AMANTA SISTEMULUI (4)

4

Abia aștept să mă întorc în București pentru a demara procedurile de înființare a noii societăți comerciale. Mă încarc cu o mare responsabilitate. Am un obiectiv cât se poate de generos, concret, parcă-l ating cu mâna. Aproape zilnic discut cu Marian la telefon și-i fac cunoscute planurile mele. Deocamdată, sunt doar castele de fum, fără nici un fel de substanță. Denumirea o pitrocim îndelung în timpul convorbirilor noastre interurbane, savurând parcă pe tărâmul imaginației forța de atracție a unor cuvinte magice. Într-un moment de grație și de inspirație, credem noi, ”Conacul de Vinuri Odobești” se impune ca variantă câștigătoare. Începutul este cum nu se poate mai greu. Sunt sufocată de nimicuri transpuse în acte, alergătură, birocrație și șpăgi. De fapt, ”nimicul” este cuvântul de ordine. Nu mă bazez pe nimic concret, în afară de o idee care-mi călăuzește zbaterea.

Cine m-a cunoscut în urmă cu trei luni, calmă și calculată, cu gesturi lâncede care trădau un plictis și un sictir de tot ce înseamnă sistemul de învățământ, și m-ar vedea acum, ageră și impulsivă, ar zice că sunt posedată de un demon. Ar bănui, probabil, că un animal de pradă se cuibărise prin cine știe ce căi ascunse în corpul și mintea mea. Toată energia care dormitase cât timp lâncezeam la catedră se dezlănțuie acum frenetic, rupând zăgazurile conformismului bugetar. Ca un vulcan modelez totul în calea mea. Mă trezesc brusc la viață după perioade cosmice de inactivitate.

De la Hussein am așteptări mari. Sper să obțin finanțarea unei prime aprovizionări cu treizeci de mii de litri din prețiosul lichid al lui Bacchus, un fel de cadou pentru botezul ”Conacului”. Dar arabul se chircise împreună cu toate conturile lui când i-am avansat o asemenea propunere, de m-a făcut să cred că mai degrabă aș fi reușit să-l conving pentru sfânta taină a botezului în credința noastră, sau cine știe ce improbabilă revoluție spirituală în lumea islamică. Am de ales? Dacă doresc să dau lovitura, e musai să le câștig încrederea tartorilor de la Odobești de la început, să le iau ochii cu bani-gheață. Măcar la primul transport. Extracția de fonduri s-a concretizat cu mare dificultate, acompaniată de o promisiune iluzorie, ca un simulacru de anestezie mentală. Cândva, îi voi da toți banii înapoi. Când m-am văzut cu cisterna în curte, entuziasmul meu nu mai era același. Abia în cele din urmă începusem să mă dumiresc. Ce cantitate ridicolă de vin am negociat! Nu-mi asigură nici pe departe un flux continuu de livrări. De aici înainte trebuie să jonglez cu comenzile, cu livrările, cu valutiștii de pe terasă, cu plățile la termen, cu amânările, cu salariile, cu Hussein.

O hală dezafectată, pe care o recondiționasem cu buget redus, îmi devine casă. Acolo, direct pe ciment, începem să îmbuteliem manual primele sticle de Merlot, Sauvignon Blanc sau Fetească Neagră de la ”Conac”. Toate ustensilele noastre constau în vreo două duzini de pâlnii, furtune, vase de decantare, damigene de diferite dimensiuni. Pentru umplerea și etichetarea sticlelor apelez la câțiva paznici care nu-și mai găseau rostul la firma lui Hussein. Apoi, cu încrederea nezdruncinată în posibilitățile mele și în calitățile vinurilor selecționate de Marian, mă arunc în vâltoarea acestui domeniu despre care nu știu mai nimic, dându-le lecții unor așa-ziși profesioniști cu zeci de ani de activitate în spate.

Aveam în plan să cutreierăm hotelurile și restaurantele de lux pentru a face prezentări de vinuri sau degustări sofisticate, cu somelieri și degustători profesioniști. Așa cum ne învață cele mai noi manuale și strategii de marketing. Cât de naivă puteam fi! Nici dracu nu se uita la noi. Am înroșit telefoanele stabilind întâlniri peste întâlniri, care să fie apoi contramandate brutal chiar în ziua prezentării, din motive cataclismice care necesită o mare doză de inventivitate. Alte restaurante, mai micuțe, considerau că ne fac o mare favoare prin faptul că ne primesc vinurile cu decontarea la termen, peste trei luni, și doar a sticlelor consumate. Cum să fiu de acord cu o astfel de enormitate când inflația bătea record peste record, cu cifre amețitoare de trei sute la sută? Practic, am făcut un calcul, peste trei luni ne plăteau vinurile la jumătate din preț. Afacerea risca să moară din fașă, spre satisfacție nedisimulată a lui Hussein care-și dovedea orgoliului său semeț că se pricepe la previziuni și, implicit, credea el, are simțul afacerilor de succes. Într-adevăr, îmi spusese din start că n-o să meargă și mă lăsa să-mi rup gâtul, dar n-aveam de gând să abandonez lupta. Eram ca un animal rănit, plină de ură și de frustrare.

Îmi rămăsese să joc o ultimă carte. Cea mai grea, Geo. Mă uit la telefon ca la cel mai aprig dușman al meu. Pun mâna pe el, un telefon masiv, de birou, cu disc. Formez numărul până la jumătate, plimbând degetul cu neîncredere pe discul perforat, aglomerat de cifre. Renunț. Din mâna ce mi se balansa sleită, receptorul se scurge înapoi în furcă. Îmi iau un pahar cu apă și-mi umezesc buzele. Reiau de câteva ori aceleași gesturi care riscă să devină un ritual. Fie ce-o fi! Sună. La celălalt capăt al firului, vocea pițigăiată a secretarei. Îi spun cine sunt. Pare să mă cunoască. Peste doar câteva clipe se aude vocea gravă a lui Geo, ca o detunătură de trăsnet, de trebuie să depărtez receptorul de ureche. Se arată surprins. Nu stă mult pe gânduri. Mă invită la sediul FPS. După o revizuire sumară a pașilor ce-i am de parcurs, după ce am exclus din start datul înapoi, pășesc în sunet strident de tocuri pe culoarele sediului din strada C.A. Rosetti. În fața ușii pe care stă scris cu litere îngropate ”director adjunct” mă proptesc ca în fața unui vârtej. Ciocăn discret înainte de a mă teleporta înăuntru.

Geo mă aștepta în antecameră. A rugat secretara să nu-l deranjeze nimeni și a încuiat ușa biroului cu cheia, lăudându-se că are afaceri importante de pus la punct. M-a invitat să mă așez în fotoliul moale din fața biroului, iar el s-a scufundat în scaunul ergonomic, care cu greu i-a putut compensa prăbușirea.

‒ Măi, măi, măi! Așadar, ai abandonat școala și te-ai apucat de afaceri cu vinuri, a glăsuit Geo, ca și cum ar fi reluat de la virgulă firul discuției purtate la telefon. Iar acum dorești să-ți facilitez intrarea într-unul din marile hoteluri ale Bucureștiului. Ei, hai că-mi placi! Înseamnă că n-au fost baliverne ce ne-ai îndrugat atunci, în club, la beție. Apropo, știi, eu cu Silvia nu mai suntem împreună. Ne-am certat. Mă săturasem să fac față ifoselor ei neîntrerupte.

Nu știam. Dar, nu-mi explic de ce, nu eram deloc surprinsă. Ba chiar, vestea am primit-o cu o ușoară relaxare. Apoi, am trecut la afaceri. Pentru el afecerile se reduceau la două lucruri simple, marfa și banii. Și m-am convins, cu această ocazie, că mă trata ca pe un sortiment de marfă, ceva mai răsărită, pentru satisfacerea propriilor capricii. După o clipă de cumpănire, cu mâinile sprijinite de cotierele scaunului, s-a ridicat de la biroul său imens, din lemn de nuc, ornat cu motive geometrice, și a venit în spatele meu. Mi-a masat ușor umerii, după care s-a mutat în față. Ce a urmat întrece orice închipuire și reprezintă cel mai negru coșmar al existenței mele.

O presiune pe ceafă, mai să-mi frângă gâtul, mă îmboldește, în timp ce din sens invers hoinărește un piston oțelit, la început palid și calculat, apoi frenetic, ca o locomotivă cu aburi în plin avânt, pufăind din greu. Nu mâncasem mai nimic de dimineață. Sunt năucă. Înțepătura din ceafă și amețeala nu contenesc. Simt stomacul întors pe dos, omulețul dat peste cap, iar un val de vomă incandescentă mi se oprește tocmai în gât. Pistonul nu mă slăbește, își continuă mișcarea de anduranță în doi timpi. O senzație de înec iminent mă acaparează. Aș tuși, ca într-un ultim gest de minimă răzvrătire, dar nici asta nu pot. Ochii mi se împăienjenesc. Aș vrea să beau ceva pentru a alunga greața. Sete. Foame. O omletă bine bătută, omogenă, consistentă. O omletă crudă îmi inundă gura hulpavă și-mi iese pe nas. Apoi o senzație de toropeală mă poartă în adâncurile unei mări liniștite, la granița dintre cele două lumi. Ce simplu se ajunge dincolo!

Când m-am trezit din leșin, Geo nu se mai găsea prin preajmă. Biroul lui era răvășit în asemenea hal, de parcă un tsunami de proporții se năpustise asupra lui. Obiecte căzute, aruncate, sparte, hârtii, dosare, prosoape, haine înșirate. Totul în jur era cuprins de umezeală. Stăteam întinsă pe parchet în timp ce Ioana, secretara lui Geo, îmi acorda primul ajutor ca un salvamar priceput. Îmi ținea cu grijă capul sprijinit și îmi mângâia din când în când fruntea cu o compresă umedă. Ce fusese mai greu trecuse, citeam în privirile ei cuprinse de o stranie solidaritate feminină, alături de un dram de compătimire. Lucrurile nu aveau cum să rămână așa, mi-am promis. Cu acest gând strașnic ca un resort m-am ridicat de la pământ și mi-am aranjat ținuta, privindu-mă cu dezgust în geamul unei vitrine. La plecare, Ioana a strigat după mine și mi-a adus în fugă o carte de vizită, spunându-mi din ochi din partea cui era. Printre genele împăinjenite de lacrimi am deslușit cu greu ce scrie: ”IOAN ARDELEANU- manager general Hotel București”. Am luat bucata de carton și am aruncat-o neglijent în poșetă. După aceea m-am întors cu spatele, într-un gest brutal de stânga-mprejur, să nu mi se vadă fața pe care o uram, o uram laolaltă cu toată ființa mea.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (3)

3

Faptul că euforia momentului nu trebuie căutată în paharul cu vin, ci reprezintă zorii unei viziuni, s-a confirmat în zilele următoare. Plină de încredere mă urnesc spre școală, pentru o întâlnire cu directorul școlii, cu demisia mea scrijelită stângaci pe o coală de hârtie. Nici pixul, nici hârtia, nici cuvintele sau expresiile oarbe nu voiau să mă ajute în a-mi motiva decizia. Directorul face ochii mari, din care zvâcnesc numai semne de întrebare, încât mă simt datoare cu o explicație încropită pe loc: plec în mediul privat. Știu, este riscant, dar rutina, plafonarea începe să-mi facă rău. Necunoscutul, în loc să mă sperie, mă atrage irezistibil. Zâmbește ușor, ca între prieteni. Probabil, a simțit și el aceeași chemare la un moment dat, dar n-a avut puterea să se rupă. Acum, privirea lui părea să transmită un mesaj venit de departe, de înțelegere. O mărturisire nerostită. Totuși, mă roagă să mai rămân până la sfârșitul trimestrului, în fond mai sunt ceva mai puțin de două luni. Accept. Luca își termină și el școala și l-aș evacua, fără mari dureri de cap, la mama.

Oricum, mai aveam câteva lucruri de pus la punct și cu Hussein, înainte de a mă dedica definitiv afacerilor. Juridic, acesta era de neînduplecat să cedeze ceva din business, de o zgârcenie feroce, și consecvent ca o cămilă. Pe parcursul mai multor săptămâni am încercat, cu marcaj om la om, toate trucurile feminine de care mă simțeam în stare. Invariabil, se loveau de un zid. Totul până la asta. Credeam că la arabi subiectele tabu sunt legate de religie, dar se pare că mă înșelam. Fals! Instinctul de proprietate ține capul de afiș.

Între timp, un alt aspect interesant îmi atrage atenția. Observ cu surprindere că etichetele noastre multicolore, concepute artistic să seducă privirea, de parcă licoarea s-ar turna în ochi cu o pipetă, nu pe limbă și în creier, au tot mai mult succes, concretizat în cifre de vânzări. Adică, reușesc să vândă în cârciumi și supermarketuri cantități impresionante dintr-un vin de o calitate îndoielnică. De fapt, ce zic eu calitate îndoielnică, o poșircă ordinară pe care, pentru a o putea consuma, trebuie să te îmbeți înainte cu altceva. M-am convins repede că acest amănunt este prea puțin important, într-o piață generalizată a mărfurilor contrafăcute. Atâta vreme cât prezentarea este făcută de așa natură, încât clienților îndobitociți li se inoculează ideea că produsul consumat reprezintă etalonul, nimeni nu are nimic de comentat. Dacă producătorul vrâncean n-ar avea simțul măsurii, probabil ar reuși și-n zona de hoteluri și restaurante cu sticlele și etichetele noastre, mă amuz singură că am putut gândi o asemenea enormitate, care păstrează totuși un sâmbure de adevăr.

Într-o zi, mai spre începutul verii, mă aflam cu Hussein la Odobești pentru a discuta despre lansarea unui nou sortiment de vin. De la o nerozie a pornit toată tevatura. Mi-am exprimat în fața directorului de la fosta întreprindere comunistă de vinificație, îndoiala privind calitatea vinului conținut de sticlele noastre. Hussein face o grimasă de deznădejde, considerând că-i periclitez businessul cu vorbele mele străine de orice noimă. Dar directorul vizibil deranjat, însă fără resentimente, mă consideră doar o naivă necunoscătoare în materie de vinuri. Un motiv suficient de temeinic pentru a mă prezenta ceremonios degustătorului oficial al cramei sau șefului peste compartimentul calitate, cum mai este cunoscut în scripte. Chipurile, acesta avea meșteșugul de a mă introduce în tainele acelei științe complexe care poartă pompos numele de ”oenologie”. Tonul solemn, dar mai ales denumirea sofisticată atribuită bietului directoraș de țară, bun la toate, inclusiv să preia frustrările șefului, pline de năduf, sub formă de vorbe de ocară, mă fac să-mi înăbuș din fașă un râs isteric. Probabil că râsul ar fi răzbit în cele din urmă, provocat în cascade de perlele directorului, debitate cu o cadență ce-l transformase într-o sursă inepuizabilă de amuzament. Dar, spre norocul meu, am plecat chiar în clipa aceea alături de nea Mărin Enache, cum am aflat că i se spune oenologului, pentru a mă lăsa târâtă în hrubele, beciurile și pivnițele Odobeștiului. Alfabetizarea cu limbajul de specialitate în cultura vinului putea să înceapă.

Marian Enache se prezintă ca un individ între două vârste, a cărui culoare din obraji îi trădează apetența pentru vinurile roșii, seci, care se potrivesc de minune cu friptura de fazan. Pentru că, înainte de a îndruga despre vinuri, mă oripilează cu metodele sofisticate de prins acele vietăți gingașe, ce se găsesc din abundență prin părțile locului. Dincolo de cuvinte, pe care nu dau doi bani, urmăresc mimica și gesturile interlocutorului meu. Mă surprinde cu o anumită prestanță în privire și în glas, care se potrivește ca nuca în perete cu înfățișarea de refugiat evadat dintr-un lagăr de tranzit al emigranților. Dar omul se simte bine în pielea lui și pentru nimic în lume nu și-ar abandona cămașa soioasă, de un alb aproximativ, ce-i cade neglijent peste umeri, ținându-se doar în doi nasturi și-i iese pe trei sferturi din pantalonii largi, strânși cu o curea plesnită la brâu. Tabloul vestimentar este completat de o pereche de pantofi prăfuiți și scâlciați, prin care ieșiseră monturile proeminente. Cu o astfel de ținută, inconștient, Nea Mărin se consideră, probabil, mai apropiat de oamenii pe care-i coordonează, în mare parte tineri zilieri înfășurați în niște halate mizere. Aceștia mișună printre stivele de lăzi sau butoaie și-și salută șeful la fiecare pas, mai mult pentru a se face remarcați.

Abia după ce intrăm în subteran se poate desfășura în voie, lansându-se într-o tiradă ce friza nebunia despre calitățile curative ale vinului, din care pricepeai că cei care nu au darul consumului regulat sunt niște bieți nenorociți atinși de toate bolile pământului. Prea puțin mă interesau elucubrațiile ilogice ale interlocutorului meu, dar, din plictiseală, îl las să-și desăvârșească delirul. Apoi, o idee prinde aripi dintr-un fulger de gând:

‒ Dacă v-aș invita în seara asta la cel mai luxos restaurant din Focșani și aș comanda o friptură de vânat bine garnisită, ce vin mi-ați recomanda, din acela sau din celălalt? Rostesc la întâmplare două din sortimentele pentru care colaborarea noastră trecuse de culmile succesului.

Nea Mărin sau Marian, evit să intru în jocul angajaților săi și să-i acord titlul de noblețe al senectuții, își ia câteva clipe de gândire, timp în care, din măruntaiele burdihanului său expandat, pe care i se proptise o mână, se stârnește un val de vomă incandescentă care se oprește abia în gâtlej. Și am înțeles din expresia feței că omul nu este pe deplin pierdut pentru societate. Apoi, fără nici un cuvânt, cu o anumită teamă să deschidă buzele, mă duce lângă un butoi imens cu doagele mâncate de vreme. Dă drumul la robinet, iar lichidul maroniu, în lumina spectrală a galeriei, se scurge nestingherit în pahar.

Îmi întinde paharul înainte de a rosti, cu un efort remarcabil de a-și lua aer:

‒ O să iau vreo două sticle din ăsta pentru diseară. Știu un restaurant cum nici la Paris nu găsiți, domniță. Prepară cea mai bună terină de fazan din regiune.

Duc paharul la gură și instantaneu mi se face foame. Încuvințez. Apoi, mă grăbesc să mă întorc la Hussein care, pesemne, încheiase ”deal-ul” cu conducerea unității. Mă duc glonț către el, îl extrag din ultimele amabilități cu directorimea comunistoidă a întreprinderii pentru a-i șopti discret la ureche:

‒ În seara asta luăm cina la restaurant cu Marian Enache, oenologul. Sper să-l convingem să lucreze cu noi.

‒ Cum? Se pricepe la etichete?

‒ Nu, doar la vinuri, dar este suficient.

‒ Nici nu mă gândesc. Am întâlniri mult mai importante în București.

‒ Dragul meu, în imperiul tău de carton vreau și eu jucăria mea. Poate să fie doar un moft, sau poate nu. Creăm o divizie specializată în îmbutelierea vinurilor, am adăugat în timp ce-mi strecuram mâna la reverul sacoului, încercând să-i îndepărtez o scamă imaginară.

Se pare că argumentul final a fost decisiv. Hussein s-a mai înmuiat. În felul acesta rezolva una din problemele care-i dadeau mari bătăi de cap în ultimul timp. Evita cooptarea mea în acționariatul companiei-mamă, cu costuri relativ rezonabile.

Câteva ore mai târziu eram cu Hussein și Marian Enache la restaurant, căutând să-mi duc planul la bun sfârșit. Recapitulând lucrurile importante din acea zi, Marian îmi făcuse o bună impresie, cu excepția aspectului său vestimentar care, oricum, nu este relevant. La o primă vedere era iubit de oameni și, categoric, cunoștea toate dedesubturile din întreprinderea pentru care lucra încă din tinerețe. Începusem să cred că e omul potrivit să-i disloce pe directorii cei mari, general și adjunct. Iar dacă n-ar fi avut destul elan pentru aspirații de mărire, nicio problemă, i s-ar putea inocula. S-ar fi cuvenit să camuflez bine această curajoasă perspectivă. În logica punerii omului potrivit la locul său, gândurile îmi zboară de la Marian la condiția femeii. Cum ar fi dacă femeile ar trece prin lume drept înzestrate cu viclenie sau inteligență malefică? O mare deziluzie pentru ambele tabere. Mai degrabă, femeile ar trebui să facă pe proastele pentru a nu-i lăsa pe bărbați să se considere inferiori.

Nu mă edificasem, subminarea autorității se putea desăvârși în cel mai curat și discret stil, doar din interior sau, mai bine, dintr-o poziție externă? O astfel de dilemă îmi ocupa mintea. Hussein era complet distrat, aproape că-l târâsem până la local. Fuma și din când în când butona pagerul, al cărui sunet strident bipăia aproape neîntrerupt pentru a anunța cine știe ce mesaje dintr-o lume a afecerilor care-mi părea la fel de străină ca cea a extratereștrilor. Dar, cu atât mai incitantă devenise provocarea s-o explorez. În absența lui Hussein, deși fizic era acolo, mă bazam doar pe fler pentru a conduce discuția. Un al șaselea simț, intuitiv, nu mă lăsa să-mi cumpănesc gândurile și gesturile. Mă trimitea direct în vâltoare.

‒ Observ că stați pe o adevărată comoară, dar nu o scoateți la suprafață, am încercat să aprind o scânteie de conversație după ce am așteptat ca ospătarul să ne ia comanda, iar vinul, de data asta de un roșu strălucitor, să se aștearnă cuminte pe fundul paharului.

‒ Ne orientăm și noi în funcție de ce cere piața, domniță, că tot am pătruns în capitalism. Vinurile la români trebuie să fie albe sau roze, să meargă șpriț cu sifon, dulci să fie împreunate cu vodcă sau matrafox, și îndeajuns de slabe ca să se asocieze cu vorbărie multă și politică de cârciumă. Nu ne trebuie cine știe ce calitate. Și, evident, contează la buzunar, prețul vinde marfa. Ce avem noi aici, în butelcă, se bea doar la ocazii speciale.

‒ Da? Eu m-aș simți mult mai atrasă de un bărbat care bea un vin rubiniu.

‒ Înțeleg, domniță, numai că cheflii noștri de pe plaiurile moldave, veneticii acestui ținut glorificat în vremea lui Ștefan cel Mare, au fiecare câte patru-cinci copchii p-acasă, nu toți ai lor, ce-i drept. Abia așteaptă să le moară scârbavnica, ca să se concentreze temeinic asupra paharului, fără a avea regrete că le-au ieșit copiii oligofreni.

Am dat pe gât un strop de vin și m-am ridicat de la masă, înveselită de această ultimă remarcă care m-a motivat să fac, aparent, o constatare nevinovată:

‒ Observ că și dumitale îți place vinul roșu, am rostit în timp ce l-am atins ușor cu dosul palmei pe spatele arcuit, singurul loc de care mă simțeam atrasă, de parcă acea masă diformă de carne împuțită avea doar posteriorul viril.

Se înroșise ca un rac stacojiu, proaspăt dat în fiert. În acel moment am simțit că e pierdut, e al meu. Restul au fost detalii contractuale. Marian Enache se învoise sa primească o sumă frumușică de bani pentru consultanță, dublu cât salariul de la Odobești, care oricum e de mizerie, dar rămânea ca un ghimpe în cadrul întreprinderii de vinificație pentru a-mi selecta vinurile vrac pe care doream să le cumpăr. La finalul discuției sorb, ca pentru prima dată, vinul primenit în pahar, pentru a mă convinge că am în față un degustător priceput. Așteptările sunt confirmate, iar colaborarea pecetluită cu un clinchet ca de coploțel, izvorât din ciocnirea paharelor noastre. Hussein aproape că moțăia lângă mine, fusese un lest toată seara. Trebuie să rog un băiat de prăvălie să mi-l care la hotel. Nu mă pot lupta cu el.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (2)

2

            Sunt profesoară de engleză de peste patru ani la aceeași școală de cartier. Încă de pe vremea lui Ceaușescu. Cu toate acestea, nu mă văd făcând mulți pureci în învățământ. Nu este pentru mine să desțelenesc mințile buruienoase și lipsite de perspectivă ale vlăstarelor din zorii capitalismului deșănțat. Li s-a urcat la cap libertatea la toți, începând de la cei mici! Nu mai există uniformă, nici respect, civilizație, educație. Fusesem pe punctul de a abandona școala în urmă cu ceva timp, când am primit o propunere de consilier juridic la niște arabi ce făceau comerț în România. Nu era mare lucru, doar să traduc niște hârțoage, documente de export sau import, pe care să le depun la autoritățile competente. Și aș fi făcut-o fără regrete dacă divorțul nu mi-ar fi dat planurile peste cap. Rămăsesem să am singură grijă de Luca, iar arabul n-ar fi acceptat în ruptul capului să mă împart între el și copil. În plus, locul de muncă ar fi fost departe de școală tocmai când Luca se pregătea să intre în clasa întâi. Asta e, un tren pierdut. Probabil vor mai veni și altele. Rămăsesem în relații cordiale cu Hussein, care ar fi vrut să-mi facă și curte dacă nu i-aș fi retezat-o din start. Eram prea răvășită ca să mă implic într-o nouă relație. Totuși, rămăsesem amici.

            L-am urât mult pe fostul soț că ne-a lăsat baltă și a plecat. Dar cu timpul am început să-l înțeleg. Suferise mult pe vremea lui Ceaușescu din cauza persecuțiilor politice. Era un rebel incurabil care atrăgea necazurile ca un magnet. La institutul de proiectări unde fusese angajat imediat după terminarea facultății, proiectele lui țineau în spinare o liotă de incompetenți agresivi. Cum adică să vină unul mai tânăr, fără experiență, să le dea lecții? Cu toate astea, își însușeau fără jenă lucrările lui pentru că, vezi Doamne, el nu avea stagiul terminat pentru a fi titular de proiect. Odată, s-a luat la bătaie cu secretarul de partid din institut și nu s-a lăsat până nu ”i-a proiectat” în cap tabloul lui Ceaușescu, de s-a făcut țăndări. A fost și închis pentru asta. Bietul Dinu! Revoluția l-a prins în stradă. Apoi, când a văzut că nimic nu se schimbă în politică, în societate, în economie, la institut, a devenit din ce în ce mai abătut. Începusem să-l urăsc și eu pe Iliescu, de parcă de el depindeau momentele noastre de tandrețe, din ce în ce mai rare. Calendarul nostru de sex se scria pe răboj la Cotroceni. Pe urmă, după ce minerii au invadat Bucureștiul, n-a mai fost chip să-l țin lângă mine și lângă copil. Spunea că nimic bun nu se va alege de țara asta. A plecat în Germania și de acolo, la scurt timp, în America. Hotărârea de divorț i-am expediat-o prin poștă, când lacrimile îmi secaseră deja. Acum, ne mai trimite din când în când câte o bancnotă frumoasă, are grijă să nu fie mototolită, cu portretul lui Franklin. O bancnotă pe care, dacă ar fi aici, i-aș băga-o în fund. Asta e tot ce s-a ales de iubirea noastră.

            Deunăzi mă simțeam ca o stâncă, întărită de suferință. Imună la factorii disturbatori din mediul în care-mi duceam existența. Aici includem și relațiile inter-umane. Omul de lângă mine, cel mai apropiat, nu mă putea copleși. Ochii, secătuiți de atâta plâns, mi se transformaseră în două pietre abrazive de duritatea diamantului, și totodată, cristaline, înșelătoare. Privirea pătrunzătoare putea să macine conștiințe, să disloce sentimente. Realitatea îmi confirmă că orice Hussein dintr-o țara care propovăduiește superioritatea bărbatului asupra femeii reprezintă o provocare pentru mine. Un test pentru forța minții să domesticesc o astfel de lighioană. Iar Hussein era o lighioană a naibii de arătoasă. Pripășit pe plaiurile noastre odată cu cohorta de studenți arabi, ademeniți de Ceaușescu să-și isprăvească studiile în ale materialismului dialectic, în schimbul verzișorilor atât de necesari pentru plata datoriei externe, Hussein se dovedise meșter, mai degrabă, în materialismul eclectic. Înzestrat cu un ascuțit simț comercial, era nelipsit de la petrecerile studențești de prin cămine, unde vindea țigări, cafea, casete video cu filme deocheate, blugi, adidași, și ce se mai putea. Știa să facă și cadouri sau să reducă prețul la sfert, pentru a-și lubrefia canalele de distribuție. Așa l-am cunoscut, pe vremea când mama mă învățase să nu mă culc cu străini. De atunci s-au schimbat multe, iar în ultimii ani am adăugat un strat impermeabil de fard pentru suflet și inimă. Sentimentele rar se exprimau liber pe fața mea. Înzestrată cu această armură, îl sun pe Hussein după mai bine de doi ani, să-l întreb ce mai face, și imediat mă invită în city, la o cafea.

Fostul student arab, bișnițar de cămin, devenise un om de afaceri respectabil, cu un business serios în domeniul producției de ambalaje și etichete. Ha, ha! Tocmai Hussein să se preteze la o astfel de afacere! El, care vizase întotdeauna conținutul, miezul problemei, substanța! Puteam să-l tachinez la nesfârșit pe tema asta și n-aș spune că-i displăcea. ”Lucky, succes la mine în afaceri început cu comerț, ambalaje. Mai întâi trebuie să înveți să vinzi, să ambalezi frumos ceea ce vinzi. După aceea te califici pentru afacerile cele mari. Noi am face tare echipă bună împreună. Înțelegi măi?” Înțelegeam prea bine. Ambalajele sunt doar o bornă, o amăgire pentru disimularea adevăratelor preocupări. În sinea lui, Hussein era atras de esențele pure, dar, până acolo, căuta să nu ardă etapele. Total diferit față de mine, suficient de pragmatică, sincronizată cu vremurile, pentru a mă ghida după principiul ”scopul scuză mijloacele”. În schimb, Hussein se împiedica de cuvinte, de veșminte, de cultura sa arabă pentru a ajunge la inima mea. Nu-i mai puțin adevărat că aceasta se afla închisă într-un cufăr ferecat, nu așa ușor de desfăcut. În ceea ce mă privește, mi-aș oferi mai lesne un alt triungi, cu laturile mai puțin rotunjite și aflat undeva mai jos. E musai să vin și eu cu ceva în capitalul social al unei noi alianțe comerciale. Iar un alt activ viabil nu posedam. Cum spuneam, Hussein se săturase să aștepte la porțile dorului, evocând expresii artistice de învăluire, frumos ambalate în limbile română sau engleză. Țintea cât mai sus pe scara grațiilor mele.

Într-o noapte parfumată de vară, îmi desfac cufărul, dar nu cel mare în care pulsează haotic o inimă rănită. Chiar și așa, alianța era pecetluită. Tocmai se semnase un contract uriaș cu un celebru producător de vinuri din zona Vrancea, să le livrăm etichete, lăzi, sticle, cutii de carton pentru ambalat, iar evenimentul se impunea sărbătorit cum se cuvine. În pripă, ne dăm întâlnire în Club A, unul dintre puținele pe care le știam de pe vremea studenției noastre. Am avut grijă să-l pregătesc pe Hussein pentru întâlnirea ce avea să urmeze, întrucât o invitasem și pe Silvia alături de nelipsitul Geo.

‒ Ai mare atenție ce dai pe goarnă! Asta e un securist nenorocit care află și ce n-ai spus, citește printre cuvinte. Iar arabii sunt feblețea lui. Mare lucru să nu te provoace la o discuţie despre intimitățuri, ca să te înfunde a doua zi.

‒ Dragă Lucky, da eu nu dau nimic pe goarnă, la mine cântat este doar la darbuka, a încercat Hussein să facă pe prostul. Însă am priceput că a înțeles ideea din modul cum îi tremurau genunchii.

Ne întâlnim toți patru la lumina unui felinar public de pe Lipscani și pătrundem pe o scară îngustă la subsol, ca într-o galerie de șobolani. Dacă s-ar propaga vreo flacără în interior, am lumina feeric, cu propriile trupuri, multă vreme pentru a întreține vâlvătaia. Un gând fugar, risipit în fumul opac, îmi dă de rumegat angoase fără sens. Ochim o masă mai retrasă de unde se vede doar un sfert din scena pe care își acordează chitarele un cantautor cunoscut. Cel puțin așa lasă de înțeles efervescența care cuprinsese mesele din față și tinerii care, fără a avea locuri la mese, se înghesuiau pe buza scenei cu câte un pahar de băutură în mână. Pentru mine, care sunt o habarnistă în domeniul muzicanților la modă, e mai important ce se petrece la masa noastră. Încă dinainte de a intra în club mă tot gândeam cum să-l prezint pe Geo pentru a nu vexa pe cineva. Nu puteam s-o trântesc nonșalant: colonel de securitate Geo Arnițoiu, mă rog SRI, m-ar fi corectat el, specialist în racolări și trierea cadrelor. N-aveam încredere nici s-o las pe Silvia să facă prezentările, pentru c-ar fi zbârcit-o rău sau s-ar fi bâlbâit nemăsurat. Salvarea o primesc chiar din partea lui Geo care, de cum se așeză pe taburetul scund din preajma mesei rotunde, își ia un aer prețios și postează în fața fiecăruia dintre noi câte o carte de vizită, declamând plin de emfază: ”Astăzi dau de băut la toată lumea. Cine mă refuză îl privatizez. Ha, ha...” Apoi îi trage o ventuză zdravănă Silviei cu niște buze voluptoase, ca de urangutan hămesit.

Hussein, care dorea să sărbătorească contractul, se face mic de tot. Dacă ar fi avut un spațiu deschis, probabil, ar fi luat-o la goană și nu s-ar fi oprit până la el în deșert. Da, exact ca Forrest Gump. Abia atunci, văzându-l pe Hussein cum se scurge de pe scaun, îmi opresc privirile pe cartea de vizită inscripționată: ”Geo Arnițoiu, director adjunct, Direcția Privatizare”. Iar sus de tot, spre marginea din stânga a cartonului dreptunghiular, cu majuscule și litere aurite pe fondul lucios, scria: ”FONDUL PROPRIETĂȚII DE STAT”. E limpede! Dacă această instituție nou-înființată numește în poziții-cheie oameni cu probitatea profesională și, mai ales, trecutul lui Geo, înseamnă că are intenții cât se poate de serioase cu scheletele industriei socialiste. Ura! Sar în sus ca mânată de un resort, trăgându-l și pe Hussein după mine, dau ocol mesei și-l îmbrățișez pe Geo, urându-i activitate lungă în noua funcție. Hussein, în spatele meu, mă secondează făcând același gest. Abia după ce mă retrag simt dogoarea urmei unei mâini discrete, dar energice, pe una dintre coapsele mele. Instinctiv arunc o privire fugară către Silvia care râdea cu poftă de surpriza pe care ne-o provocaseră cărțile de vizită distribuite de Geo.

‒ Atunci, să sărbătorim, să curgă vinul, decretez, întorcându-ne la locurile noastre.

Discuția care s-a iscat după ce vinul a gâlgâit în pahare, s-a învârtit în jurul profesiilor și activităților noastre atât de diferite. M-am ferit să folosesc termenul serviciu care, în cazul lui Geo, n-ar fi avut cel mai curat înțeles. Așadar, job-urile noastre sunt atât de diferite, dar fire nevăzute sau conexiuni nebănuite se întrețes precum pânze de paianjen în lumina spectrală a galeriei din buricul târgului, împodobind cu filigran arcada unei ferestre de decor. Ar putea fi fereastra de oportunitate, mă surprind cugetând. Silvia este legată de Geo prin corecturile la diverse norme metodologice scrise în limba analfabeților, eu cu Hussein prin mici mișmașuri la fel de străine de normele deontologice, dar adevăratele odgoane abia de se întrezăreau pe axul timpului. Mânată de o puternică energie instinctuală, la un moment dat surprind pe toată lumea, declarând că ceea ce nu mi se potrivește deloc este tocmai profesia de dăscăliță. Vreau o schimbare cu viața mea. Silvia rămâne perplexă, uitându-se la mine ca la ultimul ei punct de sprijin luat de o viitură. În schimb, ambii bărbați din preajma mea nu contenesc cu încurajările, aplaudându-mă zgomotos. Totuși, mă măsoară din priviri cu suspiciunea că mă luasem prea în serios să folosesc expresii tranșante, indubitabile, după un pahar sau două de vin. Ca să arăt că sunt pusă pe fapte mari, mă ridic în picioare și întind o mână spre cantautorul care tocmai isprăvea o pauză de țigară și trecea fugar pe lângă masa noastră, înainte de a-și relua cântarea.

‒ Mă numesc Lucky Gheorghe. Cu cine am onoarea?

‒ Alexandru..., dar pentru prieteni sunt Ducu. Ducu Bertzi, mi-a răspuns cu un zâmbet formal, pregătit să-și continue traseul spre scenă.

‒ Dragă Ducu, pot să-ți spun așa? Ai cântat minunat. După recital, te invităm la masa noastră. Avem deja trei motive de sărbătorit. Nu-i așa băieți?

‒ Îmi pare rău Lucky. De aici plec direct la un alt eveniment. Poate altă dată, s-a scuzat folkistul cu o bună cuviință care te făcea să crezi că regretă profund existența unui alt program pe care trebuie să-l onoreze.

Deși am fost refuzată, ce-i drept politicos, poate mai politicos decât o meritam, gurile căscate s-au închis mult după aceea. Și au făcut-o căutând paharul pentru a-și turna licoarea pe limbă și în creier cu fervoarea celui care caută înțelesuri acolo unde nimic nu este de înțeles. Nimic nu era rațional în gândurile, în gesturile mele, dar simțeam că sunt călăuzită de o nebunie controlată, că instinctul mă duce în direcția cea bună. 

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (1)

1

Sunt bărbat. Am fost. O infecție purulentă pe corpul unei societăți în descompunere. O hidoșenie scelerată, călcând peste cadavre, care-mi ostoiesc setea de înavuțire din vlaga celor căzuți. E singura care mă ține cât de cât preocupat, să nu-mi zbor creierii cu revolverul din sertar. Sunt om de afaceri, ce dracu! Doza de drog pătimaș pe care mi-o extrag din privirile tulburi și rugătoare ale celor pe care i-am țepuit se cere a fi crescută. Simt repulsie față de semenii mei, fie ei bărbați sau femei. Repulsie față de mine, un avorton ciudat ajuns la vârsta maturității, care nu sunt în stare nici măcar să satisfac o femeie. Când eram mai tânăr, mă străduiam să lucrez cu degetele și limba pentru a nu-mi altera egoul în formare, dar m-am plictisit și de asta. De viață de familie nici nu poate fi vorba. Pe mine mă întreține ura, nu iubirea. De ce să mă complac în minciună, susținând sus și tare amabilități fără sens, cuvinte frumoase și pompoase, cadouri, dezmierdări, rahaturi, așa cum fac nouăzeci la sută dintre bărbații căsătoriți? Sunt și așa destul de nefericit cu mine însumi, ca să mai adaug o nouă valență acestei nefericiri. Nu mă suport. Nu vă suport! De fapt, nu vă suport pentru că sunteți ca mine, oameni, aveți mâini, picioare, ochi, nas, gură, ce mai, trăsături umane, penis, pentru unii funcțional. De aceea nu vă suport! Penis…. de aceea nu vă suport! Nu vă su...

Ecoul din gând devine persistent. M-am hotărât, trebuie să fac o schimbare cu viața mea. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Nu mă simt confortabil în corpul meu. Această carapace hidoasă nu mă mai încape. Sunt pregătit pentru o operație de schimbare de sex. O lume nouă mi se deschide la picioare. Un nou avatar se înalță pe scheletul unei existențe chinuitoare. Nu e o schimbare de formă, ci de fond. Scot o coală imaculată din sertar și stiloul gravat cu inițiale. Albul intimidează. La fel de albă ca existența mea de aici înainte. Încep să scriu cu litere boante ce se așează greoi pe hârtie. Testament: „Subsemnatul Gheorghe Luchin, cetățean român, necăsătorit, fără descendenți și fără ascendenți în viață, las doamnei Lucky Gheorghe întreaga mea avere mobilă și imobilă, înțelegând să o desemnez legatară universală. Acest testament reprezintă ultimul meu act de voință pe această lume.”

Nu mă voi uita înapoi. Nu regret nimic din ce a fost și nu voi regreta nimic din ce va fi. Știu, mi se vor arunca în cap tone de lături. Voi fi considerat un inadaptat cronic, un idealist pornit să schimbe lumea și sfârșind prin a se schimba pe sine, un uzurpator, o mumie înviată atinsă de blestemele celor rămași desculți. Nu-mi pasă. Va fi de ajuns o donație simplă pentru Patriarhie ca să le închid gura la toți, să le demonstrez că sunt o alta. Mi-am programat intervenția la o clinică din Tel Aviv, departe de freamătul de acasă. Sunt... dematerializat. Nu-mi simt corpul, nu mă furnică degetele de la picioare, palmele. Nici măcar fruntea. Transformarea e la nivelul minții, a sufletului care s-a înălțat de la trup și a schimbat toate datele percepției masculine. Dar ce-o fi cu corpul meu? Sunt adormit. E o stare indusă. Mă voi trezi femeie. O mângâiere stranie îmi răcorește pieptul. Încep să mă dezmeticesc.

‒ Mami, mami, trezește-te! Întârziem la școală. Ce se întâmplă cu tine? E ora opt fără zece.

‒ Of, ce coșmar! Am visat că eram bărbat. Un bărbat ratat. Parcă trăiam într-o altă viață... Nu-i nimic puiule! Te învoiește mami la prima oră. Luca, te descurci să te îmbraci singur?

‒ Da, mami.

Menajera nu a ajuns. Unde o fi zăbovind tuta asta? Of! Parcă mi-a zis ceva că întârzie. Am sărit în blugi din trei mișcări și, după o toaletă sumară, o trecere rapidă prin bucătărie, de unde am înșfăcat un sandviș, eram pe ușă afară cu copilul de mână. În stradă, aerul răcoros al dimineții mi-a picurat în nări valuri de sânge oxigenat, asemeni curei cu aerosoli deasupra unui ibric cu cafea tare, italiană, sau a unei prize bune la ieșirea din club, după o noapte prelungită, stropită îndelung. Ce-s prostiile astea? La început visul, acum acest gând... N-am mai prizat ceva de dinainte să-l am pe Luca. Oare din sferele înalte ale creației, unde mi se coace destinul, se pregătește ceva? Hazardul acestei vieți vrea să-mi joace o festă, strămutându-mă din existența mea banală? Îmi strâng copilul de mână, mai tare ca de obicei, gest anume făcut pentru a mă extrage din gând. Unde oi fi pus cheile de la mașină? După o căutare sumară, realizez că mașina e descuiată, iar cheile în contact. Așa a stat peste noapte. Ceva straniu se întâmplă cu mine.

Nimeresc la școală la jumătatea orei. Împing copilul pe ușă ca pe o jucărie înfrânată, cu capul în piept și ochii în lacrimi, îmi cer scuze de la dobitoaca de învățătoare, gest de supremă umilință, și caut să ajung în zbor în cancelarie. De după colț, la scări, dau nas în nas cu un chipeș de-a doișpea. Mai să cad jos de uimire. Mai să mă prindă. Nu mi-e clar ce urmărește pramatia, caută să mă întărâte sau mă vrea doar întărită? Întărită parcă, cel puțin la bust. De-ar fi fost cu câţiva ani mai mare, ce mascul aş fi făcut din el!

‒ Bună... ziua, doamna profesoară.

‒ Bună, Dima, ce-i cu tine pe scara profesorilor? Sau te pomeneşti c-ai învăţat pronunţia corectă în engleză? Pesemne vrei să mă provoci la ascultat data viitoare, am surâs ștrengărește.

‒ Pronunţia n-o pot învăţa decât din gura dumneavoastră. Ha, ha... Aici îmi aştept diriga să iasă din cancelarie. Are să-mi comunice ceva pentru şedinţa cu părinţii.

‒ Bine, vedem noi.

Ajunsă în cancelarie, m-am tolănit pe un fotoliu și m-am cufundat cu capul în mâini. Nu știu cât am stat așa. Poate o jumătate de oră, poate mai mult. Timpul avea răbdare cu mine, nu mă zorea de la spate. Până să încep orele mai era destul de așteptat. Probabil devenisem o curiozitate morbidă, un fel de natură moartă, de genul celor văzute la muzeul figurilor de ceară, pentru colegii de cancelarie. Câțiva au încercat să mă pipăie pentru a se convinge că ceea ce privesc este aievea, că nu-i înșeală ochiul, apoi s-au scuzat cerșindu-și privilegiul de a-mi aduce un pahar cu apă. Bieți ignoranți ipocriți, care abia așteaptă să împrăștie în cele patru zări o bârfă cât de mică despre cum am ajuns eu mahmură la ore! Noroc cu Silvia, prietena mea bună de la catedra de română. De cum m-a văzut, m-a extras de acolo punându-mi o țigară în gură și chemându-mă pe terasă la un fum.

‒ Presimt că ai ceva important să-mi povestești, mă abordează Silvia în timp ce-mi aprindea țigareta. Niciodată nu te-am văzut așa dărâmată după o noapte de chef. Unde ți-ai permis să mergi fără mine?

‒ Dacă ți-aș spune nu m-ai crede. E prea banal. Acasă, în pat cu Luca. M-am zvârcolit toată noaptea din cauza unui vis ciudat, care s-a repetat de câteva ori. Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar existența mea după divorț cunoaște un singur nume masculin: L-u-c-a.

‒ Lucky, scuză-mă, n-am încotro și trebuie să ți-o spun franc: arăți foarte rău. Mai bine te-ai învoi pentru astăzi. Și cu toate păsările astea de pradă de aici... Abia așteaptă să te devoreze. Nici nu știi când te poți trezi cu o inspecție.

‒ Dă-i în mă-sa! N-am nimic. Mă pudrez puțin și sunt ca nouă. Mai bine mi-ai povesti tu despre securistul tău. Duci o viață mult mai palpitantă decât cloaca anostă în care vegetez eu.

Silvia ajunsese o negativistă convinsă, de un pesimism incurabil. O relație cu un bărbat din subteranele unei societăți în descompunere era tot ce-i lipsea. Totul devenise susceptibil în privirea ei, când îl bănuia pe Geo de vreo escapadă sau, mai rău, de fapte necurate. Prin natura meseriei, deh, se mai întâmplă și necurate, unele regretate, dar cele mai multe nu. De la modul cum se îmbracă, cu ce gesturi o întâmpină sau pe ce ton vorbește, cel mai mic amănunt îi dădea de bănuit. Dacă ar fi avut o forță supranaturală, să pătrundă în mintea lui, ar fi făcut lucrurile exact pe dos. N-avea nici o îndoială că încărcătura subversivă este bine camuflată, cu un scop malefic întotdeauna definit și îndeajuns de subtil. Conspirațiile îi vizau și viața de familie, nu numai viața societății. Purta în ea un zbucium perpetuu pentru clipa de grație în preajma bărbatului iubit. Reușea, fără efort, performanța de a aborda întregul spectru al stărilor de spirit într-un singur minut. Ce mai, viața ei emoțională putea fi considerată un terci care oscila precum ecranul unui sonometru în timpul unui concert de muzică rock. Dacă aș fi avut vreo înclinație către psihologie aș fi putut-o lesne diagnostica cu o tulburare bipolară destul de severă.

 De fapt, nici nu sunt convinsă că-l iubea. Poate că iubirea Silviei să consuma în propria ei zbatere, autoflagelându-se sau sodomizându-se intelectual în fața unui Geo cu față de porc. Acesta era exact opusul Silviei, de o autosuficiență crasă. Un monstru zămislit în regnul vegetal, trecut apoi prin stadiul animal, unde evoluția sa sentimentală, chiar și cea emoțională, au fost brutal curmate. Trupul lui mătăhălos, aproape insensibil la gesturi delicate, era dotat cu o minte care-l guverna ca un tiran. Dacă amanta lui avea calitatea de a se metamorfoza în funcție de cele mai stranii capricii, Geo păstra în el un monument de consecvență, neabătându-se de la linia construirii socialismului, sau, mă rog, acum a capitalismului, trasată de organele superioare de partid și de stat. Când am abordat-o pe Silvia despre relația ei, m-a făcut să înțeleg c-am pus degetul pe rană: ”Palpitantă pe dracu! În ultima vreme mă caută doar din interes, să-i corectez nu stiu ce documente de la birou. Vrea secretară cu filologie. Ba, pardon! Apartamentul unde ne mai întâlneam noi a trebuit să-l predea. Cred că se duce de râpă relația noastră. În plus, e super-stresat, nervos, egoist. Nu știe ce se va alege de el în aceste vremuri tulburi”.

Într-adevăr, gravissima situația! După cum o descria Silvia, ziceai c-ar fi venit apocalipsa, iar lumea se termină odată cu mazilirea capilor unui serviciu. Lucrurile nu stau nici pe departe așa. Securiștii s-au descurcat bine-merci în orice regim. În fond, sunt antrenați să facă față unor situații neprevăzute. Ultimii ani însă l-au îmbătrânit pe Geo peste măsură, prin lipsa de stabilitate și predictibilitate. S-a văzut introdus într-un malaxor de funcții și job-uri, cu niște organigrame întortocheate, făcute parcă de țicniți, atingând și câteva borne importante precum Comitetul de Stat al Planificării, Uzinexport, Bancorex. Acum, presimțea că se va striga iarăși adunarea. Nu-i lasă tătucul din brațe așa ușor, îi plantează pe ici, pe colo, prin societatea civilă.

‒ Hai să nu exagerăm! Să nu-mi spui că vacanța în Bahamas a fost tot din interes? Vezi cum ești! Ai putea să fii și tu mai înțelegătoare. Poate chiar trece printr-un moment...

‒ Nooormal că din interes! Ce credeai? Intrase zaharisita aia de nevastă-sa la idei și-i făcea zile fripte, așa că m-a expediat la Nassau ca pe un colet, până se mai liniștesc apele. Dar ce, s-au liniștit? Nici la birou, nici acasă. O tot scaldă cu divorțul.

Asta era! Geo îi promisese că o să divorțeze și o să-și facă intrarea în scenă cu ea, imaculata. De parcă individul ar fi de capul lui, nu o marionetă sinistră în mâinile păpușarului șef. Orice relație pasageră reprezintă o vulnerabilitate, o știa bine. Așa că, pentru un astfel de individ, o moluscă fără coloană vertebrală, sau, mai bine zis, al cărui schelet se transformase în cochilie și nu știe cum să se ascundă mai bine în străfunduri atunci când vede dincotro bate vântul, cea mai bună soluție este temporizarea. Nu puteam decât s-o compătimesc pe Silvia și, alături de ea, pe milioane de gâsculițe ce rătăcesc prin spațiul poluat al acestei lumi, ca niște muște bete într-o sticlă, fără niciun fel de orizont. Geamul sticlei creează iluzia de spațiu, dar, de fapt, sunt țintuite într-o capcană cu vederea la natură. Mă mir că sistemul l-a lăsat să-și facă mendrele până acum. Sau i se pregătește debarcarea într-un job lumesc, prin vreo companie străină sau vreun minister, unde relațiile extraconjugale sunt o virtute. Dar ce-mi pasă mie? Silvia să-și poarte singură crucea dacă n-are pic de viclenie în ea. N-am de gând să-i deschid ochii ca apoi să creadă despre mine că vreau să-i fur bărbatul.

‒ Nu știu ce să zic, Silvia. Uneori, oamenilor le e frică de schimbări radicale în viața lor. Dacă Geo are dificultăți și la serviciu... Îți dai seama că nu-i ușor. Poate ar trebui să ai mai multă răbdare. Acum trebuie să plec. Mă duc să mă aranjez puțin la păr și apoi intru la ore. Dacă vrei, ne putem vedea mai târziu la un ceai. Pa!

Evident, nu aveam nici cea mai mică urgență să plec. Dar în starea mea de oboseală și lehamite, de școală, de oraș, de lume, de tot, simțeam că mă apucă o greață teribilă dacă mai stau să ascult smiorcăielile dezarticulate, de copil răsfățat, ale Silviei. Peste drum de școală se vedea sigla mare a unui coafor, așa că n-ar fi o idee rea să mă fac puțin la păr înainte de a intra la clasă. Decizie cât se poate de inspirată. Masajul capilar, combinat cu repausul impus de scaunul circular, cu spătarul la patruzeci și cinci de grade, au avut efecte miraculoase pentru a-mi reda vigoarea pierdută.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

Un oraș pentru memorie

Când mă gândesc la anii copilăriei, constat cu nostalgie că o părticică din mine a rămas impregnată în asfaltul umed și răcoros al străduțelor ce brăzdează Râmnicul Vâlcii. Acest oraș pitoresc de provincie este prea mic pentru a fi străbătut cu mijloacele de transport în comun și, totodată, suficient de mare pentru a nu te plictisi de fiecare colțișor al lui. Așazat, ca într-o căldare, la intersecția a două guri de apă, pe malurile nisipoase ale Olăneștiului și Oltului, este străjuit de jur împrejur de coline înalte, prietenoase vara cu tinerii dornici de evadare. Dacă pietrele ar putea să vorbească, atunci poate mi-ar recunoaște foșnetul pașilor, ca o mângâiere, peste bucățile de caldarâm, cu cele puține, dar osoase kilograme de licean. Capela, Petrișor, Cetățuia, Malul Alb sunt și acum, nu doar niște nume abstracte, ci imagini mișcătoare de neprețuit în memoria ființei mele. Aceste turnuri de control, de unde orașul se vede mic și insignifiant, înghesuit în matca sa de o linie albastră, curgătoare, îi dădeau o particularitate meteorologică.  Practic, în acea căldare, primeam cu bunăvoință veri răcoroase și umede, precum și ierni blânde, în care zăpada constituia o raritate. Viscolul sau vipia din Bărăgan, aici se vedeau doar la televizor.

Îmi amintesc cum în iernile de pe vremea lui Ceașcă, la prima zăpadă mai consistentă căzută în capitală, aflam de la televizor despre oprirea circulației pe drumurile publice, în toată țara. Aveau voie să circule doar mașinile de întreprindere. Chipurile, pentru siguranța șoferilor și curățarea drumurilor, dar, de fapt, se dorea o economie de carburant. Când țara era sub omăt, la noi în Vâlcea era soare, frumos, temperaturi mediteraneene. Orașul părea încremenit, străzile pustiite, de parcă o forță divină se jucase cu el și-l transformase într-o imensă pânză impresionistă, așezată pe un șevalet imaginar. Bulevardele goale erau o binecuvantare pentru copii. Luam câte un bolovan de cretă și desenam șotroane, terenuri de tenis cu piciorul, direct pe axul drumului. Uneori, chiar dislocam vreo două borduri pentru a face porți și încingeam un fotbal cu băieții. Surplusul de haine, oferite de părinții prevăzători, avea aceeași întrebuințare, când nu găseam borduri. Rar ne deranja câte o mașină de întreprindere. Singura pecete a iernii era larma diurnă care se termina neobișnuit de repede, odată cu înserarea prematură. Iluminatul stradal lipsea cu desăvârșire. Uneori era beznă și în blocuri, din aceleași considerente economice. Atunci, urcatul pe scări până la etajul șapte se transforma într-un joc morbid de-a v-ati ascunselea, când prindeai câte un colocatar în brațe, ce venea din sens invers, mai să te dea pe spate. Singurul reper în oceanul de smoală era o balustradă aspră, fracturată din loc în loc.

Iarna trecea repede, de parcă nici n-ar fi fost, iar vara venea cu alt avatar, greu de înțeles pentru cei care n-au trait acele vremuri. Blocul cu poșta din Ostroveni era locul în care se consumau aceste stranii metamorfoze ale copilăriei. Aproape în fiecare zi urcam pe bloc unde terasa liftului era înțesată cu bucăți de aluminiu laminate în cele mai stranii forme și dimensiuni. Puzderie de antene TV, orientate când spre sârbi, când spre bulgari, pentru a evada din televiziada ceaușistă! Urcam acolo, nu neapărat pentru că aveam ceva cu antena sau cu purecii care însoțeau, de cele mai multe ori, imaginile mișcătoare de pe micul ecran. Ci, pur și simplu, ca să mă relaxez în liniște. Îmi plăcea să privesc în zare dimensiunile orașului, forțându-mi privirea să sfredelească versanții alburii ce se înălțau după coama ultimelor blocuri, sau să mă las cotropit de gânduri bizare despre fantasme din alte lumi. Uneori, când vremea caniculară își făcea mendrele, iar cerul nu era pătat de vreun nor, terasa blocului devenea loc de petrecere a timpului liber. Femeile întindeau câte o pătură și făceau plajă pe planșeul cu smoală care, uneori, se deforma ca plastilina sub presiunea kilogramelor atinse de celulită. Bărbații jucau table sub ligheanele antenelor pe post de umbreluțe, însoțiți de un clinchet ca de clopoțel venit de undeva de la umbră, dintr-o căldare cu gheață, în care-și făceau loc și câteva sticle submersibile. Iar când se preconiza vreun eveniment sportiv, meci de fotbal în cupele europene sau turnee finale de campionat mondial, european, se circula mai ceva ca pe bulevard. De obicei, bărbatul stătea sus pe bloc, cu mâna făcută căuș în jurul suportului metalic, iar nevasta la televizor, cu fereastra deschisă, striga: ”Mut-o mai la stânga!... Dăi, dăi!... Las-o așa!” Atunci îmi luam tălpășița pentru că-mi plăcea să stau singur pe bloc, să simt egoist mângâierea soarelui.

Alteori mă plimbam singur pe străzi, doar cu gândurile mele. Fiind un copil firav, îmi plăcea să mă visez cu puteri supranaturale și să-i pedepsesc pe cei care mă nedreptățeau. Pașii mei aveau traseele bine bătătorite, plecând să cucerească punctele cardinale dintr-o margine de urbe numită Ostroveni. Mă îndreptam ades spre Sala Sporturilor unde făceam antrenament, traversând podul metalic de cale ferată și, apoi, lăsam în urmă gara veche și prăfuită, plină de navetiști, cu mirosuri pestilențiale. Alte trasee, marcate zilnic, duceau spre liceul economic din capătul sudic al fostului bulevard Lenin, ori spre centru, peste Podul Vinerii Mari. Erau atât de mecanice aceste deplasări, încât, dacă aveam nevoie de vreo deviere de la destinație, mă trezeam după muuult timp că am greșit calea. Drumul spre liceu trecea printr-un cartier de case absolut minunat, străjuit de copaci tăiați la linie, care porționau cu umbrele lor bucățile de asfalt. Acest cartier de case s-a transformat în ultimii ani într-o hidoșenie arhitecturală, după valul de primari penali pe care i-am scos din anonimat, printr-un gest profund democratic, de autoflagelare cu ștampila de vot. Dar, atunci, era minunat să trec zilnic pe sub ziduri de iederă și gărdulețe, în pas avântat în răcoarea dimineții, sau mai potolit spre amiază. Pe sub acele ziduri mi-am permis pentru prima dată să ating mâna unei fete. Mergeam alături de ea de multe săptămâni și nu îndrăzneam să-i spun niciun cuvânt până la liceu, pentru că tot drumul mă gândeam cu ce să încep. Uneori îmi notam subiecte de conversație și acasă, dar când ajungeam să le rostesc îmi dădeam seama că nu se potrivesc.

Viața de licean nu avea nimic în comun cu celebra metaforă bacoviană ”Liceu – cimitir al tinereții mele”, în schimb liceul era amplasat în imediata vecinătate a unui cimitir, cât se poate de autentic. Acolo își făceau veacul fumătorii din anii mai mari. Era un loc mai dosit și, în plus, aveai de unde aprinde, lumânări și chibrituri la tot pasul. Pentru a ajunge în cimitir era musai să traversezi terenul de sport, dar, chiar și acesta era greu de supravegheat. Se afla la înălțime, pe o colină în spatele liceului. Puțini profesori, în afara celor de sport, se învredniceau să urce cele douăzeci și ceva de trepte până pe platou. Așadar, terenul de sport reprezenta paradisul manifestărilor de libertate adolescentină, locul unde se făceau și se desfăceau universuri, se legau prietenii trainice.

Mi-e atât de dor de Râmnicul Vâlcii de atunci, un univers arhitectural maiestos ce căpăta proporții în raport cu talia de buzunar, încredințat fiind de privirile mele timpurii. Dar, oricât m-aș strădui, este rămas undeva în urmă.

Jurnalul unui uberist (10)

În ciuda apartenenței la secolul vitezei, nu doar mișcarea ar trebui să reprezinte scopul existenței noastre. Goana nebună se cere din când în când stavilită. Repausul dintre curse, asemeni spațiilor albe dintre cuvinte, creează un echilibru și o armonie în mintea sau sufletul peregrin, obosite de excesele vieții. O pauză bine-venită pentru a trage aer în piept și a fi pregătit pentru runda următoare de trafic infernal, unde fiecare palmă de stradă suflată colegului de semafor este necesară pentru a mângâia orgoliul semeț, vanitatea de peșteră a concetățenilor noștri. În aceste momente de liniște interioară deschid internetul de pe telefonul mobil, butonez presa on-line și intru pe un alt teritoriu de nestăpânit.

Liniștea mea se risipește de cum constat că jurnalismul angajant, mobilizator, care-ți trasează ție, cititorule neștiutor și credul, limita dintre bine și rău reprezintă noua ordine în activitatea de breaslă. De parcă cititorul n-ar mai deține facultățile necesare unei drepte cumpăniri, n-ar mai gândi rațional, fiind nevoit să apeleze la un tutore care să-l ia de mânuță și să-l treacă strada îndoielilor, pentru a i se arăta în toată splendoarea sa, adevărul. Iar noi, receptorii acestor mesaje tranșante, neechivoce, care nu lasă pe nicăieri puncte de suspensie, pauze de gândire, ce facem? Ne însușim fără urmă de tăgadă produsul prefabricat cu poleială de adevăr.

La un astfel de public care compune, preponderent, societatea românească actuală a prins de minune dihonia de tip sperietoare feudală, George Soros. Evident, acțiunile sau inancțiunile ce sunt puse în cârca acestui guru al finanțelor, deghizat în păpușar politic, fac parte din categoria celor subversive și foarte bine organizate. El și numai el se face responsabil, în viziunea analiștilor și comentatorilor politici, de tot răul care s-a pogorât peste noi. De la coruperea politicienilor până la acționarea unor pârghii pentru instaurarea unei noi ordini mondiale, nimic nu este eludat. Acel bătrânel cu o minte diabolică și bani mai mulți ca Gigi Becali (un fel de etalon pentru prosperitatea autohtonă, dar și pentru grobianism, aș adăuga eu) nu lasă nicio speranță la voia întâmplării. Orice eveniment politic, cât de mic, este interpretat în aceeași cheie sorosistă.

Ar deveni amuzant dacă n-ar fi de plâns să privim cum, prin contagiune, tuturor politicienilor le e frică să nu fie asociați cu fundațiile și organizațiile lui Soros, mai ales prin preajma alegerilor. Iar dacă se descoperă o cât de mică interferență, cel prins cu mâța în sac nu mai are nicio șansă de reabilitare. Se fac dezvăluiri, se umplu ecranele televizoarelor cu denunțuri. Linșajul mediatic îmbracă cote paroxistice.

 Cât de simplă poate să fie această tehnică de manipulare pregătită în taină, în laboratoare de dezinformare empirice! Ea se devoalează ca hârtia de turnesol dacă înlocuim câteva piese în angrenaj. Este suficient să-l scoatem din scenă pe George Soros și să-l introducem pe Fethullah Gulen în Turcia sau un personaj colectiv cu un nume incitant, ”Statul Paralel” în România. Ce observăm? Ni se evidențiază o completă lipsă de varietate, aceleași teme fiindu-ne puse pe tapet. Aș putea adăuga, chiar lipsă de imaginație, dacă mi-aș dori să fiu malițios. Aceeași încărcătură subversivă și conspiraționistă este adusă în prim plan pentru a știrbi din idealurile mărețe ale acestei nații. Dar dacă... Cei care știu cum se fac și se înnoadă ițele manipulării strigă ”uite hoțul!” pentru a ne uita după fugar într-o direcție greșită? În timp ce în partea opusă, de regulă la est, își văd nestingheriți de sfori, cu care trebăluiesc prin România? Să fim serioși, banii lui Soros sunt o glumă pe lângă rublele țarului Vladimir.

Pauza se prelungește. Opresc definitiv punțile de legătură din aplicație cu călătorii grăbiți. Deplasarea la voia întâmplării prin acest oraș cauzează grav confortului psihic! Îmi frec bine ochii obosiți. Nu mi-e clar ce mi i-a obosit în asemenea hal: cititul pe ecranul cu lumină prea artificială sau condusul de ore bune? Privesc mai adânc în spatele rândurilor scrise cu caractere mărunte, pentru a vedea o iluzorie pădure din spatele unor copaci imaginari. Și ce-mi sare în ochi? O interpelare în Congresul American a celor trei giganți ai internetului, Facebook, Twitter, Google, îmi dă de gândit. Un distins membru al Senatului Statelor Unite, din comisia de ”Intelligence”, a dat frâu liber concluziilor: ”Platformele dumneavoastră sunt folosite de puteri străine, de puteri ostile statului american, de puternice forţe antidemocratice, pentru modelarea opiniilor şi influenţarea opţiunilor democratice în statele lumii. Războiul se duce prin intermediul dumneavoastră. Un număr de 126 de milioane de americani, acum ziceţi că 150 de milioane, au fost expuşi conţinutului de mesaje venind din Rusia. Ce aţi făcut? Nu aveţi nimic de zis?! Ruşii se implică prin platformele dumneavoastră şi în democraţiile europene, unde găsesc mai uşor decât la noi auditoriu şi susţintători. Ştim, avem informaţii clare că s-au implicat în alegerile din Franţa, în Germania, în Brexit, în separarea Spaniei, în Catalonia, au pus piciorul în Scoţia. Înţelegeţi ce faceţi, pricepeţi ce generaţi? Ruşii lucrează pe teme care ne despart, să adâncească disputele. Aşa se cucereşte lumea, domnilor! Pun pe platformele dumneavoastră mesaje care ţin de ura de rasă, imigraţie, drepturile omului, LGBT, creştinătate. Polarizează democraţiile, rup state. Ce ne vorbiţi aici că dumneavoastră construiţi comunităţi? Le divizaţi, le subminaţi! Ne-au luat la ţintă veteranii de război, militarii sunt targhetaţi, postările vizează de obicei ambele tabere pentru a adânci conflictul. Ei joacă cu toţi, să divizeze. Ţinta este amplificarea diviziunilor sociale şi politice, distribuind publicitate politică contradictorie, inflamatoare rasial sau social”.

Hm..., ce-ar mai fi de zis? Penetrarea serviciilor de propagandă și dezinformare se prea poate să fi ajuns la un nivel superior, 2.0 cum se spune acuma. Și-or fi găsit cuib chiar în interiorul celei mai mari democrații din lume, punându-se în discuție influentarea într-o oarecare măsură a alegerilor. De la ei, nu de la noi. Nu-mi pot reprima o întrebare ce mă persecută mai tare decât roșeața ochilor: dacă au reușit acolo, nu cumva au avut interese și ceva mai aproape din punct de vedere geografic? Cum ar fi, de pildă, prin România și Republica Moldova? Două țărișoare care nu pun prea mare preț pe acuratețea informațiilor ce circulă în spațiul public.

 Pentru a avea tabloul complet, teme utile Moscovei, copiate după celebrul îndemn neocomunist ”nu ne vindem țara”, sunt scoase de la naftalină și pătrund încet-încet în spațiul virtual românesc. Dar nu numai atât, chiar pe agenda guvernamentală. De o bună bucată de vreme se observă limpede cum sunt întreținute artificial subiecte de dihonie precum: oportunitatea scutului de la Deveselu, rapacitatea multinaționalelor care ne călăresc și scot profiturile din țară, atitudinea de frondă față de Bruxelles și instituțiile europene, apropierea de grupul de la Visegrad, invazia emigranților etc.

***

Când credeam c-am isprăvit concluziile unei reviste a presei ad-hoc, pe buza volanului, citesc o povestioară trimisă de o prietenă, cadru universitar la facultatea de jurnalism. N-aș fi crezut că această povestioară se va potrivi atât de bine în contextul lecturii de față. Incât, în momentul în care am fost convins de asta, i-am cerut permisiunea s-o reproduc. Deci:

O fostă studentă m-a sunat de curând să-mi ceară o părere legată de o ofertă de job. Mi-a silabisit cu emfază: con-si-li-er la o agenție de comunicare.

‒ Mooaaa, ce bine sună! zic (În mintea mea: "nu e cam devreme la douăzeci și ceva de ani?"). Și în ce constă jobul? întreb cu voce tare.

‒ Păi... comunicare de guerrilla. Să îmi fac multe conturi de facebook, twitter, instagram, și să stau toată ziua să comentez, să distribui sub diverse identități... ce îmi zic ei.

‒ Aha! Și dincolo de bani, cum te-au ademenit?

‒ Că este o super-oportunitate... Că mă va ajuta în carieră... Că am ocazia să-mi perfecționez retorica și argumentația, în vorbire și în scris...

‒ Știi că există roboți care fac asta? Un prieten, inginer în tehnologie, mi-a zis asta acum vreo doi ani: o să vină repede ziua în care roboții o să se certe între ei. Well...?

Tace. Părea că i-am dat de gândit. Următoarea întrebare mă contrazice:

‒ Și ce să fac?

‒ Aș vrea să te hotărăști singură. Eu doar încerc să te ghidez cu întrebări. Ce o să pui tu la CV că ai făcut, concret: consiliere sau troller/spammer? Și cu ce crezi că te dezvoltă pe tine job-ul ăsta, ca om și ca profesionist? Nici n-o să ajungi la 30 de ani, că va face tehnologia tot ce ți se propune azi. Cum vei fi tu atunci competitivă pe piața muncii?

Peste câteva zile, fosta mea studentă m-a sunat și mi-a zis cu gratitudine:

‒ N-am acceptat job-ul.

A fost una dintre micile mele victorii în multitudinea de grozăvii care mi se întâmplă zilnic. 

Mă ia cu amețeli. O întrebare firească mă chinuie metodic: Oare în acest moment, la acest volan îmbrăcat în piele, sau înlocuitor de culoare neagră, când scriu aceste rânduri, gândesc cu mintea mea sau...? Nu cumva, inconștient, sunt și eu unul dintre milioanele de cobai prelucrați în laboratoarele de informații ale unei entități secrete, cu scopul bine definit de a-i influența pe alții? Mai ales că, într-un alt context și alte circumstanțe istorice, cei doi mari actori de pe scena politică mondială și-ar fi putut lesne schimba rolurile, fără a afecta în vreun fel veridicitatea scrierii acestei povestiri.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

ZÂMBETUL TOVARĂȘULUI

Din ultima bancă s-a auzit ca un fel de premoniție: ”A căzut Ceaușescu!”. Profesorul s-a întors și a țintit cu privirea  un petec de var de deasupra tablei. Acolo, până nu cu mult timp înainte, cu un rictus împietrit care dădea fiori, se afla tabloul tovarășului. Acum era undeva pe jos, făcut țăndări și cioburi. Prefacerea a fost însoțită de un zgomot prelung, ca de rafală. Dar nu era cutremur, am apucat să constatăm, numai tovarășului nu-i ardea de stat locului. Nestatornic, deși zidul ar fi trebuit să-l sprijine, cum l-a sprijinit la Târgoviște. Eram îngrijorat. Glasul elevului din coada clasei și tonul ireverențios produsese un val de frig instantaneu. Profesorul aparent calm, deși nu era calmul lui, îl ia deoparte și-i atrage atenția că se folosește un limbaj politicos: ”Mult iubitul și stimatul, tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Ideea că am avut și eu un rol la căderea tovarășului mă urmărea cu o spaimă teribilă.

Cu câteva luni înainte, eram elev de serviciu împreună cu colegul meu Liviu. Clasa noastră se afla în cabinetul de geografie al liceului economic. După terminarea orelor aveam de măturat, șters tabla și scos gunoiul de prin bănci. Liviu se apucase hărnicește de treabă iar eu îmi îngăduiam câteva clipe de relaxare, mai ales că la ultima oră avuseserăm sport și am jucat fotbal. Teoretic, eram obosit. Însă mingea, pe care o luasem cu mine, îmi făcea cu ochiul și n-a durat mult până să mă joc cu ea la tablă. Am încercat să-l corup și pe Liviu într-un joc imaginar de tenis cu piciorul, după ce am desenat un fileu de cretă, dar nu mi-am găsit mușteriu. Am continuat singur până când mingea s-a înălțat, parcă hrănită de imponderabilitate, și a izbit cu putere direct în tabloul de deasupra tablei. Am simțit cum, odată cu tabloul, se prăbușește cerul peste mine. Realizam gravitatea situației mult mai bine decât Liviu, care începuse să facă glume. L-am lăsat pe colegul meu să vorbească singur și am zbughit-o către primul atelier de geamuri și oglinzi. În grabă, măsurasem cu palma dimensiunile geamului pe care aveam să-l cumpăr. La scurt timp mă întorceam victorios cu geamul sub brat dar aveam să constat că nu făcusem cea mai fidelă măsurătoare. Geamul era mai mic. Ce era de făcut? Liviu îmi dădea sfaturi foarte utile, de genul: să vorbim cu dirigintele sau să iau tabloul cu mine în oraș. Până la urmă am potrivit tabloul, nici acum nu știu cum, să stea nemmișcat până la prima adiere de vânt, și am obținut promisiunea lui Liviu că va uita instantaneu tot ce se petrecuse în după-amiaza aceea la școală.

A doua zi am răsuflat ușurat când am văzut că zâmbetul tovarășului era la locul lui. După aproape treizeci de ani l-am întrebat pe Liviu dacă își mai amintește pățania respectivă și m-a privit ciudat, semn că-și însușise din plin promisiunea făcută.