost să descrie ce s-a mai întâmplat prin gospodărie, în lipsa capului familiei. S-au tuns pomii, via, a fost pregătit terenul pentru însămânțări, răsadurile în solarii? Sau au fost lăsate tot în seama lui? Sunt trezit din reverie de un gardian care-și făcea de lucru pe lângă mașina mea:

‒ Nu aveți voie să așteptați cu automobilul în acest loc. Blocați intrarea salvărilor. Vă rog să intrați în parcare!

‒ Dar trebuie să sosească dintr-o clipă în alta, o doamnă împreună cu tatăl ei, și plecăm. Nu stau...

‒ Mai aveți de așteptat, vă spun eu. Nu-i atât de simplu. Doamna a intrat la Oncologie unde formalitățile de externare sunt ceva mai complicate. Va rog să mergeți în parcare. Am s-o anunț eu unde sunteți.

Pornesc motorul pentru a-i face pe plac gardianului scorțos. N-am dispoziția necesară să mă iau la harță cu el. Pământul începuse să-mi fugă de sub roți mult mai tare decât mă deplasam eu prin parcare. Să mai stau sau să plec? Să fug ca un laș? Să închid aplicația și să nu mai răspund la telefoane? Să uit că am făcut o promisiune? Să nu-mi pese de un bătrân bolnav? Să urlu, să scap și să-mi fie bine? On-co-lo-gi-e! De ce eu? Atâtea întrebări fără răspuns! Opresc motorul, ca într-un simulacru de răspuns la toate chestionarele care îmi vâjiau în cap. Nu pot să plec. Fie ce-o fi! Dau spătarul scaunului pe spate. Pomii cu coroanele lor de flori se rotesc în spațiu. Închid ochii ca pentru a-i deconecta de la mișcarea centrifugă ce devenise din ce în ce mai rapidă.

Pleoapele mă strâng. De fapt, eu le strâng semi-conștient, dibuind în durere un mugure de uitare. Apoi le relaxez puțin câte puțin. Plimbări pe munte. Vacanțe. Anii de liceu. Copilărie. Evadarea din prezent. Amintiri. Eram elev de serviciu pe liceu, un fel de precursor fără simbrie al gardianului modern, cu registrul de intrări și ieșiri din unitate în fața ochilor. Se întâmpla într-o perioadă în care copiii nu erau exploatați, ci doar ocrotiți de partidul comunist și al țării iscusit cârmaci. Baliverne! Citeam o carte, să mai treacă timpul, până urma să sun de ieșire. Nu merge! Trebuie să mă agăț de altceva. Un vagon de tren de marfă. Deținuții erau duși la lucru ca vitele. Doi tineri se iau la harță pe un loc mai confortabil. Unul dintre ei scoate șișul confecționat artizanal și-l înfige până la plăsele. Sângele curgea șiroaie. O scenă de o duritate extremă. Pun cartea jos. Mă ridic de la masă împleticindu-mă, să mă duc la baie, să-mi arunc cu apă rece pe față. Mă trezesc întins pe jos. Cât am stat așa? Mă aflu în toaleta liceului. După ce mă ridic, instinctiv pun mâna la față. O dâră de sânge închegat îmi cutremură privirea. În oglindă, să nu mă recunosc: o rană cumplită la arcadă. Aceeași dâră de sânge și pe porțelanul chiuvetei, de care m-am lovit, incoștient, în cadere. Un lucru e clar. Nici amintirile nu mă salvează...

‒ Aici erați? Haideți că l-am recuperat pe tata. Putem merge. A durat puțin mai mult până să facem toate formele de externare. Dar ce ați pățit? Păreți palid.

‒ A, nu-i nimic. Cred că am ațipit puțin de la aerul ăsta de primăvară. Îmi revin imediat. Dar vă rog să urcați în mașină și făceți-vă comozi! Pornim de îndată.

Pornim. Timid. Ca un cursant la școala de conducători auto, după primele lecții în care învață diferențele dintre pedale. În spatele meu, părea să beneficiez de o indulgență tacită în raport cu manevrele de începător pe care le exersam, descoperindu-le șpilul din mers, din ce în ce mai dezinvolt. Liniștea îmi dădea energie și mă fortifica pe interior. Parcă m-am mai întremat puțin, concentrat la drum. Din păcate, n-a durat mult, inflexiunile unui timbru vocal mâncat de tabagism făcându-și loc prin monotonia de conjunctură:

‒ Am găsit o mulțime de mâncare prin sertarele alea de la noptieră. De ce nu mănânci? Ai slăbit groaznic!

‒ Păi cum să nu, dacă m-au tăiat pe toate părțile. Numai ce-au scos din mine, vreo două kilograme de mațe. M-au decupat ca pe un pește. Iar de sânge nu mai spun, m-au secat, am avut nevoie de vreo zece pungi pentru transfuzii. N-oi fi fost eu un tată bun, dar acum am rămas și fără prostată...

‒ Ce-s vorbele astea, tată? Cum să spui așa ceva? Nu suntem noi, cu toții, alături de tine?

‒ Ei, faceți și voi ce puteți. Cum o vrea bunul Dumnezeu! Barem, ceilalți din salon, săracii, Doamne ferește! Aveam unul...

Un zbucium. Parbrizul se aburea din ce în ce mai tare, în contrast cu vremea frumoasă de afară. O pâclă alburie împăienjenise și interiorul mașinii văzut prin cei doi ochi de deasupra volanului, din ce în ce mai opaci. Vorbele căpătau ecou, unul amplu, de biserică. Sensurile se multiplicau ca o prelungire în creier a unui bisturiu care tăia, ciopârțea, recompunea așchii de trup și de limbă română. Un țiuit strident îmi rezona în timpane. Dacă acum nu trag de volan pe dreapta, nu mai ajungem la destinație. Parcă Cel de Sus mi-a scos Rompetrol-ul în cale și a sa parcare. Opresc. În timp ce deschideam precipitat portiera, arunc o explicație necesară pentru pauza intempestivă, cu o voce de falset, pe care nu mi-o recunoșteam:

‒ Mă scuzați, nevoi fiziologice pentru mine și mașină...

‒ Nici o problemă, făceți-vă treaba, mi se răspunde, fără a-mi da seama dacă sensul este unul malițios sau doar un tic verbal. N-am timp de analize semantice acum.

Am scăpat deocamdată. Însă am nevoie să mă țin zdravăn pe picioare, să ajung până în benzinărie, la toaletă. Și asta poate fi o nevoie fiziologică. Nevoia de liniște. Nu-mi trebuie nici chiuvetă, nici apă, nimic. Doar liniște. Ajung cu mare efort. Cobor capacul și mă așez pe vasul de WC cu capul în mâini. O liniște care începuse să pulseze în mine. Cât oi fi stat acolo? Poate cinci minute, poate un sfert de oră?

Când m-am ridicat eram un alt om. Am cumpărat o sticlă de apă și m-am întors la mașină cu un aer grăbit. De data aceasta, picioarele răspundeau la comenzi. Speram ca discuția despre spital și colegii de salon să se fi consumat până la ultima silabă în lipsa mea. Am avut noroc. Un nou subiect le stătea pe buze pasagerilor mei, despre rude, prieteni. Ce-au mai făcut unii, cu cine s-au mai încuscrit ceilalți. Ce obligații mai au de onorat, de mers la nunți, botezuri, în viitorul apropiat.

‒ Tocmai acum și-au găsit și ăștia să pună nunta, când am rămas fără bani! Toate economiile s-au dus pe doctori, pe medicamente, parcă ei nu știu, s-a apucat bătrânul să dea frâu liber neliniștilor sale.

Am marșat printre aceste lamentări emise cu voce tare ca un bolid de curse, de teamă să nu se întoarcă subiectul operației care, pesemne, încă mai durea și nu se lăsa uitată.

Într-un final am ajuns la destinație fără alte incidente. Le-am urat viață lungă celor doi pasageri și dus am fost. Nu m-am oprit decât după vreun kilometru, într-o parcare, și mi-am coborât spătarul scaunului la orizontală. Abia atunci am realizat toate câte mi s-au întâmplat și câte puteau să mi se întâmple. Terifiantă cursă! 
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (12)

Oare Alexander Graham Bell și-ar fi putut imagina vreo clipă că, peste ani, un derivat al telefonului inventat de el va avea atâtea funcții sofisticate? Între acestea, și comandarea unei mașini la scară care să înlocuiască bătrânul submarin galben al șoselelor. Dacă utilitățile înmagazinate în miezul unui smartphone au fost implementate și dezvoltate pe alte meleaguri, așa cum am mai spus, românii reușesc performanța de a se adapta din mers la tehnologie, ducând funcționalitatea ei la cote nebănuite. Ingeniozitatea ieșită din tipare a unor exponenți ai neamului am resimțit-o pe propria piele în câteva rânduri. Și m-a făcut să mă întreb cu o ușoară crispare înainte de plecarea în curse: acum ce mai urmează? Ce surprize vor mai ieși din asfalt, altele decât gropile sau gurile de canal desfundate, retrogradate între timp la categoria fapt cotidian? Mai în glumă, mai în serios, doza de neprevăzut se ascunde după fiecare colț de stradă. Cartierele au partea lor de sublim și grotesc.

Deja m-am obișnuit ca în locul unui client să primesc un pachet suspect ce trebuie livrat în cel mai scurt timp la o adresă oarecare. Sau să privesc cu îngrijorare un pensionar cu monociclu, fost angajat al circului de stat, care pedalează de zor printre mașini pentru a ajunge, probabil, la piață să-și facă cumpărăturile zilnice. Bulevardul cu șase benzi de circulație și traficul infernal nu-l sperie câtuși de puțin. 

Ce să mai spunem despre un copil care necesită plimbat cu mașina și pasat între părinții de curând divorțați? Aceștia evită să dea ochii unul cu celălalt și au găsit soluția salvatoare pentru trambalarea coletului însuflețit. Adică, pe mine. În timpul cursei se impune să fac și oarece conversație cu cel mic, ca să mi-l țin ocupat pentru a nu mă procopsi cu cine știe ce năzbâtie pe bancheta din spate. Chiar dacă mă asigur că am blocat portierele, geamurile așișderea, centura de siguranță este fixată cum trebuie, copiii devin foarte inventivi și găsesc întotdeauna câte ceva care ar putea fi stricat. De la o vreme îi verific și de gumă de mestecat. Gura mare! ordon ca un gardian vigilent la intrarea în B-MAX. Căci dacă o molfăie, sigur o lipește pe undeva. Sunt pățit. Dacă n-aș avea și eu copii, poate aș fi mai intransigent cu onorarea unor astfel de comenzi. 

Nu strâmb din nas nici la buchetele de flori sau micile atenții adresate vreunei grații feminine. Și, uite așa, pe nesimțite, ne transformăm în comisionari și le luăm pâinea de la gură curierilor, căci de taximetriști nu mai zic nimic. Au de zis ei destule despre concurența neloială cu care, chipurile, atentăm la siguranța bacșișului lor. Deși, ca să fiu în aceeași notă, și ei au luat pâinea de la gură birjarilor, în urmă cu ceva mai bine de un secol. În jungla urbană dâmbovițeană, principiul care ne guvernează este unul singur: rezistă cine poate.

Dacă tot m-am pornit să fac un mic inventar al ciudățeniilor din trafic, la categoria curiozităților, să menționez și cea mai scurtă cursă pe care am onorat-o, într-o seară, de doar opt sute de metri. O domnișoară și-a motivat alegerea prin faptul că-i era teamă să meargă singură pe stradă. Și m-a găsit pe mine disponibil.

Privesc aceste mici fapte diverse cu amuzament și înțelegere. Picanterii care condimentează cele câteva ore petrecute în trafic. Însă, câteodată, bucătarul ceresc se întrece pe sine și scapă cam multă sare și piper. De obicei se întâmplă seara, după lăsarea întunericului, când și mințile sunt mai năstrușnice. 

Într-o seară îmi iese în întâmpinare un domn cât se poate de lucid, în disperarea lui de a ajunge acasă cu mașina personală, deși... băuse. Spun lucid pentru că nu voia să se urce la volan mirosind a alcool, în schimb dorea cu ardoare ca mașina sa să-l aștepte în fața scării, a doua zi dimineață. Devenise de nezdruncinat în hotărârea lui. În fața restaurantului unde chefuise cu colegii de muncă, începe munca de lămurire cu mine.

‒ Cum adică? întreb neîncrezător, uitându-mă după vreo platformă auto primprejur.

‒ Lăsați mașina dumneavoastră aici și mergem cu a mea. La întoarcere vă comand eu un Uber.

‒ Și cursa din aplicație?

‒ O folosim, chiar dacă mergem cu mașina mea. În felul acesta nu consumați nici carburant.

Pentru domnul care, vedeam bine, era un împătimit consumator, acesta ar fi trebuit să reprezinte un argument imbatabil. Și a fost foarte nedumerit că nu m-a dat gata cu logica lui, având în vedere că nu-i împărtășeam preferințele bahice.

‒ Și timpul pe care-l pierd până mă întorc la mașină? Și mașina mea care ocupă, fără drept, un loc de parcare într-o zonă rezidențială, și ar putea fi blocată? Și riscul pe care-l presupune conducerea unui alt autoturism, cu care nu sunt familiarizat?

‒ Se compensează. Toate câte le-ați spus se compensează.

‒ Bine domne, haide s-o facem și pe-asta! mă hotărăsc intempestiv, mânat de curiozitatea de-a încerca ceva nou în meniu, adicătelea să mă urc la volanul unui bolid de lux.

Într-un final a ieșit bine, fără peripeții pe traseu care m-ar fi făcut să regret o hotărâre luată într-un moment de rătăcire. După această întâmplare, aș fi zis că nimic și nimeni nu mă mai surprinde în trafic. Da, de unde! 

”Nedescurcănismul” mioritic are tolba plină cu idei. Primesc o cursă undeva în Băneasa. La adresă... nimeni. Se mai întâmplă și țepe din astea, îmi spun meditativ, dar n-am apucat să-mi duc gândul la bun sfârșit, înainte ca telefonul mobil să țârâie sacadat. Cine credeți că mă apelează? Clientul absent care-mi comandă să pornesc cursa chiar din locul unde mă aflu și să merg la adresa indicată, undeva în orașul Buftea.

‒ Cum, domne, așa gol? Să nu transport pe nimeni până la Buftea, și mă plătiți pentru asta?

‒ Da. Mai mult decât atât, vă plătim și drumul de întoarcere în București. Noi suntem acum în Buftea la un eveniment ce are loc la Palatul Știrbey. Nu există mașini în zonă, aplicația nu evidențiază nicio mașină Uber disponibilă. Și atunci am găsit soluția asta, să  facem o comandă cu adresa de preluare în București. Veniți până aici, ne îmbarcăm și vă întoarceți cu noi.

‒ Foarte bine ați făcut. Voi veni în cel mai scurt timp posibil.

Acestea ar fi întâmplări din categoria celor fericite. Dar nu a curs întotdeauna lapte și miere din cauciucurile cu care m-am dat pe asfalt, când m-am abătut de la calea bătută. Recunosc, poate am avut și eu partea mea de vină, la un moment dat. De când ecranul celularului funcționează ca un monitor GPS, ce evidențiază cel mai scurt traseu până la destinație, m-am dezobișnuit să mai acord atenție unor indicatoare rutiere, la intrarea pe o străduță cu sens unic sau în intersecții unde este interzis virajul la stânga. Această muncă o face aplicația, care se presupune că are setate toate sensurile și toate restricțiile din București. Deci, nu te-ar îndruma greșit. 

În această conjunctură a neglijenței la volan, și a persistenței în eroare, cum s-a exprimat, la un moment dat, un vajnic apărător al ordinii publice, am parte de o cursă cu destinații multiple. Un grup eterogen de persoane se urcă în B-MAX. Probabil sunt colegi de muncă sau de partid, ieșiți de la vreo consfătuire. Fiecare dorea să meargă într-o altă direcție. În timp ce pasagerii din spate încercau să creioneze un traseu cu mai puține ocolișuri, care să mulțumească pe toată lumea, o doamnă care mi se alăturase pe scaunul din dreapta se înfige, în virtutea recursului la politețe, să ajungă prima acasă.

‒ Eu stau pe aici, pe-aproape, la doar câteva străzi distanță. V-aș ruga să nu mai puneți aplicația, nu are sens pentru câteva străzi. Vă îndrum eu pe unde s-o luați. Și apoi, puteți să-i duceți pe domnii.

‒ Sigur, doamnă. Așa vom face.

Stânga, dreapta, stânga, dreapta. Stânga! Stop. După intersecție, un echipaj de poliție. Cuvenitele formalități de legitimare, agent de circulație..., vă rog să-mi puneți la dispoziție documentele dumneavoastră, stați să le caut, numai puțin, poftiți. În spate rumoare, dar de ce ne-or fi oprit? 

‒ Cred că pentru centură, încerc eu să liniștesc apele.

‒ Știți de ce v-am tras pe dreapta? se bagă în seamă și agentul, de parcă n-ar fi auzit discuția din mașină, în timp ce prelua actele din mâna mea, cuprinsă de un ușor tremur nevrotic.

‒ N-am nici un dubiu. Vă rog să mă scuzați. Centura de siguranță trebuie să fie de vină. Tocmai am plecat de pe loc și n-am apucat să o pun...

‒ Da, și pentru asta, dar nu e numai atât, îmi răspunde agentul tacticos, de parcă atâta aștepta. Acolo în intersecție aveați un semn de circulație care semnifică interzis virajul la stânga. Nu l-ați văzut?

Ce să zic? Că am avut un copilot cu competențe limitate? Că ar fi trebuit să deschid waze-ul, cu orice risc? Sau să mă benoclez mai bine la indicatoare în decorul nopții? N-am zis nimic. Absurdul întrebării merita o contra-întrebare: dacă-l vedeam, mai intram singur în gura lupului? Muțenia mi-a fost accentuată de cuantumul amenzii, polițistul aruncând o vorbă așa, într-o doară, înainte de a se retrage să completeze procesul verbal. Ne-a luat piuitul la toți. Echivalentul a vreo 50 de curse de acum înainte, am calculat la repezeală, dacă nu mai mult. Doamna din dreapta mea, probabil confruntându-se cu o stare inconfortabilă de culpabilitate, incită la solidaritate:

‒ Haideți să punem mână de la mână, să strângem de-o șpagă și să-l rezolvăm pe bietul băiat!

‒ Stați liniștită, doamnă, că m-ați ajutat destul! Vă rog frumos...

Aveam proaspăt în memorie cazul unui prieten care săvârșise o abatere minoră în trafic. Polițistul aproape îl iertase, se pregătea să-i returneze documentele alături de un avertisment verbal, când prietenul meu, vrând să se revanșeze, i-a întins o bancnotă. Mare greșeală. Polițistul era filat de un supra-control din M.A.I., cu înregistrări și tot tacâmul. De aici, un întreg carusel de necazuri ulterioare, pe care amicul meu mi le-a istorisit cu lux de amănunte, iar acum îmi produceau frisoane pe șira spinării.

‒ Vă rog să nu strângeți nimic. Era de datoria mea să mă uit atent la indicatoare. Am greșit, îmi asum amenda. Îmi pare rău că v-am răpit din timp și vom ajunge la destinații cu o întârziere de câteva minute, sper, nu prea multe.

Agale, agentul de circulație se întorce la mașina noastră cu procesul verbal completat și pregătit să-l înstrăineze. Înainte de a-mi da să semnez, mă anunță că mi-a trecut doar amenda pentru centură, iar altă dată să fiu mai atent. Nu-mi venea să cred. Cărui fapt datorez această clemență? L-o fi impresionat atitudinea mea demnă, de recunoaștere a greșelii? Probabil, dacă aș fi încercat să mă milogesc sau, mai grav, să-l mituiesc, alta mi-ar fi fost soarta. Am luat hârtia și am iscălit-o de îndată, de teamă să nu se răzgândească. În euforia momentului am încercat să fac și o glumă, crezându-mă spiritual. După fețele împietrite ale celor de față am tras concluzia că nu prea mi-a reușit:

‒ Ce noroc pe mine că am uitat să-mi leg centura! Vă dați seama? Dacă aveam centura pusă, ce făceați? Erați obligat să-mi dați amenda aia mare...

Văzând grimasele de pe chipul pasagerilor, mi-a trecut euforia și mi-am înghițit cuvintele. M-am scuzat, am pornit motorul și am ridicat ușor piciorul de pe frână. B-MAX-ul s-a pus în mișcare, preluând sarcina mea, de-a încheia sub bune auspicii întâlnirea neprevăzută cu echipajul de poliție. Și s-a descurcat ceva mai bine.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro