AMANTA SISTEMULUI (10)

10

          Peste doar câteva săptămâni la București se lansează cu mare tam-tam bursa electronică de valori mobiliare, purtând numele de Rasdaq, într-un sediu pus la dispoziție de Banca Națională a României. Florin petrece din ce în ce mai mult timp în fața calculatorului, conectat la server-ul bursei, tranzacționând și căutând acțiuni care să ne servească scopului propus. Volumul de muncă este covârșitor. O sumedenie de date necesită o procesare atentă. Acțiunea ideală pentru a fi transformată în vehicul de împrumut are de îndeplinit o serie de criterii esențiale pentru reușita operațiunii. Este verificat acționariatul semnificativ, să nu călcăm pe cineva pe coadă, istoricul operațiunilor, fluctuațiile, lichiditatea ce se dorește scăzută, valoarea intrinsecă cât mai redusă, lipsa unor evenimente în derulare sau în perspectivă etc. Pașii sunt pregătiți minuțios, fără grabă, într-un orizont de timp rezonabil, pentru a nu da de bănuit speculatorilor bursieri. Orice indiscreție din partea noastră sau intuiție din partea lor ne-ar cauza pierderi financiare grele. Urmează etapa cea mai grea. Simbolurile bursiere din lista scurtă sunt cocoloșite ca niște copii, lăsate să respire, să evolueze liber, un mic imbold aici, o corecție dincolo, să aibă creșteri, dar și scăderi, mereu sub supraveghere. O intervenție mai energică ar naște suspiciuni. Apoi, la momentul oportun acționăm, printr-un deal de zile mari. Hotărât și rapid, ca un hold-up în anii '30 în America.

Tranzacțiile se desfășoară pe contul de client al ”Conacului de vinuri Odobești” și sunt combinate cu tranzacții reale, ale unor simboluri bursiere cu potențial. Cu acestea din urmă realizăm profituri frumoase, nesperate, întrucât sunt zile când creșterea de ansamblu a bursei evoluează în palierul de 5-7%. Iar noi, cu portofoliul nostru, ne situăm mai mereu deasupra mediei. În paralel, reușim să cumpărăm din „piață” și pachetul de acțiuni care ne lipsește, la un preț sensibil mai mare, pentru a deveni acționar majoritar la Viti-Vinicola Odobești (în eventualitatea în care ne-ar reuși tranzacția cu FPS). După ce realizăm cele două deziderate, iar banii securității ne intră în conturi, disimulați sub forma unor tranzacții cu acțiuni, prioritățile noastre se schimbă. Bursa rămâne în plan secund, deși câștigurile deveniseră tentante.

Îmi place din ce în ce mai mult de acest tânăr, Florin Moldoveanu. Știe să se descurce în jungla economică dâmbovițeană, mi-o dovedise, și nu e puțin lucru. Ajunsesem să pun preț pe sfaturile sale și să-l consider omul meu de încredere. Rezervele de la început nu-și mai au rostul. Pot să-l folosesc și în relațiile cu FPS, destul de ingrate pentru mine. Și chiar am nevoie de-o astfel de legătură, să-mi obțină de la cei doi tartori, Geo Arnițoiu și Dinel Strizu, acordul privind scoaterea la privatizare a celui mai valoros activ din Odobești, în condițiile noastre. Misiunea este îndeplinită cu succes. În nici două săptămâni apare publicat în ziar anunțul privind începerea procedurilor de privatizare a pachetului de 45% din acțiunile întreprinderii viti-vinicole Odobești. Din acest moment, avem treizeci de zile la dispoziție pentru a cumpăra caietul de sarcini și a depune oferta personalizată. Dar, la noi, aceste proceduri sunt gata de mult. Nu suntem însă lipsiți de emoții.

Calendarul de pe perete atrage toate privirile în zilele următoare, cu obstinație, reprezentând obsesia noastră de fiecare ceas. Numărăm zilele până la încheierea perioadei de depunere a ofertelor. Nici la ocnă timpul nu trece atât de greu. De la FPS primim încurajări, să stăm liniștiți că acest lucru este puțin probabil, ca altcineva să depună o ofertă peste cea a noastră. Doar dacă... Două sunt situațiile de risc, conform jurisprudenței dosarelor de privatizare. Conducerea societății să fi găsit un investitor cu bani căruia să-i promită marea cu sarea, dacă va fi păstrată în funcție. Exclus. Nu mă simt câtuși de puțin vulnerabilă în privința unui astfel de scenariu, la cât de incapabili îi știu pe directorii general și adjunct. Însă, o a doua situație probabilă îmi dă coșmaruri de câteva nopți. Devenise o practică pentru unele capitaluri fluide, în special ale unor firme cu sedii în căsuțe poștale de prin paradisurile fiscale, să practice șantajul economic. Cu complicitatea unor funcționari ai statului, din FPS sau ministere, identifică privatizările vulnerabile, adică pe cele servite, și depun oferte neangajante, de decor, pentru a tulbura apele. După ce-și încasează obiectul șantajului, ce se ridică la câteva sute de mii de dolari, poate chiar milioane, se retrag discret chiar înainte de deschiderea plicurilor cu oferte. Pentru noi ar fi însemnat o cheltuială în plus, deloc minoră, pe lângă cele avute deja, cu ungerea acelorași funcționari cu înaltă demnitate trecută în fișa postului.

Cu doar o săptămână înainte de încheierea perioadei de depunere a ofertelor, temerile mele se confirmă. Procesul de privatizare capătă accente dramatice. Florin Moldoveanu îmi dă de veste. După o întâlnire fulger la sediul FPS, la care eu n-am binevoit să mă duc, pentru a nu da naștere la interpretări, vine la birou cu o față mototolită, de om distrus. Societatea Kyrenia Trading & Shipping, cu sediul în Cipru, tocmai depusese o ofertă de cumpărare pentru societatea care ne interesează în mod direct. Ce-i de făcut? Cel mai cuminte lucru este să stăm și să așteptăm. Cu siguranță ne vor contacta. Prea mult timp din intervalul de subscriere nu mai rămăsese. Așa cum preconizasem, a treia zi după aflarea cumplitei vești, primesc un telefon din partea ”Kyrenia Trading & Shipping”. Un domn pe nume Ghenadi Golovin se recomandă drept reprezentantul companiei pentru România. Stabilesc o întâlnire pentru ziua următoare, la sediul nostru, cu scopul de a-i afla intențiile. Nu e timp de pierdut.

Ghenadi se prezintă singur, fără consilier, avocat sau vreo gardă de corp, punctual ca un activist sovietic în timpul colectivizării. Nu încălzisem de prea multe ori samovoarul unor cetățeni ruși până la această întâlnire, însă sunt surprinsă să văd un singur individ cu părul bălai și geantă diplomat. Mă așteptam să apară în echipă, cu juriști specializați în fuziuni și achiziții, pentru a fi mai convingători în șantajul lor ordinar. Totuși, bănuiesc că mai mulți acoliți se află împânziți prin zonele din apropiere, de unde ne filează discret. Odată instalat în biroul meu, cu un aer de stăpân mă sfătuiește să discutăm ”face to face”, din rațiuni pe care n-ar vrea să mi le divulge acum. Propunerea mă descumpănește. Dintr-o dată mă văd deposedată de cutia mea de rezonanță, plină cu răspunsuri pregătite. Ghenadi așteaptă. Timpul devenise apăsător. În final mă conformez și-l rog pe Florin să treacă în altă cameră. Oricum, nu am de gând să iau decizii capitale deocamdată, doar să ascult pretențiile acestor oameni lipsiți de scrupule și să le răspund evaziv.

‒ Vă ascult domnule Golovin. Bănuiesc că societatea dumneavoastră cosmopolită are oarece pretenții financiare de la amărâta noastră de țară, și de la mine în mod particular, altfel nu v-ați fi deranjat din Cipru până aici. Spuneți-mi ce, sau mai bine zis, cât vreți? Vă anunț însă, din start, că ambiția noastră de a prelua societatea din Odobești pare să fi fost prostească, având în vedere eforturile uriașe pe care le-am făcut până în prezent pentru a participa la această licitație. Apariția dumneavoastră ne confirmă, dacă mai era nevoie, că ne-am întins ceva mai mult decât ne ajunge plapuma. E o expresie românească foarte potrivită în acest caz.

‒ Cred că ne vom înțelege, îmi răspunse cu un zâmbet formal. Putem lua în considerare și o plată eșalonată, în așa fel încât să nu vă dau planurile peste cap. Departe de mine intenția de-a  vă descuraja să participați la licitația pentru preluarea întreprinderii viti-vinicole. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, succesul acestei privatizări reprezintă o garanție că-mi veți plăti toate creanțele.

Îmi iau de pe etajera aflată în fața mea un pahar cu apă. Trag de timp. Îl beau cu sete pentru a mă stăpâni. Dintr-o dată sunt purtată pe un teren minat. Încrederea pe care doream s-o imprim gesturilor și vorbelor mele pare să fie afectată. Despre ce ”creanțe” ar putea fi vorba? Zona lexicală de confort, pe care mi-o demarcasem printr-o retorică îndelung pregătită, nu cunoaște un astfel de cuvânt. Cu siguranță, acest individ joacă la cacealma pentru a-mi testa reacțiile. Orice slăbiciune din glas l-ar pune într-o poziție favorabilă. Un ascendent cu care ar vrea să mai stoarcă câteva copeici în plus. Nu și-a găsit fraiera. Jocurile care se fac sunt dure, dar nu sunt de intimidat. Ne aflăm totuși pe teritoriul României, nu e sat fără câini. Gândesc pe repede-nainte tot felul de strategii și răspunsuri la mutările adverse, ca la șah. În acest timp, luându-și un aer misterios, Ghenadi Golovin deschide geanta diplomat cu gesturi precise și lâncede. Nu, el n-are presiunea cronometrului pentru a muta decisiv. Scoate de acolo un document, suflă de două ori asupra lui, parcă pentru a-l scutura de praf, și mi-l întinde în față. Vai! Nu e nevoie să citesc mai mult, un văl se așterne în fața ochilor și în creier. Îndepărtez hârtia cu o strângere de inimă, ca un resort. O semnătură binecunoscută, cea a lui Hussein, este prea mult să privesc.

‒ Dacă vă gândiți să contestați autenticitatea unui astfel de document, cred că ar fi cea mai neinspirată decizie. Domnul Husein ar putea depune mărturie la orice instanță internațională. Dar mizez pe discernământul dumneavoastră. Cred că ne vom înțelege, așa cum v-am spus, și nu se va ajunge în instanță. De altfel, în spațiul de unde provin eu justiția rezolvă doar problemele celor slabi. Domnul Hussein este un om de onoare. A fost o plăcere să fac afaceri cu el. Am cumpărat toate creanțele pe care le avea în România, în urma unor deposedări abuzive de proprietate, care se ridică la valoarea de 30 de milioane dolari.

Suma avansată mă bulversează complet. Mi-aș fi dorit să reacționez, să-i spun domnului de lângă mine că se află într-o regretabilă confuzie. În primul rând, Hussein a semnat un document perfect valabil când mi-a cedat activele sale în România. Ar trebui, înainte de toate, declarat nul acel document, pentru a putea vorbi de creanțe valabil exprimate. În al doilea rând, valoarea bunurilor care fac obiectul acestei presupuse creanțe, nu este nici pe departe de 30 de milioane dolari. Dar sunt prea răvășită să procesez asemenea explicații savante din mintea mea tâmpă, și poate că este mai bine așa. Dacă aș fi avut tăria să citesc hârtia semnată de fostul meu partener, aș fi observat că are școala trădării și a parat iscusit aceste legitime luări de poziție, încă dinainte de a fi rostite. Hussein considera că semnătura sa pe actul nostru contractual este nulă întrucât a fost smulsă prin forță de către organele de represiune ale statului. În plus, în valoarea creanței sunt incluse și despăgubiri pentru suferințele îndurate, fizice și morale, precum și capitalul inițial, multiplicat cu dobânzi și penalități, pentru începerea afacerii cu vinuri. Nimic nu fusese ignorat din ceea ce mi-ar fi dat la un moment dat.

Pretențiile ”rakeților” sunt enorme și m-ar băga direct în faliment, fără a putea plăti în totalitate. Mai mult ca sigur, de acest aspect s-a prevalat și Ghenadi, sau cei care l-au trimis să mă execute, atunci când mi-a vorbit de eșalonarea plăților. Doar dacă aș cumpăra fosta întreprindere de vinificație, aș avea suficientă forță financiară pentru a rezista la asemenea datorii. Confirmarea o primesc mult mai repede decât mi-aș fi putut închipui. Rușii din spatele ”Kyrenia” au depus oferta de cumpărare doar pentru a li se înlesni câteva cercetări legate de bonitatea firmei noastre. Iar ce au aflat n-a fost de natură să-i mulțumească, conturile noastre pot suporta doar șapte milioane de dolari pentru această operațiune. Insuficient pentru a potoli lăcomia lor. Așa că au conceput un plan de sclavie pe termen îndelungat. Să le transfer câte șase milioane anual, timp de cinci ani, și mă ajută să intru în proprietatea fostei întreprinderi de vinificație. Ca niște recuperatori versați, au tot interesul să reușească privatizarea. Cer timp de gândire. E tot ce-mi mai pot dori după o asemenea răsturnare de situație. Să rămân singură.

Când îl văd plecat pe Golovin, picioarele mi se înmoaie definitiv și mă prăbușesc pe un fotoliu, cu capul în mâini. Mă podidește plânsul. Printre suspine nu observ un ciocănit discret în ușă și pe Florin intrând în încăpere. Mă vede răvășită, plânsă, cu rimelul căzut pe obraji, și se gândește la ce e mai rău, din ce putea să-și imagineze.

‒ Ți-au cerut mult? Un milion de dolari? Îi facem noi rost, numai să reușim privatizarea.

‒ Te rog trage-ți un scaun lângă mine. Mult mai grav decât atât. De treizeci de ori mai grav. Avem de a face cu niște recuperatori internaționali din fosta Uniune Sovietică. Suntem în pericol, dragă Florin, dacă nu jucăm cum vor ei.

Nu am de ales. Omul meu de încredere trebuie să cunoască toată povestea pentru a mă putea ajuta. Cum m-am încurcat cu Hussein. Cum devenise acesta insuportabil, pe măsură ce afacerile mele cu vinuri aveau tot mai mult succes, culminând cu scoaterea lui din business pe ușa din dos. Acum, acești recuperatori veniseră cu nota de plată, care se ridică la nu mai puțin de 30 de milioane dolari. Dacă m-aș putea gândi la o altă soluție, decât să plătesc, chiar și eșalonat, ”ar fi cea mai neinspirată decizie”. Îmi răsună în cap vorbele acestea, rostite pe un ton amenințător, care îl îngrozesc și pe Florin.

‒ Crezi că am putea vorbi cu cineva de la Secu, să ne asigure protecție în această situație?  am îngăimat cu jumătate de voce.

‒ Ar fi prea riscant. Cel mai probabil, Ghenadie ăsta e doar o interfață de dialog. În spatele lui stă o organizație criminală complexă. De asta a și venit singur, pentru a nu-și deconspira mai mulți oameni. Totuși, am să vorbesc cu cineva pentru o supraveghere discretă a operațiunii. Dar în nici un caz nu poate fi vorba de protecție.

‒ Of, sunt sfârșită! Înțeleg prea bine. Dragă Florin, dacă vrei să părăsești corabia o poți face acum. Nu ești cu nimic implicat, n-ai fost în firmă când s-au consumat acele fapte, ești curat. Mai târziu, poate va fi prea târziu. Recunosc însă, singură îmi va fi infinit mai greu să redresez ambarcațiunea în derivă. Nu știu ce m-aș face.

În schimb, știu că lui Florin îi place riscul. Pe de altă parte, el este pe cont propriu, nu are obligații față de familie sau societate. Se hrănește din domesticirea unor situații neprevăzute, de criză. Piețele financiare ostile îl căliseră să se ia la trântă cu marii finațiști ai lumii, sau mai bine zis, să le intuiască mișcările în afaceri. Chiar făcuse profituri frumușele când alții își retrăgeau fondurile pentru a le duce în zone mai sigure. Dar acum este vorba de cu totul altceva. Câștigurile sau pierderile financiare se combină perfid cu un soi de ruletă rusească. Mersul pe sârmă nu mai are plasă de siguranță. Lipsa de predictibilitate a câștigurilor sau a pierderilor se extinde la propria persoană. Azi ești, mâine cine știe... Tocmai de aceea, latura sentimentală de care fac uz în disperare de cauză, o femeie are întotdeauna pregătită o asemenea armă ascunsă, dorește să îndulcească întrucâtva cinismul unei situații, puțin spus, delicate. Aștept să se întâmple ceva, să urmeze o decizie de mare angajament pe scara inconștienței. Atunci când aceasta vine nu sunt deloc surprinsă. Mă așteptam ca Florin să-mi destăinuie că nu se pune problema să plece. Se va implica și mă va ajuta să depășim situația. Dacă nu se poate altfel, să plătim ce e de plătit. Trebuie să pregătim un plan minuțios de acțiune. Însă, deocamdată, singurul lucru bun este că rușii ne vor sprijini să finalizăm cu succes preluarea activelor de la Odobești. Fără acestă vacă de muls am fi distruși. Este un punct de pornire pentru a ne repoziționa în jungla afacerilor veroase și a începe lupta de supraviețuire.

A doua zi îl sun pe Golovin să-i dau răspunsul pe care-l aștepta, și care nu poate fi altul decât cel preconizat. La scurt timp mă vizitează, înarmat cu un dosărel al cărui conținut suplu are doar câteva pagini cu angajamente în limbile română și engleză. Le semnez fără să crâcnesc și înțelegerea este pecetluită. Șase milioane de dolari pe an, adevărate pietre de moară agățate de succesul acestei privatizări.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (9)

9

Fac rezervare la unul din restaurantele selecte ale capitalei, unde sunt încredințată că în lista de meniu se află și vinurile noastre din categoria de lux ”Conacul de vinuri Odobești”. Secondată de Florin, ajungem taman când umbrele începuseră să se alungească sub lumina piezișă a soarelui la asfințit. Cerul căpătase nuanțe străvezii, iar nuanțele mizerabile de gri se diluau pe asfaltul brodat, din loc în loc, de vizite neprevăzute de pickhammer. Deși restaurantul geme de lume, încă de la intrare ne preia o hostesă oacheșă care ne conduce într-un separeu special pregătit pentru noi. Scaunele poartă huse elegante din brocart, iar fața de masă din mătase, cusută cu motive florale, susține o lumânare masivă ce oferă o lumină difuză, caldă și intimă. Un cadru perfect, am gândit după ce ne-am făcut comozi, care atunci când va fi completat cu un pahar de vin și un preparat de bucătărie tradițională, îl va îmbia pe acest tânăr să mi se destăinuie. Aș putea face prinsoare cu oricine pe oricât că viața lui este o poveste dintre cele mai interesante. Această perspectivă mă determină să chem cât mai repede ospătarul pentru a-i face cunoscute intențiile noastre culinare și pe cele bahice. Apoi, în aburul încărcat de miresme ce se ridică din farfurii, copleșitor pentru simțul olfactiv, îndrăznesc. Pornind de la frântura de informație oferită de Dinel Strizu, când mi l-a prezentat pe Florin Moldoveanu, deschid discuția întrebându-l cu o reținută flatare: ”Cum de ai binevoit să te întorci în România după ce ai studiat atâția ani în Regatul Unit? Noi, ceilalți, facem traseul ăsta invers”. În loc de răspuns, ridică paharul pentru a sorbi o picătură de vin. Apoi, încă una, parcă pentru a o convinge pe prima că e bun.

Bănuiam eu că nu sunt originală, dar nu mă așteptam la o asemenea lipsă de diplomație încât să-mi declare nonșalant: ”Cred că am epuizat tot spectrul de răspunsuri la această întrebare, de câte ori mi-a fost pusă”. Totuși, cu ultimul enunț se reabilitează pe turnantă în ochii mei, susținând cu drept de promisiune: ”Am să încerc de data asta un răspuns mai complex, cu riscul să se răcească aceste bunătăți”.

Florin a fost de mic un plimbăreț pe meleaguri interzise muritorului de rând din fostul lagăr comunist. Tatăl său muncea pentru clădirea socialismului în comerț exterior și diplomație, ca atașat comercial, ceea ce obliga familia lui la unele sacrificii și privațiuni, determinate de relocarea prin toată Europa. Puțini din anii de școlarizare i-au fost hărăziți să-i petreacă în școlile românești. În general, studiile și le-a făcut în limbile germană, franceză și engleză la Viena, Paris sau Londra. La început i-a fost mai greu cu adaptarea, dar apoi s-a simțit ca un colonist oriunde punea piciorul, făcându-și prieteni de toate etniile. Studiile universitare și le-a început și terminat la University of Cambridge în domeniul finanțelor. De aici a fost selectat să lucreze ca junior dealer pe piața obligațiunilor pentru o firmă din Threadneedle Street. Când cei apropiați nu mai aveau nici o îndoială că-și va face un rost în capitala finanțelor europene, s-a produs ruptura. N-am idee ce l-a întors pe dos, rămâne o notă de mister în povestirea lui. Cert este că a considerat doi ani de ucenicie arhi-suficienți pentru a deveni expert în instrumente financiare sofisticate, înainte de a se întoarce în România. Oportunitatea pieței românești îi făcea cu ochiul. Statul român, hrăpăreț, cheltuia cu mult mai mult decât putea produce și era nevoit să se împrumute la niște dobânzi astronomice, oferind și comisioane generoase. Uneori, era nevoie doar să mute banii dintr-un cont în altul, pentru a-și dubla valoarea peste noapte. După câteva mișcări de mare maestru, care i-au adus câștiguri frumoase, stilul său de viață a suferit schimbări ireversibile. A început să se îmbrace de la cele mai scumpe case de modă sau să frecventeze cluburile de fitze, unde șampania Moet Chandon nu reprezenta doar un moft, ci elementul cheie al unui blazon greu de întreținut. În plus, pasiunile pentru mașini puternice, bijuterii, jocuri de noroc erau la mare preț. Dar câștigurile sale veneau în salturi ceea ce-i producea un disconfort vizibil. Așa a ajuns la Safi Invest, manager de fond pentru oamenii de afaceri. Denumirea de Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri administrat de Safi Invest era o capcană. Oricine dorea să se simtă om de afaceri venea să depună bani. O iluzie scump plătită. Adevărații afaceriști, unii cu mai puține scrupule, erau doar cei care încasau și dispuneau discreționar de banii deponenților. Florin și-a dat seama că economiile populației sunt o sursă inestimabilă de profit, mai ales când, forțate de împrejurări, aceste economii ies la suprafață. Dacă ar fi păstrate la saltea, sau chiar în bănci cu o dobândă modică, s-ar devaloriza pe zi ce trece. Un hâtru a emis o părere la care alții au râs, dar parcă nu era râsul lor: ”banii pe care-i ținem la saltea sunt atât de lichizi încât ni se scurg printre degete”. Ce ne mai place bășcălia! Pentru Florin a fost o etapă. Acum urma o nouă provocare, piața de capital, ale cărei câștiguri se anunțau exponențiale.

Cam asta ar fi povestea lui în derulare. Florin nu se atinsese aproape deloc de mâncarea din farfurie, ocupat să-și aleagă cât mai atent cuvintele care să dea savoare povestirii, și acum e târziu să mai finalizeze operațiunea, după ce preparatele se sleiseră. Ca să nu mă simt prost, că a ignorat bucatele pe care i le-am propus, îmi avansează ideea de a continua seara într-un club. Nu aștept să-mi zică a doua oară, achit nota, alături de un bacșiș generos, și ieșim în stradă, cu ochii căutând un taxi.

Ajungem în club când atmosfera e deja încălzită. La cele două intrări un furnicar uman se înghesuie pentru a pătrunde înăuntru, în timp ce ospătărițe îmbrăcate provocator roiesc printre mesele scunde, cu carnețele în mâini, și notează la fel de sumar, comenzi interminabile. Pentru o persoană ca mine, care nu mai călcase într-un club de ceva vreme, ar fi fost imposibil să se găsească vreun loc la mese. Vedeam destui tineri care-și savurau băuturile în picioare, considerându-se norocoși dacă se puteau rezema de vreun stâlp sau paravan. Nu e și cazul lui Florin. Acesta dibuiește rapid un grup de prieteni, într-o zonă mai lăturalnică și mai prost iluminată, unde și muzica din boxe ajunge cu o intensitate diminuată, dar tot tare pentru urechile mele, care parcă-l așteaptă cu două locuri libere la masă. Ne facem comozi, iar băuturile încep să curgă în valuri în pahare. Discuțiile la masă nu sunt nici pe departe conversații libere, relaxante. Vorbele se cer, preponderent, urlate într-un registru acut demn de-o audiție la școala de strigături, pentru a se face cât de cât înțelese. Așa că, singurele care parcurg spațiul dintre noi sunt glumele, poantele, miștourile care stârnesc zâmbete și priviri ironice. Acestea rezonează interesant cu clinchetele de pahare ciocnite. La un moment dat, Florin bălmăjește o scuză și dispare intempestiv în întuneric. Se întoarce după vreo zece minute ținând ceva nedefinit între degete. Își reocupă locul la masă în stânga mea, moment în care observ un pliculeț aparent de zahăr cu care se joacă distrat. Ceva îmi scapă. Cum să te ridici de la masă și să bați atâta drum pentru un plic de zahăr? Nici măcar ca pretext nu e bun, dacă nu cumva si-a pierdut simțul penibilului. Pentru a-mi infirma supoziția, Florin rupe plicul într-un colț, ca pentru a-și pune în cafea, dar presară puțin praf pe dosul palmei. Apoi, dintr-o singură inspirație puternică, nazală, îl face nevăzut, ajutându-se de o bancnotă rulată. Mă întreabă dacă doresc puțin în băutură, însă nu așteaptă răspunsul meu înainte ca praful să devină submersibil, coborând lin spre baza îngustă a paharului.

Se pare că Florin avea nevoie de acest mic ajutor pentru a prinde curaj, întrucât la scurt timp mă invită la dans, profitând și de o melodie mai lentă. În timpul dansului buzele noastre se apropie ca din întâmplare și mă sărută prelung. În același timp simțeam cum o protuberanță crește încet-încet în el. Îl masez ușor cu palma făcută căuș. Apoi, desfac ușor fermoarul la șliț și mâna devine din ce în ce mai incisivă în întunericul dintre noi. Noroc că melodia se termină relativ repede căci altfel mi-aș fi pierdut capul. Ne întoarcem la locurile noastre și sorb o gură din pahar. Niciodată n-am crezut că Dumnezeu poate interveni pe nepusă masă să ne lumineze mințile, dar de la acel pahar îmbunătățit cu prafuri, parcă s-a aprins un neon în mintea mea și încep să văd limpede consecințele unui asemenea gest. Mă duc la baie și de acolo afară, fără a anunța pe nimeni că plec. Un taxi tocmai își debarca clienții în curtea din fața clubului. Pe drumul spre casă mă conving singură că dacă mai rămâneam o secundă aș fi compromis iremediabil înțelegerea cu Florin, și implicit procesul de privatizare. M-am revăzut cu Florin peste trei zile, la sediul FPS, și nici unul dintre noi nu a amintit nimic despre cele întâmplate în seara aceea, păstrând o distanță protocolară. Ne-am comportat ca doi oameni maturi, la care interesul prevalează asupra sentimentelor.

La întâlnirea de la FPS, urma să avem o discuție preliminară despre pregătirea și condițiile de desfășurare a privatizării combinatului viti-vinicol Odobești. Din partea fondului participă unul dintre juriștii instituției, Marian Achim. Acesta îmi atrage atenția ca fiind o fire molatecă, calculată, cu tabieturi, de parcă ar fi lucrat de când lumea într-un mediu lipsit de stres. Începe să prezinte o schemă de punctaj complicată, cu criterii de departajare în funcție de care pretendenții la mâna frumoasei june neprihănite din curtea FPS sunt declarați eligibili. Evident, se pleacă de la premiza că lada de zestre nu fusese vandalizată de către chiar cei puși să o păzească. Achim își ia un aer prețios, de curator într-o pinacotecă vestită, țuguie buzele și subliniază cu vădit subînțeles cuvintele-cheie din dosarul cu care venise pregătit: garanții,  avans, investiții, protecția mediului, protecția angajaților, eșalonarea plăților, preț final. Fiecare dintre aceste expresii are un sens aparte în dialectica FPS, pe baza căruia se acordă o notă și, în final, se calculează un punctaj cu care intrăm în competiție. Spiritul didactic al lui Achim cu care își însoțește prezentarea în detaliu a normelor metodologice din domeniul privatizării este suficient de plicticos pentru a-l ține ca pe ghimpi pe mult mai tranșantul Florin Moldoveanu. La un moment dat, acesta pune capăt răbdării și-l întrerupe brusc pe Achim:

‒ Caietul de sarcini îl avem pregătit să putem face o simulare?

‒ În mare măsură da, este același pe tipuri de societăți, cu mici modificări care țin de particularitatea unor investiții necesare.

‒ Perfect. Atunci îl vom folosi ca ciornă. Ia să vedem. Plecăm de la premiza că avem o scrisoare de garanție bancară din partea băncii pentru o sumă de aproximativ șase milioane de dolari. Nu-i așa Lucky? Și dorim să cumpărăm 51% din societate. Conform grilei de punctaj, așa, niciodată nu vom putea acumula punctele necesare ca să devenim eligibili. Peste 120 puncte, este imens. Atunci, mă bate gândul să facem altceva. Ar trebui să reducem ponderea prețului final în punctaj, de la 60%, la doar 20%. Să creștem importanța investițiilor post-privatizare, la care ne angajăm, și a celor pentru protecția mediului, care se punctează dublu, la șaizeci de procente. O limuzină cu norma de poluare euro 3, pentru domnul jurist, se consideră investiție în protecția mediului, nu-i așa Lucky? Co-rect! Până aici suntem de acord. Și dacă reducem pachetul de acțiuni pe care FPS îl scoate la privatizare, de la 51 la 45 de procente, în ideea că vom mai acumula șase procente de pe piața liberă, putem să plusăm și la prețul final. Ia să vedem acum. Ne dă fix o sută douăzeci de puncte, cu care ne pricopsim.

Florin ne dă pe toți pe spate cu logica lui. Achim reface lapidar toate calculele, șușotind din greu pe marginea lor. Și, ce să vezi? Sunt corecte. Incredibil! Nu ne rămâne decât să așteptăm redactarea caietului de sarcini și, apoi, ne prezentăm cu oferta detaliată. Înseamnă că treaba-i ca și rezolvată, se cerne limpede ca lumina zilei în mințile noastre, după un potop de negură. Achiziția de cupoane nu mai este doar o chestiune ipotetică ”care ne-ar fi ajutat”, ci devine o problemă stringentă. George își intră în rol. Tocmește un grup de tineri, alături de care începe să ia la puricat sudul Moldovei, sat cu sat, oraș cu oraș. Acum are și un target. Sub nici o formă nu l-aș primi fără un milion de acțiuni la teșcherea, cât estimaserăm noi că reprezintă 6%. Sunt de neînduplecat, pentru succesul afacerii. Așa credeam, dar vai! Cât de mult greșeam! Evoluția ulterioară a evenimentelor n-a făcut altceva decât să-mi zdruncine din temelii această hotărâre.

La scurt timp apar problemele. Unul dintre tinerii din teritoriu este prins de poliție în flagrant și se alege cu dosar penal pentru contrabandă cu titluri de valoare. În final, reușim să-l scăpăm doar cu o amendă, dar nu putem risca mai mult. Îi transmit lui George decizia de a retrage toți oamenii de pe teren. Strânsese mai puțin de jumătate din numărul preconizat de certificate. Intrasem pe o spirală a necazurilor din care cine știe când aveam să ieșim. ”Bucură-te copile, mâine poate fi mai rău!”- nu stă în firea umană să gândească așa. 

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (8)

8

            După expunerea de motive de la sediul FPS, urmează o altă întâlnire cu grad ridicat de risc. De data aceasta în deplasare, la Odobești. Îmi pregătesc în cele mai mici detalii vizita la societatea vrânceană pentru a încerca să restabilesc relațiile comerciale cu directorii de acolo. Judecând la rece sunt șanse să încheiem o nouă înțelegere, având în vedere că și ei depind de mine în aceeași măsură în care eu atârn la producția lor. Cum altfel, când se află pe treapta de jos a profitabilității? Rentabilitatea lor se găsește măcinată de o schemă de personal supradimensionată și slab pregătită, bazată pe nepotisme, la care se adaugă o infrastructură deficitară, unde lipsa mașinilor și utilajelor performante face casă bună cu incompetența. Mă îndoiesc că într-o perioadă atât de scurtă au reușit să pună ceva în locul contractului cu noi, destul de consistent din punct de vedere financiar. Cel mai probabil, ruperea contractului fusese un act de bravadă pentru a mai stoarce niște șpăgi. N-aș spune că mureau de grija lui Hussein, însă cu siguranță se folosiseră de informațiile furnizate de acesta pentru un mic șantaj economic. Și am de gând să le onorez așteptările: o sensibilă îmbunătățire a componentei financiare din noul contract comercial și o mai mare contribuție la comisioane, dacă tot îl sărim din schemă pe Marian Enache. Contrar previziunilor, mă pregătisem să fac față la ce e mai rău, sunt primită cu o răceală moderată. De fapt, marea lor problemă constă în orgoliul rănit. Onoarea nereperată, vorba lui Nenea Iancu. Vezi, Doamne, tratasem problema achizițiilor de vinuri direct cu Marian Enache, ocolind circuitul firesc al hârtiilor și al șpăgilor. Directorul cel mare îmi propune să reglementăm acest aspect și în final toată lumea ar fi mulțumită, dacă-l ignorăm pe Marian. OK. De ce nu? Totuși, în sinea mea, speram ca acest contract să rămână în vigoare mai puțin timp decât stipulasem deasupra semnăturii.

            Când mă întorc la birou, Doinița mă întâmpină cu o listă lungă de telefoane care mă sunaseră în lipsă. Printre ele și unul mai puțin așteptat. Geo! Îl sun să văd ce dorește. Pentru a doua oară în ziua respectivă constat că există în lumea asta dezlănțuită oameni înzestrați cu o însușire specială, un fel de al șaselea simț, l-aș numi: ”amușinarea șpăgii”. Aceștia intuiesc cu exactitudine când e rost de vreun comision și fac cu obstinație tot ce le stă în putință pentru a intra în posesia lui. Un astfel de exemplar pur de ”homo-coruptus”, care ar trece toate testele de laborator, este Geo. La fel de libidinos cum îl știam odinioară, își abandonează temerile că l-aș putea înfunda. Sau, poate, comportamentul său dubitativ fusese doar o stratagemă. Îmi prezintă întâlnirea pe care am avut-o la sediul FPS ca pe un real succes al cărui artizan a fost, cine altul? chiar el. De unde până unde? Nu s-a concretizat nimic și, oricum, dac-ar fi cineva îndrituit să merite toate onorurile, acesta s-ar numi Dinel, șeful lui, un personaj ceva mai capabil. Dar Dinel nu a cerut nimic pentru el, doar să-și bage coada prin interpuși. Intuind parcă nelămurirea mea, mă face părtașă la o informație confidențială din subteranele noilor structuri refăcute. Întradevăr, Dinel este șeful lui în instituție și o persoană școlită, din noul val, care a urcat repede treptele ierarhice, dar în grad este mai mic. Așadar, el îl coordonează și fără știrea lui nu se face nimic. Rămân ca la dentist, cu gura căscată. La asta chiar nu mă așteptam. Democrația noastră originală brevetase ceva unic pe fața Pământului, aceeași instituție cu două organigrame paralele, una oficială, de paradă, și alta pentru uz intern. Șefii dintr-una erau subalterni în cealaltă și viceversa. O întreagă nebunie din care un investitor străin n-ar fi înțeles nimic. Dacă mă gândesc mai bine, dubla subordonare n-o brevetaseră actualii securiști, ci doar o moșteniseră din tată în fiu de la fostul regim. Și în comunism secretarul de partid tăia și spânzura într-o întreprindere, iar directorul general n-avea decât să i se supună ascultător ordinelor sale. Singura diferență, că acum nu mai sunt șefi pe linie de partid, doar pe firul scurt. Ca să mă scoată din reverie, Geo pune punct subiectului și, de teamă să nu-l ia din nou gura pe dinainte,  mai completează doar că va trimite pe cineva la mine, în zilele următoare, să-mi ceară drepturile.

            Nu are deloc pretenții modeste acest individ, aveam să aflu în curând. Își dorește, nici mai mult nici mai puțin decât un apartament, vechea lui obsesie, pe care eventual să-l inaugurăm împreună, și o mașină nouă. Nu contează ce fel de mașină, lasă la libera mea alegere, sau mai bine zis, se bazează pe gusturile mele. În mintea lui necrozată, această concesie reprezintă o favoare pe care mi-o acordă doar mie, apelând, cum îi place să creadă, la generozitatea sa în stare pură.

În ciuda repulsiei pe care mi-o stârnește, hotărăsc să intru în joc. Nu e de colea să am la mână pe cineva atât de important din instituția care se ocupă de privatizări. Voi sta însă la pândă, dacă aș putea să-l înfund la un moment dat, nu m-aș da în lături. Cheile de la mașină ar putea ajunge în scurt timp pe masa lui, dar apartamentul mai avea de așteptat, după privatizarea combinatului de la Odobești. L-am trimis pe George să scotocească piața de leasing auto și să-mi vină cu cea mai bună ofertă. Leasingul reprezenta o alegere convenabilă, plăteam eșalonat iar mașina intra în proprietatea utilizatorului abia după achitarea ultimei rate. Și a găsit. O bijuterie asiatică, roșie ca para focului, cu un nume parcă predestinat: ar putea fi Kia care să deschidă lacătul privatizării. În aceeași săptămână pun cheile într-un plic, alături de adresa firmei de leasing de unde să-și ridice mașina, și le trimit pe adresa lui Geo. M-a sunat imediat să-mi mulțumească, însă n-am fost de găsit la telefon. Era cazul să-l las în plata Domnului pe Geo, deocamdată, să-și savureze mângâierea vanitatății sale fără margini, ghidat de principiul: ”dacă nu curge, pică”, și să mă concentrez pe lucrurile cu adevărat importante în domeniul de activitate unde începusem să-mi fac un nume, să coagulez prestigiu și capital.

Îl sun pe finanțistul propus de Dinel pe un număr de centrală. Răspunde o voce feminină care se prezintă ca persoană juridică: ”Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri, cu ce vă putem ajuta?” Rămân ușor debusolată, pe cartea de vizită scrie cu totul altceva: ”Florin Moldoveanu, director operațiuni SSIF...”. Posibil să fie o greșeală. Nu, nu este. Îmi revin repede în fire, în timp ce centralista butonează interiorul dorit. O voce masculină caldă, ușor graseiată, mă întâmpină în receptor. Acceptă imediat să ne întâlnim, la sediul nostru, la ora care-mi convine mie, de parcă apelul meu telefonic vine după o îndelungă așteptare.

Prima impresie se cerne a fi entuziasmantă. Se prezintă în cadrul ușii, acompaniat de un fascicol de lumină care țintise ochiul ferestrei și-i cădea drept în față, un fotomodel cu față de adolescent. Coborât direct de pe catwalk, într-un costum Armani care-i vine de minune, cu pantofi din piele de șarpe, rămâne așa secunde bune, în cadrul ușii, înainte de a mă dezmetici și a-l invita să ia loc. De cum se așază, saltă geanta diplomat pe genunchi pentru a scoate din ea un dosar consistent, cu datele financiare ale combinatului viti-vinicol Odobești, procurate direct de la Ministerul Finanțelor. Mișcarea bruscă dezvăluie de sub faldul manșetei licărul unui ceas Girard Perregaux de colecție, acompaniat de butonii Dupont. Presimt că am să-l folosesc îndelung pe acest tânăr în afacerile mele. Orice urmă de prevedere scădea vizibil, se dusese naibii, de parcă cineva îmi turnase un strop de întunecare a rațiunii în creier. Începusem să mă ofer pe tavă, și pe mine noii securități, nu numai societatea pe care o conduceam.

Fără să am cea mai mică intenție de a-l chestiona în vreun fel, despre discuția telefonică purtată în ziua precedentă, deși poate s-ar fi cuvenit, dacă aș fi scăpat de anestezia mentală, Florin ține să risipeasă orice umbră de suspiciune încă din start:

‒ Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri este pe ducă, din păcate. Mai stau câteva săptămâni, poate o lună, să fac curățenie deplină în date, apoi îmi pregătesc retragerea din acel loc. Următoarea destinație este o societate de servicii pentru investiții financiare, unde am și început să lucrez, de fapt, neoficial. Faptul că mă aflu acum, aici, e o dovadă vie în acest sens.

Adjudecat! Îi prezint termenii înțelegerii contractuale, cu comisionul de succes în capul listei, și se declară mulțumit. Ar fi un început perfect și pentru el. Florin se activează cu însuflețire pentru a pune în mișcare un plan ingenios de finanțare, la care mă face complice. Într-o primă etapă, înainte de a ne exprima intenția să participăm la privatizare, trebuie să strângem cât mai multe cupoane de pe piață, din cele emise prin programul de privatizare în masă. La societatea viti-vinicolă Odobești? Nicidecum. E necesar să vizăm trei-patru societăți de vinificație, din motive strategice. În primul rând, pentru a disimula adevăratele intenții în rândul potențialilor competitori. Pe urmă, dacă se întâmplă vreun accident și intrăm în competiție directă cu vreun mare producător de afară, pe care birocrația și șpăgile să nu-l poată alunga, e bine să avem și a doua sau a treia opțiune. E de la sine înțeles că nu putem concura cu firmele străine decât, poate, la promisiuni de investiții post-privatizare. Dar cum adunăm cupoanele? O idee îmi încolțise în minte. Cunosc un valutist pe terasă, Grig, care încearcă să se diverifice pe cupoane, mai nou. Ne-ar putea ajuta? Puțin probabil. Din București e mai greu sa adunăm petecele de acțiuni, la întreprinderile viti-vinicole care ne interesează. Sunt și mai costisitoare. Cei avizați așteaptă apariția cadrului legal de tranzacționare, bursa Rasdaq. În câteva luni va fi operațională, cu ajutorul americanilor de la USAID. Acolo, pe bursă, orice presiune la cumpărare va fi ușor de sesizat, bașca va trimite o undă de șoc în piață care va sălta prețul mult peste valoarea normală. De aceea trebuie să ne mișcăm repede și să cumpărăm cât mai mult de pe piața neagră. Dar cum? Florin vine cu o idee genială. Ne deplasăm prin țară. În provincie, cupoanele se tranzacționează la cârciuma din sat, sau de cartier, pe cîte o sticlă de tărie.

‒ Scuzați-mă puțin domnule Moldoveanu, rostesc în timp ce cu privirea căutam receptorul fără fir al telefonului de birou. Nu-l găsesc și atunci apăs butonul pentru difuzor:

‒ George să vină până la mine.

Aștept puțin, până apare George în cadrul ușii, și îl prezint ca pe omul meu de încredere, bun la toate. Florin își expune planul:

‒ Deci, tocmim o armată de trepăduși care să ia cu asalt cârciumile și bodegile din județele Buzău, Vrancea, Vaslui, sub directa coordonare a lui George. Dacă va mai fi necesar, ne extindem și în Brăila sau Galați. Rămâne de văzut. Înainte să pornim pe teren trebuie să facem o selecție a societăților vizate. Multe din aceste societăți au activele și pasivele cosmetizate în vederea includerii în programul de privatizare în masă. De fapt, sunt doar o coajă cu miezul găunos. Dacă nu au dat încă faliment, o vor face în curând. În cazul acestora, cei care își vând cuponul la cârciumă, pe o cinzeacă de matrafox, fac o investiție profitabilă...

De ce ne-ar fi necesare aceste hârtii fără valoare, numite cu ironie cupoane? Oricum pachetul majoritar de acțiuni nu-l putem obține decât de la FPS. Florin avea răspuns la toate potențialele întrebări:

‒ ...Valoarea stă în numărul lor. Cu cât acumulăm mai multe acțiuni din piață, cu atât avem o mai mare libertate pentru a negocia cu FPS vânzarea unui pachet mai mic, care să ne permită deținerea controlului. În plus, pachetele minoritare nu sunt așa atractive pentru investitorii mari. Astfel, putem spera să fim singurul ofertant...

Sunt depășită de situație, visătoare. Florin continuă să explice: calcule, grafice, procente. În timp ce procesez aproximativ toate aceste detalii, mă gândesc la un cunnilingus al acestui băiat rasat și mă foiesc pe scaunul rotativ în toate direcțiile.

‒ ...Urmează partea a doua, cea mai grea, finanțarea. Ce opțiuni avem? Nu ne putem apropia de bănci pentru credit. Ar fi sinucidere curată. De fapt, nici nu ne-am califica să obținem o sumă prea mare de bani de la un sindicat bancar. Dar putem folosi unele acțiuni de la bursă ca vehicul de împrumut. Căutăm o societate din cele găunoase. Din fericire, bursa românească e plină de astfel de mizerii ambalate frumos, adevărate capcane pentru investitori, și n-ar fi foarte greu să cumpărăm un pachet semnificativ la una sau mai multe dintre acestea, să zicem 5%. Până în cinci procente nu e nevoie să raportăm deținerea la autorități. Oricum, nu ne verifică nici dracu. Membri CNVM sunt unși politic, în baza unor trocuri transpartinice, habar n-au cu ce se mănâncă bursa de valori. Revenind, următorul pas: prin tranzacții „cross” succesive creștem artificial prețul acelui simbol, de opt-zece ori, cât avem nevoie...

Florin a cerut un pahar cu apă. După ce a luat o înghițitură zdravănă a răsuflat îndelung.

‒ ...Nimeni nu-și va da seama de intențiile noastre de manipulare a pieței. În plus, lucrăm cu oameni de onoare. Ei, aici intră în scenă un investitor cu mulți bani. Cumpără de la noi pachetele de acțiuni găunoase și ne ofere exact suma de bani de care avem nevoie. Piața bursieră este acoperirea ideală pentru acest gen de cămătărie. Contul nostru bancar  ar trebui să arate burdușit, dacă vrem să ni se emită o scrisoare de garanție bancară, în momentul cumpărării caietului de sarcini de la FPS. Dar cum se returnează împrumutul? Nimic mai simplu. După încheierea privatizării, înstrăinăm câteva active. Dacă valoarea din acte se confirmă, n-ar fi greu să vindem, de exemplu, o cramă, pentru a face rost de bani. Ca să închidem circuitul, cu acești bani răscumpărăm acțiunile vândute anterior la un preț care să acopere și dobânda negociată. În ultimă instanță, după ce ne-am făcut treaba, rămânem cu niște titluri umflate ca preț, dar fără valoare reală. Am putea să le mărităm în piață dacă vom găsi vreun fraier atras de cădere, sau le lăsăm încet-încet să evolueze spre cota lor inițială, apropiată de prețul real, adică un mare zer0 (lei).

Dar cine ar fi dispus să facă asemenea scamatorii pentru a acorda niște împrumuturi mascate, disimulate sub forma unor tranzacții cu acțiuni? Cum cine? Ce întrebare stupidă! Rămasă nerostită. Noroc că mi s-a proptit în buze tocmai când începusem să fac conexiunile necesare. Banii securității căpătaseră ștaif, se mutau din stradă pe bursă. Bietul Grig! Îl și văd falimentând la colțul bulevardului, zgribulit de frig alături de dolarii săi doldora, dacă nu cumva și-o fi făcând și el ogheal din piața de capital. Nu rezist tentației de a-l invita pe Florin la masă după această disertație economică, atât de bine argumentată, adusă la lumină din subteranele fluide ale finanțelor. Nici un manual de economie nu te învață aceste lucruri și-mi este cu neputință să pricep cum de un tânăr, coborât de pe treptele universității, le știe atât de bine. Dar sunt decisă să aflu în orele sau zilele următoare.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (7)

7

Clubul Diplomatic. Zilele orașului București. Peluza din preajma terenului de golf, înțesată de lume, pare un decor permisiv care împacă toate gusturile, adunând laolaltă toalete extravagante cu ținute sobre sau personalități unanim recunoscute cu vedete de-o toamnă. Discuțiile se leagă firesc cu un pahar de vin în față, în preajma unor platouri cu bunătăți. Fără vreo introducere de complezență, o bucată de stridie degustată întâmplător dispune de suficient fosfor pentru a aprinde memoria selectivă și a recompune, în amănunt, pitorești amintiri despre vacanțe prin Caraibe sau ospețe pe croaziere selecte. La o altă masă, indulgența vestimentară capătă aspecte atât de grotești, încât un grup de ziariști sau pseudo-ziariști, legitimați la publicații care n-au apărut niciodată, se simt în largul lor cu puloverele lălâi peste cămășile soioase, risipind damfuri care suprimă și cele mai șic colonii de pe Champs Elysees. Își lasă rucsacurile la piciorul mesei cu intenția vădită de a prinde cu mai multă dexteritate platourile cu gustări calde sau paharele de vin. Desigur, vinuri de la ”Conac”, alese cu grijă pentru a gâdila papilele gustative ale celor mai exigenți discipoli ai lui Bachus, căci doar beneficiem de statutul de sponsor al manifestării, cu noua noastră colecție de lux. O a doua intenție, premeditată, se va distinge ceva mai târziu, spre sfârșitul evenimentului, când rucsacurile își vor dovedi din plin utilitatea pentru a prelua surplusul de delicatese ce n-au încăput în gușile unor așa distinse fețe dâmbovițene.

O altă categorie de invitați, cu pulovere care nu se diferențiază foarte mult de cele ale boschetarilor media, dar care se bucură de-o infinit mai îngăduitoare observație din partea asistenței, ba chiar de simpatie pe alocuri, stârnind zâmbete provocatoare și priviri fățișe, sunt fotografii de la revistele glossy sau de scandal. Este uimitor cum o simplă unealtă cu obiectiv superangular te poate propulsa pe scara socială, în ochii critici ai celor mai de soi reprezentanți ai societății! Nimic nu este întâmplător. Oamenii din spatele camerelor fac și ei concesii pentru a menține o elită de mucava în prim-planul atenției unei prese obediente.

În mijlocul acestei forfote se țin discursuri entuziaste, mobilizatoare, despre trecutul destoinic al Bucureștiului și viitorul ce se prefigurează măreț, demn de micul Paris. Cu prezentul avem noi o problemă, dar se poate rezolva, primim asigurări de la tribună, din partea primarului general. Apoi se întâmplă un moment solemn. Sunt invitată pe scena improvizată pentru a mi se conferi titlul de cetățean de onoare al municipiului București. Ce moment mi-a ales hazardul pentru a sărbători despărțirea definitivă de trecut și ieșirea din sfera de influență a lui Hussein! În momentul în care sunt rugată să susțin un speech, gândul mă poartă în primul rând la el:

”Este o onoare pentru mine să primesc această distincție. Ea încununează eforturile mele din ultimul an, de a pune pe masa românilor vinuri de calitate superioară, care să rivalizeze cu vinurile servite în celebrele restaurante din Franța și Italia. N-aș fi reușit această performanță fără sprijinul necondiționat al partenerului meu de afaceri, domnul Hussein. El nu se află astăzi aici, fiind plecat din țară, cu afaceri, să ne reprezinte la târguri și expoziții internaționale. Sunt convinsă că și-ar fi dorit mult să fie prezent. Însă vreau să-i mulțumesc și pe această cale. Cum, de altfel, țin să mulțumesc și Primăriei Municipiului București pentru încrederea acordată, în speranța unei colaborări de lungă durată”.

La final, ciocnim câte un pahar de șampanie și gust din cupa victoriei. Îmbătător succes, într-o seară magnifică! Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Ce m-ar fi putut impresiona suplimentar, într-un asemenea moment? Poate doar consulul Franței, sau cel al Italiei, să-și facă loc pe lângă ghiotura de invitați ce-mi dau târcoale, încercând să-mi strecoare o vorba bună și să laude calitățile vinurilor prezentate.

La scurt timp după seara de grație sunt readusă într-un mod brutal cu picioarele pe pământ. Credeam c-am rupt-o complet cu trecutul, dar acesta nu se dă învins. Se agață de mine cu patimă. Deși Hussein a plecat, moștenirea lui produce încă efecte amețitoare. Se pare că în ultimele lui zile în care s-a învârtit prin România, trasul sforilor pe la Combinatul de Vinificație Odobești, principalul nostru furnizor de materii prime, a reprezentat ocupația de bază. În consecință, mă trezesc cu Marian Enache izgonit din întreprindere, desfăcându-i-se contractul de muncă fără preaviz, iar înțelegerea noastră de aprovizionare, anulată unilateral. Fără nici un motiv. Explicațiile sunt de prisos. Le știu deja. Paradoxal, această stare de lucruri apare tocmai când comenzile aproape se dublează de la o lună la alta. Riscul să nu le putem onora, recte să ne pierdem credibilitatea, se aseamănă în lumea afacerilor, dacă pot face o comparație, cu prăbușirea de pe un zgârie-nori. Mai avusesem momente de cumpănă, situații fără ieșire la începuturi, dar nu se compară cu aceasta. Când nu aveam o faimă, o reputație de apărat, când nu aveam atâția oameni în subordine, care să-și lege viitorul de deciziile mele, lucrurile erau mai simple. Un faliment în plus sau o nouă țeapă pe lista lungă a țepelor post-decembriste, nu reprezenta un capăt de țară. Mare scofală! Nimeni n-ar fi băgat de seamă. Însă, după ce sistemul mă urcă pe un piedestal, acum îmi taie aripile. Să cad în gol și să mă strivesc de pământ.

Că tot m-am stârnit cu aceste comparații desuete și nu le mai pot stopa (oricum această filă de jurnal îmi aparține exclusiv, nu este scrisă pentru priviri indiscrete), trăiesc drama copilului unui savant, ocrotit părintește, dar obligat de aureola tatălui să-și forțeze limitele, pentru a eșua apoi din eșec în eșec. Ibovnicul meu protector este sistemul. Un protector sclipitor, dar denaturat și cam prost famat, care mă lasă acum din brațe. Cine știe unde m-ar fi dus aceste gânduri înnegurate, la ce depresie existențială, dacă nu mi-ar fi alunecat privirea pe colțul unei gazete. Și ce văd? Un licăr de speranță. O delegație a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale se află la București. Pentru a nu intra în incapacitate de plată, guvernul este nevoit să semneze un nou acord de finațare cu cei doi creditori internaționali. Dar nu oricum, ci cu clauze. Iar una din principalele condiții constă în privatizarea întreprinderilor de stat considerate nestrategice pentru economia națională. Deja se publicase în presă o listă cu o sută cincizeci de întreprinderi scoase la mezat. Vor mai urma și altele.

O șansă sau o iluzie? Dacă mi-ar reuși privatizarea Combinatului de Vinificație Odobești, i-aș da afară pe directorii comunistoizi și l-aș instala în funcție pe Marian Enache. Ce dulce răzbunare ar fi, îndrăznesc să visez cu ochii deschiși, ca să cad apoi din nou în melancolie. Dar cu ce bani? Sunt vehiculate sume astronomice de milioane de dolari. Un scenariu care m-ar duce într-o fundătură. Pe de altă parte, dacă se scoate la privatizare combinatul și nu reușesc să mi-l adjudec... Cu noul proprietar, competitor direct, ar fi imposibil de negociat un nou contract de aprovizionare, în condiții rezonabile. Probabil, aș fi condamnată să pun cruce afacerii cu vinuri. Cel mai cuminte, deocamdată, este să ajung la o nouă înțelegere cu conducerea combinatului, iar pentru asta se impune să-l sacrific pe Marian Enache și să caut la FPS amânarea procedurilor de privatizare.

 Am mintea încâlcită de scenarii întortocheate. Dar, orbecăind cu ochii minții pe drumeaguri fără ieșire, mi se arătă limpede cheia tuturor acestor cuvinte încrucișate: FPS. Sau, tot din trei litere, GEO. Iar Geo? Refuz să accept ce devenise evident. Păcatele trecutului mă urmăresc cu consecvență. Important este să ies întărită din aceste experiențe. Ce m-ar face mai puternică? Voința de nezdruncinat. Iar cu răsplata pentru cei care m-au văzut altfel de cum sunt, toate la timpul lor.

Cu inima îndoită purced a-l suna pe Geo. Mă lămuresc repede că nu doar mie mi-este teamă de o nouă întrevedere, el pare pur și simplu siderat de-o asemenea perspectivă. Se ferește ca dracul de tămâie de confruntarea cu mine. Îmi vorbește în doi peri, laconic, pe alocuri fără logică și înțeles, bălmăjind niște cuvinte fără sens. Departe de discursul lui stăpân pe situație, din trecut. Încet-încet mă conving că ultima noastră întâlnire produsese deranj mare și în instituția căreia i se încredințase, până la eșaloanele cele mai înalte, nu numai în sufletul meu. Cu greu deslușesc ce vrea să-mi comunice. Pentru problemele mele stringente mă îndrumă să iau legătura cu șeful lui direct, directorul direcției privatizare. Un anume Dinel Strizu, probabil tot un securist. Nu pierd timpul și îmi aranjez degrabă o întâlnire cu acest personaj.

Pentru a doua oară mă văd confruntată cu destinul potrivnic. Nevoită să mă supun sorții care, în același sunet strident de tocuri, pe culoarele sediului FPS, picură cadențat neîncredere în sufletul meu chinuit, pus față în față cu fantomele trecutului. Dacă ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătesc, într-o lume a afacerilor misogină, atunci să-și aleagă o altă metresă! N-am de gând să mor, și nici să mă înjosesc pentru un ideal. Poate ar fi cazul să le vorbesc de demnitate, demnitatea femeii. Știu că acestor românofili de paradă le plac cuvintele pompoase. Din dragoste de țară l-au slujit pe Ceaușescu și tot pentru pământul patriei și-au ales poziții-cheie în cernerea investițiilor străine.

Directorul direcției privatizare pare un tip total diferit de cum mă așteptam. Înalt, atletic, cu mustața tăiată minuțios la linia buzelor subțiri, se mișcă cu naturalețe în costumu-i elegant, de firmă, la un singur rând de nasturi. Un tip mișto, puteam să jur după prima impresie, pe gustul meu, chiar dacă puțin demodat. Cel puțin ca aspect fizic, contrastul cu adjunctul său e evident. Mă abordează jovial, în timp ce mă întâmpină la registratură, pentru a mă conduce în biroul său imens, situat la al doilea etaj.

‒ Deci dumneavoastră sunteți persoana care a pus pe jar instituția noastră, mai mult decât cel mai aprig spion, în urmă cu ceva timp? Cât să fi trecut de-atunci? Doamne, Doamne, ce noroc am avut! Chiar îmi doream să vă cunosc personal. Acum, văzându-vă, îmi dau seama că vina lui Geo, impardonabilă de altfel, merită totuși niște circumstanțe atenuante.

Tot ce-mi imaginasem despre bărbatul din fața mea se năruie instantaneu. Am auzit bine? Ce-a fost asta, un compliment? Domnul acesta elegant, cu zâmbetul pe buze, a vrut să-mi facă un compliment și i-a ieșit cea mai gravă insultă pe care mi-o putea aduce? Parcă s-a dislocat ceva în mine. Cum adică, pentru că e vorba de persoana mea, este mai puțin grav ce a făcut Geo? Mai bine ar fi tăcut, și aș fi rămas la prima impresie, de tip mișto, pe a cărui canapea chiar m-aș fi putut destinde. O asemenea mojicie cu greu ar putea fi ignorată, încât am nevoie de mai multe cazne pentru a schimba subiectul:

‒ Prefer să nu discut despre ce a fost atunci. Scopul vizitei mele aici este altul. Sunt femeie de afaceri și am venit să discutăm afaceri. Mai precis, despre privatizare. Parcă cu asta vă ocupați?

‒ Perfect de acord, îmi răspunse domnul director, ignorând întrebarea mea tendențioasă.

Ce-aș mai putea discuta cu un astfel de individ, după o asemenea introducere? Am gândit, dar am tăcut. Și bine am făcut. Încă o dată, prima impresie îmi joacă o festă. Omul chiar e profesionist în domeniul lui de activitate, aproape la fel de bun ca la dat cu mucii în fasole, pe o scara inversă a valorilor, când vorbim de maniere. Îmi dau seama că scopul vizitei mele la FPS nu tolerează etalarea orgoliului, astfel încât trec cu vederea ”micile scăpări” din comportamentul directorului. Iar discuția se mai destinde. La un moment dat, scăpăm inclusiv de formalisme și politețuri pentru a ne face mai bine înțeleși.

‒ Dragă Lucky, înțeleg perfect situația în care te afli și doresc să te sprijin. Și noi ne dorim un capital autohton viguros care să se ia la trântă cu firmele străine. Dar pentru asta, un singur om nu le poate face pe toate. Îți recomand doi băieți buni cărora să le cedezi din competențe: un jurist și un finanțist. Juriștii tăi sunt buni, și-au dovedit priceperea, dar au nevoie de un cap limpede pentru a trece la următorul nivel: concurarea cu șanse reale la privatizarea întreprinderilor de stat. Despre finanțist ce să-ți mai spun, în condițiile în care banii sunt atât de scumpi? E un tânăr școlit în străinătate, care a lucrat câțiva ani în Londra înainte de a se întoarce în România. Cunoaște cum funcționează piețele financiare, un domeniu în care facem și noi primii pași și nu avem mulți specialiști. N-aș vrea să-l laud mai mult, îți vei da singură seama de ce poate. În curând vom inaugura și la București piața de capital, iar oportunitățile vor crește. Vei ajunge în curând, sper, la propriile concluzii despre natura profiturilor financiare. Mânuirea banilor poate fi o activitate mai bănoasă decât producția sau comerțul. Motorul dezvoltării e finanțarea, iar în acest domeniu mă tem că nu te mai poate ajuta prietenul tău Grig. Nici noi, să zăbovim prea mult cu scoaterea la privatizare a Combinatului de Vinificație Odobești, nu avem cum. FMI și Banca Mondială sunt cu ochii cât cepele pe activitatea noastră. Avem de raportat ca pe vremea lui Ceaușescu, cât am privatizat în fiecare lună. Dar până atunci te sfătuiesc să-i angajezi pe cei doi oameni de care ți-am vorbit. Poftim cărțile lor de vizită. Următorul pas ar fi să ne ocupăm de întocmirea caietului de sarcini în vederea privatizării, în așa fel încât să fie bine pentru toată lumea. Te avertizez însă, cei doi nu vin decât pe salarii foarte generoase, dar își merită banii.

Salarii generoase, nu asta e problema. Însă, să cedez din capacitatea mea de decizie, adică să ofer compania pe tavă noii securități, după ce abia scăpasem de Hussein, sigur, și cu ajutorul lor, asta avea să fie cu neputință. Un asemenea joc periculos nu agreez pentru nimic în lume. Dar se impune să rămân stăpână pe situație și, mai presus de toate, diplomată. Caut să-mi găsesc cuvintele pentru a formula un refuz politicos. Nu mă confrunt pentru prima dată cu senzația de conflict deschis care se poartă în psihicul meu. Sunt atinsă de un soi de dedublare a personalității ce justifică, într-un fel, gândurile, gesturile, acțiunile mele atât de contradictorii. Asta e! Două percepții pe scheletul aceluiași avatar. Cine mă judecă superficial m-ar putea acuza de ipocrizie. Însă nu e deloc așa.

‒ Dragă Dinel, înțeleg că cei doi oameni de care mi-ai vorbit îmi sunt necesari pentru rezolvarea câtorva probleme punctuale. Juristul să pregătească împreună cu experții voștri documentația în vederea privatizării: caiet de sarcini, grilă de punctaj, criterii de departajare, contract, și ce mai e pe-acolo. Iar finanțistul să-mi asigure finanțarea pentru plata pachetului de acțiuni cumpărat de la voi. Corect? Păi, în acest caz, prefer să închei o colaborare pe perioadă determinată, cu sarcini precise, la care se adaugă un comision de succes, generos, cum spui tu. Nu e mai bine așa, ca fiecare să știe ce are de făcut și să se concentreze pe asta?

După o lungă ezitare Dinel încuvințează:

‒ E bine și așa.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (6)

6

            A doua zi mă înfățișez la ora matinală cu două dosare ticsite cu documente, să arătăm că nu suntem la primul import, atât de necesar pentru continuarea fluxului de producție. Portarul palmează ușor un nou pachet de țigări, cartonat, de data asta nedesfăcut, și mă conduce în biroul șefului vămii. Acolo, prima impresie a fost c-am nimerit la un punct de colectare maculatură. Iar directorul, ce se ivea mic, cu fruntea asudată, pe fundalul maldărului de hârtii și dosare, părea cuprins de o subită febră a ordinii, cu documente care necesitau o aranjare minuțioasă chiar în acel moment. Încât, ai fi zis că ultimul lucru pe care-l are de făcut este să stea de vorbă cu mine. Mă opresc la doi metri de ușă, copleșită de imaginea răzvrătită a acelor dosare, ce semănau cu ale mele, și nu-mi dau seama când, din cel de deasupra, mi se scurge plicul, ceva mai consistent decât cu o zi înainte. Dolarii mei se înșiră în evantai pe linoleum, ca un pachet de cărți făcut scăpat de un ilustru prestidigitator.

 Dacă n-aș fi fost chiar eu eroina acestei întâmplări, ci o spectatoare neimplicată într-un film de prost gust, pe cuvânt de onoare, aș fi crezut că s-a schimbat filmul, într-un moment de neatenție. Dintr-o dată, timpul se dilată nejustificat și parcă are un alt sens. Directorul îmi aduce un scaun prăfuit și mi-l șterge cu mâneca. Mă invită să iau loc, sprijinindu-mi ușor spătarul scaunului. O cafea, o apă? Scuzați deranjul. La noi se muncește. Puteți să fumați dacă doriți. Nu vă faceți probleme. Imediat va aduc o scrumieră. Dar unde rămăsesem? A, da...

Plec din biroul șpăgarului șef de la vamă cu sentimentele amestecate. Rezolvasem problema, documentele mele de import arătau acum impecabil cu data corectată profesionist, doar cu o zi înainte de intrarea în vigoare a noilor și împovărătoarelor taxe vamale. Dar mai aveam un hop de trecut: Minodora. Cu documentele refăcute trebuia să mă prezint din nou în fața acelui dulap uman cu față de tub cinescop, pe care se derulează un monolog din alte vremi despre înfierarea capitalismului. Dar nu am încotro. E musai să fac și trebușoara asta pentru a obține avizul final.

Sper ca semnătura directorului, expusă la loc vizibil pe document, să mai risipească din aburii ideologici ai protecționismului vamal. Minodora mă primește cu o figură mai puțin congestionată ca data trecută. După ce se uită de mai multe ori prin hârtii, parcă pentru a le căuta nodul din papură, într-un final, un surâs înseninează atmosfera: ”Vedeți că se poate să fim și corecte, doamnă, să respectăm legea? Așa da!”. Și-mi returnează documentele avizate, semn că totul este în regulă.

Părăsesc vama cu încrederea că am făcut ce este necesar. Asta trebuie sa fac, asta nu, reprezintă principiul după care mă ghidez în viață și în afaceri. Am un singur criteriu: morala mea. Judecata proprie mă absolvă de a tuturor, fără resentimente, regrete sau mustrări de conștiință. Odată, am aplecat urechea unde nu trebuie, pare-mi-se la Hussein sau la vreun apropiat de-al său, și ce mi-a fost dat să aud n-a fost pe gustul meu. Fusesem acuzată de fațărnicie, infidelitate, lipsă de onestitate, principalele mele ”calități” în lupta cu eolienele moderne ale capitalismului. Vezi, Doamne, mă situam de partea oamenilor de afaceri corecți care combat caracatița fărădelegilor, a țepelor, a șpăgilor, la modul declarativ, dar în subteran căpătasem meșteșug pentru uneltiri și afaceri necurate. Această constatare mi-a smuls un zâmbet ironic. Contează mai mult să fiu împăcată cu mine însămi și, de data asta, așa stăteau lucrurile. Pe de altă parte, fair-play-ul financiar sau acreditarea ideii, cum că mediul economic ar fi un fel de joc Monopoly de pension, reprezintă o gogoriță mai mare decât tot Wall-Street-ul. Orice om de afaceri cu oarece succes are în bagajul de cunoștințe conceptul de ”preluare ostilă” și un întreg arsenal de mijloace pentru a ajunge acolo. Cei mai prevăzători învață, cu aceleași arme, să contracareze preluările ostile ale rivalilor. Detractorilor mei, cu grație, le transmit doar atât: termenul ”hostile takeover”, reprezentând cea mai spectaculoasă formă de control al managementului unei companii, n-a fost inventat, nicidecum, la București. Doar ca o curiozitate, are rădăcini adânc înfipte peste ocean, unde se spune că se fac afacerile cele mari.

Sosise momentul ca în perspectiva marelui eveniment să mă întorc la problemele mele mai vechi și să izolez un potențial pericol: Hussein. În ultima vreme Hussein devenise de necontrolat. De fapt, îl controlau orgoliul și invidia că altcineva, o femeie, reușise în afaceri acolo unde el prevăzuse că are să-și rupă gâtul. Cu toate că îi returnasem o parte din banii oferiți cu zgârcenie când am început afacerea, considera că merită mai mult, chiar un procent din ceea ce realizasem cu atâta trudă. Credea că doar el cunoaște rețeta autentică a succesului, iar rezultatele mele se datorează unui concurs fericit de împrejurări, din care nu se excludea pe sine. Presiunile lui, la început doar niște insinuări voalate exprimate prin interpuși, deveniseră din ce în ce mai directe și cu țintă precisă: preluarea controlului. Era cazul să-i arăt și reversul medaliei. Împreună cu avocații am pregătit un plan minuțios de acțiune. Următoarea scrisoare avea să-i fie remisă prin poșta prioritară:

”În atenția domnului director Hussein,

            Având în vedere relațiile de afaceri tot mai apropiate dintre societățile noastre, SC Conacul de Vinuri Odobești, prin directorul său general Lucky Gheorghe, vă invită la sediul societății să analizați o ofertă de preluare. Nu excludem nici varianta unei fuziuni între societățile noastre. Vă așteptăm în data de ... la ora ... .”

            Cele câteva zile rămase până la întâlnirea convocată cu multă dibăcie se anunțau critice. Nu sunt excluse intimidări sau hărțuiri de tot felul. Nu am nici o explicație de dat până la data stabilită, în prezența avocaților. Sfătuită de aceștia, plec într-o mini-vacanță la munte, departe de freamătul și neliniștea din capitală, alături de Luca. Fără telefon, pager, fax, sau vreo altă formă de comunicare. Doar cu gândurile și copilul meu. Las în urmă Bucureștiul dis-de-dimineață, pregătită pentru o schimbare de decor, atât în natură cât și în stările mele sufletești, gândindu-mă că și la nivelul simțurilor funcționează principiul vaselor comunicante. Părea că exteriorul și interiorul se reflectă în aceeași oglindă, ca într-o retină cu funcție dublă, ce poate să privească atât în afară, cât și înăuntrul minții, cu ochii închiși. În goana mașinii peisajele se succed variat, ca într-o caleidoscopică chemare. Culturi de galben, portocaliu, violet, cer mâzgălit de albastru, păduri în nuanțe verzui sau, în sfârșit, crestele golașe vinete sau gri, se transformă în crâmpeie de liniște odihnitoare pentru ochi, trup și suflet. Singurul element neastâmpărat în acestă ordine a lucrurilor, parcă de la începutul lumii, este Luca care pune într-una întrebări: ”Dar unde mergem? Ce facem? Cât stăm? Cu cine ne întâlnim? Ce vizităm?”. Explicațiile mele riguroase sunt un bun prilej pentru un nou șir de alte și alte întrebări. Luca este în vervă, pornit să recupereze de la nivelul curiozității timpul pe care i-l acordasem cu țârâita în ultima vreme. Mi-am dat seama că și la stadiul afectiv există oarece restanțe. Ca niciodată, nu sunt copleșită, răspund calm, cu sinceritate și amuzament, luându-mi energia din natură. Într-un târziu ajungem la Sinaia, obosiți după atâta drum, și ne luăm în primire camera la hotel.

Au fost cele mai frumoase trei zile pe care le-am avut în ultimul an. Am colindat păduri, ne-am oprit să primim mângâierea soarelui în poienițe, am urcat pe cărări de munte ca apoi să ne refugiem în saloanele pline de istorie ale unor castele sau case memoriale, ne-am ascuns de vrăjitoare și de Baba Cloanța, ca apoi să cădem lați, după cină, în cămăruța noastră de hotel. Alături de Luca m-am simțit din nou copil, departe de lumea dezlănțuită a rechinilor și hienelor din mediul de business.

            A patra zi pornesc pe drumul de întoarcere spre București. Un ambuteiaj era cât pe ce să-mi strice execuția preconizată. După un mic ocol, să-l las pe Luca la mama, mă înfățișez pe ușa sălii de ședințe, cu o întârziere de o jumătate de oră. Toată lumea era prezentă în păr și mă aștepta nerăbdătoare. Hussein, bine dispus, afișează un zâmbet superior cu care mă abordează din start, producându-mi iritare:

            ‒ Nu-mi închipuiam că ai să faci lucrurile ca la carte, însoțită de avocați, economiști. Pentru conformitate, i-am adus și eu pe ai mei, dar nu cred ca negocierile să dureze prea mult. Îți ofer cât dorești, apoi scădem sfaturile mele de milioane. Ha, ha! Chiar mă întrebam când te vei decide să vinzi? Câți ani are Luca acum? Cu siguranță e în perioada aceea din viață când resimte cel mai mult nevoia de un părinte apropiat, care să-i ofere din timpul său prețios, a încheiat cu același zâmbet lung de bunăvoință.

            N-am răspuns. Am tăcut, cu decență, pentru a se pierde în neant sensul acelor vorbe, aparent de curtoazie. Însă, cunoscând emitentul, acestea se proiectau pe fățărnicia lui și arătau mai degrabă a expresii arogante, insultătoare. M-am uitat rece la acel surâs prefăcut, care s-a stins abia în momentul în care am făcut semn avocaților să-i înmâneze o hârtie cu antet, semnată și ștampilată, prin care îmi prezentam intenția de preluare. Nu cred să-și fi aruncat ochii pe ea mai mult de zece secunde, a aruncat-o cât colo și a dat să se ridice de la masă. În acel moment a intervenit providențial unul dintre avocați:

            ‒ Domnule Hussein, țin să vă aduc la cunoștință că va aflați într-o situație deloc confortabilă, dacă nu chiar ingrată. Tocmai am aflat că numele dumneavoastră este implicat în mai multe anchete vizând suspiciuni rezonabile de trafic de persoane, adăpostirea unor emigranți ilegali, procurarea de documente de identitate false, la care se adaugă o serie de infracțiuni economice grave precum rambursări ilegale de tva sau brancrută frauduloasă. În momentul de față se derulează acțiuni specifice pentru strângerea de probe, ceea ce înseamnă că în curând veți fi chemat la audieri.

            ‒ Dar..., dar e ridicol, afacerea mea valorează de cinci ori mai mult. Numai..., numai depozitele..., nu-mi vine să cred, e o bătaie de joc...

            Îl vedeam cum se sufocă de mânie, încât m-am simțit datoare să-l protejez:

‒ Dragă Hussein, dar noi îți facem o favoare. Îți oferim un preț bun în condițiile date. Îți dai seama că dacă vei fi găsit vinovat de toate acele lucruri îngrozitoare care ți se pun în cârcă, se va trece la confiscarea averii și, în cel mai bun caz, vei fi declarat persona non-grata, dacă nu cumva vei cumula ani grei de pușcărie. Așa, îți iei banii, ceva mai mulți decât cei cu care ai venit în România, trebuie să recunoaștem, și părăsești definitiv această țară, ca cel mai onorabil om de afaceri. E în avantajul tău.

            ‒ Cățea! Doar tu știai de frații mei, pe care i-am ferit din calea războiului. Ce-ai fi vrut? Să-i las pradă bombelor...

‒ Vă rog să aveți în vedere că orice declarați acum poate fi folosit împotriva dumneavoastră, a intervenit avocatul.

Hussein n-a mai avut puterea să răspundă și la acestă ultimă remarcă, s-a ridicat tremurând de mânie, a rupt propunerea noastră care-i asigura o retragere liniștită și a părăsit în grabă sala, alături de liota cu care venise. În urma lui, cei rămași m-au aplaudat pentru stăpânirea de sine. Totuși, Hussein se dovedea a fi un pește greu de prins. Amenințările erau apă de ploaie pentru el, nu funcționau așa ca la oricine. Probabil văzuse multe la viața lui în țara de unde provenea, Irak, măcinată de ororile unor cumplite conflicte armate, încât nu se mai speria de nimic și de nimeni. O singură certitudine aveam. Trebuie să mă mișc repede, căci altfel totul s-ar putea întoarce împotriva mea. Dacă-i dau timp de gândire..., Hussein nu e prost, chiar deloc, și orice fisură în planul meu l-ar transforma din victimă sigură în vânător. Variante nu se alegeau a fi multe. L-am exclus din start pe Geo. Nu se preta la asemenea găinării și, în plus, decontul ar fi fost imens.

L-am chemat la mine în birou pe George, șoferul. Îl cunoșteam ca pe un om devotat, dar acum îi ceream ceva mai mult: maximă discreție. În timpul scurs până să vină George, rememorez cu duioșie o întâmplare cu iz de anecdotă. În urmă cu ceva vreme, când sosise la mine să-l angajez, se postase în fața biroului meu un om cu moralul la pământ. Avea un ușor tremur al brațului în care ținea hârtia ce-l recomanda pentru munca de șofer. L-am poftit să se așeze și i-am cerut hârtia. CV-ul se vălurise ca o sugativă în urma transpirației abundente la nivelul palmei. Lucrase vreo cinci ani la o societate de transport. Acolo, fără să adere la o mișcare sindicală puternică, se gândiseră ei, salariații, de capul lor, să  facă presiuni asupra conducerii pentru mărirea salariilor. Un asemenea demers n-ar fi părut o surpriză pentru mediul economic în care ne aflam, ca angajații să-și ceară drepturile legitime de indexare a salariilor cu rata inflației. Numai că, puțini angajatori răspundeau unor astfel de provocări sau, acolo unde se acorda ceva, măririle salariale nu acopereau nici pe departe creșterea prețurilor. În cazul societății de transport unde George câștiga o pâine, s-a găsit un director economic cu inițiativă care să facă rost de bani pentru indexări. Fără a sta mult pe gânduri, a luat întregul fond de salarii, și ceva rezerve, și s-a dus direct la Cluj-Napoca pentru a face o depunere la Caritas, jocul piramidal ce-ți acorda de opt ori suma investită, după trei luni. Dacă prețurile pot crește de trei ori într-un an, de ce n-ar putea crește sustenabil și veniturile de opt ori în trei luni? Era argumentul forte al celor care aveau încredere în această schemă Ponzi, brevetată încă din anii '20 în Statele Unite, ca escrocherie de succes. Unul, Charles Ponzi, a fost cu ideea, aveam să aflu și eu întâmplător. În fapt, în sinea lor, toți se temeau că s-ar putea prăbuși, însă sperau să mai țină măcar trei luni. Directorul economic a fost printre cei mai puțin norocoși, și cei care depindeau de el, de asemenea. Cu doar trei zile înainte de scadență, fondul Caritas a intrat în incapacitate de plată, iar imensa fraudă a ieșit la suprafață. Așa cum era de așteptat, în ziua de salariu angajații au venit buluc la sediu pentru a-și primi chenzina mărită. Numai că, în loc de bani, au fost întâmpinați cu un imens lacăt proptit în poarta unității și un anunț lipit cu scotch: ”Societatea își încetează activitatea, iar toți salariații sunt trimiși în șomaj”. Așa s-a văzut bietul George pe drumuri. Era un băiat destupat la minte, muncitor și, în plus, niciodată nu ar mai cere vreo mărire de salariu.

‒ Crezi că poți da o fugă până în Centrul Vechi, să-l pescuiești pe Grig valutistul? Vreau să mi-l aduci mort-copt. E ceva foarte, foarte important. Nu e nevoie de mai multe detalii. Atât poți să-i spui. Ne vedem la birou într-o oră.

Venise clipa să testez relațiile lui Grig din poliție și servicii. Știam că are spatele asigurat pentru că, pe lângă schimbul valutar, mai nou își diversificase oferta. Era dispus să ofere și împrumuturi cu camătă sau să cumpere, la colțul străzii, nou-apărutele certificate de proprietate, emise de guvern prin programul de privatizare în masă. În fapt, un nou gheșeft, girat de data asta de stat, sub numele de marea cuponiadă. Devenise clar ca lumina zilei că aceștia nu puteau fi banii lui Grig. Cel mai probabil, se conectase la banii sistemului, care operau într-un circuit paralel celui bancar. Întrebările care mă munceau nu-și găsiseră răspuns. Cât de puternic și cât de mult mă pot baza pe acel spate? Cum își ungea relațiile și până la ce nivel? Riscam cu Grig, însă motivele păreau întemeiate.

Pregătisem și două cărămizi de bani. Zece mii acum și alte zece la sfârșitul operațiunii. Nu era mare lucru de făcut: mandat de percheziție pentru suspiciuni rezonabile de posesie a drogurilor, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, trafic de persoane, falsificarea unor documente de călătorie. Și apoi punerea în aplicare: o descindere în forță cu mascați, cu noaptea în cap, percheziții, clinchet de cătușe, audieri și reținere pentru douăzeci și patru de ore. Nimic mai mult. Grig venise la întâlnire avizat de ceea ce am să-i cer și conștient de ce poate oferi. L-am simțit din prima că are mandat. Se pare că nimic nu trece neobservat de vigilența serviciilor, legat de relația mea tensionată cu Hussein, și de data asta mi-o luaseră înainte. Nici în ruptul capului nu mi-aș fi putut închipui ca interesele noastre aveau să fie convergente, cel puțin până la un punct. Grig îmi face o propunere exact pe gustul meu.

‒ De acord, dar să nu vă prind că vă atingeți de el! Câteva îmbrânceli, amenințări, și atât. După o zi îi dați drumul. S-a înțeles? am urlat speriată că brutele acelea în uniformă, cu ciorapul pe față, negre la trup și suflet, ar putea să-și facă prea bine treaba pe spinarea bietului Hussein. Altfel, nu veți primi nici un șfanț din cea de-a doua tranșă de bani!

‒ Dar eu n-am nici o vină, s-a apărat Grig, de parcă Hussein fusese deja trecut prin furcile caudine ale întrevederii cu mascații. Am să transmit mai departe, dar dacă mai scapă un picior în plex, e inerent madam! Eu mă pricep doar la bani, spuse, încercând să se disculpe. Apoi, luând teancul de dolari și cântăridu-l din priviri, îl făcu nevăzut în străfundurile borsetei sale.

‒ Atunci, mulțumește-te doar cu ăia! Dar în timp ce rosteam aceste cuvinte, convingerea mea că aș mai putea să-mi protejez în vreun fel fostul partener se estompa, puțin câte puțin.  Cădea în desuetitudine.

Operațiunea de intimidare a fost de un real succes. Se pare că Hussein a ajuns bine preparat acasă. După trei zile mi-a trimis contractul semnat, prin avocat, din care reieșea că îmi cedează toate operațiunile sale în România. Măcar a avut decența să nu se prezinte în fața mea, în halul în care arăta. Am apreciat asta și, în consecință, m-am purtat ca o lady. I-am trimis, tot prin avocat, un cec cu o sumă îmbunătățită față de ultima noastră negociere. Pentru disconfort. Și, cadou, un bilet de avion la clasa business. Doar dus.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro