Jurnalul unui uberist (12)

Oare Alexander Graham Bell și-ar fi putut imagina vreo clipă că, peste ani, un derivat al telefonului inventat de el va avea atâtea funcții sofisticate? Între acestea, și comandarea unei mașini la scară care să înlocuiască bătrânul submarin galben al șoselelor. Dacă utilitățile înmagazinate în miezul unui smartphone au fost implementate și dezvoltate pe alte meleaguri, așa cum am mai spus, românii reușesc performanța de a se adapta din mers la tehnologie, ducând funcționalitatea ei la cote nebănuite. Ingeniozitatea ieșită din tipare a unor exponenți ai neamului am resimțit-o pe propria piele în câteva rânduri. Și m-a făcut să mă întreb cu o ușoară crispare înainte de plecarea în curse: acum ce mai urmează? Ce surprize vor mai ieși din asfalt, altele decât gropile sau gurile de canal desfundate, retrogradate între timp la categoria fapt cotidian? Mai în glumă, mai în serios, doza de neprevăzut se ascunde după fiecare colț de stradă. Cartierele au partea lor de sublim și grotesc.

Deja m-am obișnuit ca în locul unui client să primesc un pachet suspect ce trebuie livrat în cel mai scurt timp la o adresă oarecare. Sau să privesc cu îngrijorare un pensionar cu monociclu, fost angajat al circului de stat, care pedalează de zor printre mașini pentru a ajunge, probabil, la piață să-și facă cumpărăturile zilnice. Bulevardul cu șase benzi de circulație și traficul infernal nu-l sperie câtuși de puțin. 

Ce să mai spunem despre un copil care necesită plimbat cu mașina și pasat între părinții de curând divorțați? Aceștia evită să dea ochii unul cu celălalt și au găsit soluția salvatoare pentru trambalarea coletului însuflețit. Adică, pe mine. În timpul cursei se impune să fac și oarece conversație cu cel mic, ca să mi-l țin ocupat pentru a nu mă procopsi cu cine știe ce năzbâtie pe bancheta din spate. Chiar dacă mă asigur că am blocat portierele, geamurile așișderea, centura de siguranță este fixată cum trebuie, copiii devin foarte inventivi și găsesc întotdeauna câte ceva care ar putea fi stricat. De la o vreme îi verific și de gumă de mestecat. Gura mare! ordon ca un gardian vigilent la intrarea în B-MAX. Căci dacă o molfăie, sigur o lipește pe undeva. Sunt pățit. Dacă n-aș avea și eu copii, poate aș fi mai intransigent cu onorarea unor astfel de comenzi. 

Nu strâmb din nas nici la buchetele de flori sau micile atenții adresate vreunei grații feminine. Și, uite așa, pe nesimțite, ne transformăm în comisionari și le luăm pâinea de la gură curierilor, căci de taximetriști nu mai zic nimic. Au de zis ei destule despre concurența neloială cu care, chipurile, atentăm la siguranța bacșișului lor. Deși, ca să fiu în aceeași notă, și ei au luat pâinea de la gură birjarilor, în urmă cu ceva mai bine de un secol. În jungla urbană dâmbovițeană, principiul care ne guvernează este unul singur: rezistă cine poate.

Dacă tot m-am pornit să fac un mic inventar al ciudățeniilor din trafic, la categoria curiozităților, să menționez și cea mai scurtă cursă pe care am onorat-o, într-o seară, de doar opt sute de metri. O domnișoară și-a motivat alegerea prin faptul că-i era teamă să meargă singură pe stradă. Și m-a găsit pe mine disponibil.

Privesc aceste mici fapte diverse cu amuzament și înțelegere. Picanterii care condimentează cele câteva ore petrecute în trafic. Însă, câteodată, bucătarul ceresc se întrece pe sine și scapă cam multă sare și piper. De obicei se întâmplă seara, după lăsarea întunericului, când și mințile sunt mai năstrușnice. 

Într-o seară îmi iese în întâmpinare un domn cât se poate de lucid, în disperarea lui de a ajunge acasă cu mașina personală, deși... băuse. Spun lucid pentru că nu voia să se urce la volan mirosind a alcool, în schimb dorea cu ardoare ca mașina sa să-l aștepte în fața scării, a doua zi dimineață. Devenise de nezdruncinat în hotărârea lui. În fața restaurantului unde chefuise cu colegii de muncă, începe munca de lămurire cu mine.

‒ Cum adică? întreb neîncrezător, uitându-mă după vreo platformă auto primprejur.

‒ Lăsați mașina dumneavoastră aici și mergem cu a mea. La întoarcere vă comand eu un Uber.

‒ Și cursa din aplicație?

‒ O folosim, chiar dacă mergem cu mașina mea. În felul acesta nu consumați nici carburant.

Pentru domnul care, vedeam bine, era un împătimit consumator, acesta ar fi trebuit să reprezinte un argument imbatabil. Și a fost foarte nedumerit că nu m-a dat gata cu logica lui, având în vedere că nu-i împărtășeam preferințele bahice.

‒ Și timpul pe care-l pierd până mă întorc la mașină? Și mașina mea care ocupă, fără drept, un loc de parcare într-o zonă rezidențială, și ar putea fi blocată? Și riscul pe care-l presupune conducerea unui alt autoturism, cu care nu sunt familiarizat?

‒ Se compensează. Toate câte le-ați spus se compensează.

‒ Bine domne, haide s-o facem și pe-asta! mă hotărăsc intempestiv, mânat de curiozitatea de-a încerca ceva nou în meniu, adicătelea să mă urc la volanul unui bolid de lux.

Într-un final a ieșit bine, fără peripeții pe traseu care m-ar fi făcut să regret o hotărâre luată într-un moment de rătăcire. După această întâmplare, aș fi zis că nimic și nimeni nu mă mai surprinde în trafic. Da, de unde! 

”Nedescurcănismul” mioritic are tolba plină cu idei. Primesc o cursă undeva în Băneasa. La adresă... nimeni. Se mai întâmplă și țepe din astea, îmi spun meditativ, dar n-am apucat să-mi duc gândul la bun sfârșit, înainte ca telefonul mobil să țârâie sacadat. Cine credeți că mă apelează? Clientul absent care-mi comandă să pornesc cursa chiar din locul unde mă aflu și să merg la adresa indicată, undeva în orașul Buftea.

‒ Cum, domne, așa gol? Să nu transport pe nimeni până la Buftea, și mă plătiți pentru asta?

‒ Da. Mai mult decât atât, vă plătim și drumul de întoarcere în București. Noi suntem acum în Buftea la un eveniment ce are loc la Palatul Știrbey. Nu există mașini în zonă, aplicația nu evidențiază nicio mașină Uber disponibilă. Și atunci am găsit soluția asta, să  facem o comandă cu adresa de preluare în București. Veniți până aici, ne îmbarcăm și vă întoarceți cu noi.

‒ Foarte bine ați făcut. Voi veni în cel mai scurt timp posibil.

Acestea ar fi întâmplări din categoria celor fericite. Dar nu a curs întotdeauna lapte și miere din cauciucurile cu care m-am dat pe asfalt, când m-am abătut de la calea bătută. Recunosc, poate am avut și eu partea mea de vină, la un moment dat. De când ecranul celularului funcționează ca un monitor GPS, ce evidențiază cel mai scurt traseu până la destinație, m-am dezobișnuit să mai acord atenție unor indicatoare rutiere, la intrarea pe o străduță cu sens unic sau în intersecții unde este interzis virajul la stânga. Această muncă o face aplicația, care se presupune că are setate toate sensurile și toate restricțiile din București. Deci, nu te-ar îndruma greșit. 

În această conjunctură a neglijenței la volan, și a persistenței în eroare, cum s-a exprimat, la un moment dat, un vajnic apărător al ordinii publice, am parte de o cursă cu destinații multiple. Un grup eterogen de persoane se urcă în B-MAX. Probabil sunt colegi de muncă sau de partid, ieșiți de la vreo consfătuire. Fiecare dorea să meargă într-o altă direcție. În timp ce pasagerii din spate încercau să creioneze un traseu cu mai puține ocolișuri, care să mulțumească pe toată lumea, o doamnă care mi se alăturase pe scaunul din dreapta se înfige, în virtutea recursului la politețe, să ajungă prima acasă.

‒ Eu stau pe aici, pe-aproape, la doar câteva străzi distanță. V-aș ruga să nu mai puneți aplicația, nu are sens pentru câteva străzi. Vă îndrum eu pe unde s-o luați. Și apoi, puteți să-i duceți pe domnii.

‒ Sigur, doamnă. Așa vom face.

Stânga, dreapta, stânga, dreapta. Stânga! Stop. După intersecție, un echipaj de poliție. Cuvenitele formalități de legitimare, agent de circulație..., vă rog să-mi puneți la dispoziție documentele dumneavoastră, stați să le caut, numai puțin, poftiți. În spate rumoare, dar de ce ne-or fi oprit? 

‒ Cred că pentru centură, încerc eu să liniștesc apele.

‒ Știți de ce v-am tras pe dreapta? se bagă în seamă și agentul, de parcă n-ar fi auzit discuția din mașină, în timp ce prelua actele din mâna mea, cuprinsă de un ușor tremur nevrotic.

‒ N-am nici un dubiu. Vă rog să mă scuzați. Centura de siguranță trebuie să fie de vină. Tocmai am plecat de pe loc și n-am apucat să o pun...

‒ Da, și pentru asta, dar nu e numai atât, îmi răspunde agentul tacticos, de parcă atâta aștepta. Acolo în intersecție aveați un semn de circulație care semnifică interzis virajul la stânga. Nu l-ați văzut?

Ce să zic? Că am avut un copilot cu competențe limitate? Că ar fi trebuit să deschid waze-ul, cu orice risc? Sau să mă benoclez mai bine la indicatoare în decorul nopții? N-am zis nimic. Absurdul întrebării merita o contra-întrebare: dacă-l vedeam, mai intram singur în gura lupului? Muțenia mi-a fost accentuată de cuantumul amenzii, polițistul aruncând o vorbă așa, într-o doară, înainte de a se retrage să completeze procesul verbal. Ne-a luat piuitul la toți. Echivalentul a vreo 50 de curse de acum înainte, am calculat la repezeală, dacă nu mai mult. Doamna din dreapta mea, probabil confruntându-se cu o stare inconfortabilă de culpabilitate, incită la solidaritate:

‒ Haideți să punem mână de la mână, să strângem de-o șpagă și să-l rezolvăm pe bietul băiat!

‒ Stați liniștită, doamnă, că m-ați ajutat destul! Vă rog frumos...

Aveam proaspăt în memorie cazul unui prieten care săvârșise o abatere minoră în trafic. Polițistul aproape îl iertase, se pregătea să-i returneze documentele alături de un avertisment verbal, când prietenul meu, vrând să se revanșeze, i-a întins o bancnotă. Mare greșeală. Polițistul era filat de un supra-control din M.A.I., cu înregistrări și tot tacâmul. De aici, un întreg carusel de necazuri ulterioare, pe care amicul meu mi le-a istorisit cu lux de amănunte, iar acum îmi produceau frisoane pe șira spinării.

‒ Vă rog să nu strângeți nimic. Era de datoria mea să mă uit atent la indicatoare. Am greșit, îmi asum amenda. Îmi pare rău că v-am răpit din timp și vom ajunge la destinații cu o întârziere de câteva minute, sper, nu prea multe.

Agale, agentul de circulație se întorce la mașina noastră cu procesul verbal completat și pregătit să-l înstrăineze. Înainte de a-mi da să semnez, mă anunță că mi-a trecut doar amenda pentru centură, iar altă dată să fiu mai atent. Nu-mi venea să cred. Cărui fapt datorez această clemență? L-o fi impresionat atitudinea mea demnă, de recunoaștere a greșelii? Probabil, dacă aș fi încercat să mă milogesc sau, mai grav, să-l mituiesc, alta mi-ar fi fost soarta. Am luat hârtia și am iscălit-o de îndată, de teamă să nu se răzgândească. În euforia momentului am încercat să fac și o glumă, crezându-mă spiritual. După fețele împietrite ale celor de față am tras concluzia că nu prea mi-a reușit:

‒ Ce noroc pe mine că am uitat să-mi leg centura! Vă dați seama? Dacă aveam centura pusă, ce făceați? Erați obligat să-mi dați amenda aia mare...

Văzând grimasele de pe chipul pasagerilor, mi-a trecut euforia și mi-am înghițit cuvintele. M-am scuzat, am pornit motorul și am ridicat ușor piciorul de pe frână. B-MAX-ul s-a pus în mișcare, preluând sarcina mea, de-a încheia sub bune auspicii întâlnirea neprevăzută cu echipajul de poliție. Și s-a descurcat ceva mai bine.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (12)

Euforia momentului trecuse. E timpul, un aliat nu prea prietenos, să ne apucăm de treabă. Problemele organizatorice nu suferă amânare. Ad-hoc, convoc o ședință cu Marian Enache și Florin Moldoveanu. Unul avea să devină director general, iar celălalt director economic, după ce vom scăpa de fosta conducere. Deocamdată se impune să facem o analiză a activelor și pasivelor, confruntând situația de pe teren cu cea din scripte. N-avem nici o îndoială că registrele sunt cosmetizate, dar trebuie să vedem dimensiunea reală a fraudei.

            ‒ Este un lucru bun pentru noi, mă surprinde Florin cu un paradox de zile mari, să vedem registrele contabile cu cifre umflate pe partea de venituri, pentru că vom continua pe aceeași linie. Dar nu același lucru s-ar putea spune despre actuala conducere, care ne va oferi motive temeinice de demitere. E limpede că vom reuși să-l convingem de această necesitate și pe reprezentantul FPS în consiliul de administrație.

Am încredere în logica lui Florin, dar nu o încredere oarbă. Îi cer să se explice. N-am mai auzit de așa o aberație. Să plătim impozite la ceva ce n-am realizat. În condițiile în care trendul este de sens contrar în contabilitatea unităților post-socialiste. Cu alte cuvinte, se mizează pe umflarea cheltuielilor și acumularea de datorii. Impozite pe salarii, clădiri, terenuri, contribuții la sănătate, fond de șomaj, fond de pensii etc., cu alte cuvinte, majoritatea plăților către stat sunt ultimele pe lista de priorități din departamentele contabile, într-o Românie falimentară sau falimentată cu bună știință. Cu timpul, acestea se vor transforma în datorii istorice pe care, periodic, Ministerul Finanțelor va înțelege să le șterge cu buretele sau le va converti în acțiuni. În fapt, tot o ștergere, având în vedere că ulterior vor fi răscumpărate la prețuri de zece ori mai mici. În nemărginita sa grijă față de podoabele coclite ale industriei ceaușiste, guvernul va face toate aceste lucruri posibile, în ciuda unor proteste de operetă din partea organismelor financiare internaționale. Nu e normal să adânciți deficitul bugetar, par să spună acestea. Dar, dacă se întâmplă, avem împrumuturile pregătite pentru echilibrarea balanței. Pe de altă parte, dacă le vor lăsa să moară, ar trebui să trimită în șomaj jumătate din populația aptă de muncă a țării, ceea ce este imposibil. De ce am fi noi altfel față de restul economiei? Florin parcă atâta așteaptă pentru a-și începe lecția de economie aplicată. Trece la tablă, o tablă imaginară pe care o mâzgălește cu un marker la fel de abstract.

            ‒ Avem în spate ghilotina plăților pe care trebuie să le onorăm, către Kyrenia, FPS,  investitorul anonim de la bursă, la care se adaugă investițiile angajate prin contractul de privatizare, iar în față patrimoniul acestei întreprinderi. Cum procedăm? În nici un caz acumulând datorii noi. Purtăm deja un lest covârșitor și n-apucăm să dăm faliment când ghilotina ne va ajunge din urmă. În plus, privatizarea ar putea fi periclitată în urma denunțării contractului, dacă se constată nerespectarea obligațiilor contractuale, în special pe partea de investiții. Cum spuneam, avem în față patrimoniul acestei societăți, pe care l-am studiat cu atenție, pentru că ar putea fi scăparea noastră. Marian știe mai bine decât mine că nu sunt motive să ne entuziasmăm prea tare. În afară de cele trei crame cu spațiile lor de depozitare și stocul de vin, restul sunt ziduri goale, terenuri fără valoare și câteva utilaje. De capitalul uman ce să mai zic, niște rebuturi de la conducere în jos. Așadar, prin intermediul Conacului de Vinuri Odobești suntem fericiții posesori ai unei găoace putrede care arată frumos. Și atunci m-am gândit că ar fi bine să arate frumos în continuare. Dacă raportăm la finanțe câteva date ușor deformate de niște zerouri, întărite de plata unor impozite care să acopere acele cifre seducătoare despre venituri din exploatare, creanțe, cifră de afaceri, profit, își va bate cineva capul să observe?

            ‒ Probabil că nu. Dar de ce am căuta să ambalăm frumos ceva, mă feresc de termenul găoace putredă, cu care nu sunt de acord, doar pentru a da bine? Nu cumva ne furăm singuri căciula, plătind și niște bani pentru asta?

            Nedumerirea mea îl stârnește și pe Marian care până atunci stătuse cuminte în banca lui, ascultând distrat ca la emisiunea ”Copiii spun lucruri trăsnite”.

            ‒ Exact. De ce n-am face ca această societate să funcționeze la parametri optimi și să plătim datoriile din realizările noastre? Avem stocuri din cel mai bun vin, hectare cultivate cu viță de vie, soiuri nobile. Ne-ar mai trebui o linie de îmbuteliere performantă, de capacitate mare, câteva tancuri de fermentație și producția ar merge ca pe roate. Am putea crea chiar un circuit turistic al vinului pe la cramele noastre, pentru cei care doresc să-și încânte simţurile cu vinuri alese, într-o ambianţă plăcută. Ascultați la mine ce vă spun! Că sunt mai în vârstă și știu cum merge treaba. Turiștii, în special cei străini, sunt mari amatori să cunoască tainele procesării strugurilor, de la culegerea viei până la maturarea vinului în barrique-uri și sticle, unde își înobilează calitățile. Putem amenaja chiar o sală de degustare, după modelul cramelor din Franța, de pe Valea Loarei.

            Marian visează cu ochii deschiși, părând rupt de realitate. Se crede în pivnițele franțuzești, asaltat de turiști, probabil cum văzuse el odată într-un schimb de experiență. Florin nu se descurajează. În stilul lui meticulos, imperturbabil, își reia firul explicațiilor pentru ce avea să urmeze.

            ‒ Știți la fel de bine ca și mine că nu avem timp. Realizări, profituri, dividente, piață de desfacere, circuite turistice, bullshit! Sunt toate niște prostii care necesită ani întregi de dezvoltare pentru a beneficia și a culege roadele de pe urma lor. Nu ne permitem luxul ăsta. Ghilotina clămpăne terifiant în urmă: țac-țac. Principalul nostru obiectiv este să găsim cât mai repede cumpărători pentru cele trei crame, care să fie de acord să nu trecem toată suma în acte. Pe urmă, stocurile de vinuri vor fi valorificate în baza unui protocol de colaborare cu firma mamă, cu plata la termen. Probabil va trebui să ne gândim la un nou brand, să vindem sub o marcă nouă, asociată cu calitatea a doua sau a treia, pentru a nu afecta prestigiul celorlalte, de la ”Conac”. După aceea ce mai rămâne? O societate numai bună de vândut, în pachete de acțiuni semnificative, unor fonduri de investiții, așa-numitele hedge fund, care se uită doar în bilanțuri înainte de a face o investiție. Estimez undeva la doi ani toată treaba.

            Marian e siderat. Nu-și crede urechilor. În ruptul capului n-ar recunoaște că Florin, cu simțul lui de anticipație, care taie fin ca un bisturiu în carne vie, are dreptate. E singura modalitate de-a mai salva ce poate fi salvat. Uitându-se la mine, sperând să-l aprob, încearcă să mențină o ultimă redută de încredere:

            ‒ Și cum se împacă toate acestea cu investițiile pe care ne-am angajat să le facem? Tu singur ai spus adineauri că avem nevoie de investiții, că ar putea fi periclitată însăși privatizarea dacă nu le vom face...

            ‒ Și nu mă dezic. Sigur, le vom face, își permite Florin doi pași în spate, aparent fără un motiv bine conturat. Linie de îmbuteliere și tancuri de fermentație, parcă așa ai menționat. Mi-am notat. Aceste investiții sunt necesare, din mai multe motive. Respectăm aparențele în ce privește îndeplinirea obiectivelor din contractul de privatizare, dar nu ăsta e cel mai important aspect. Principalul beneficiu e diluarea participației FPS prin majorare de capital. Evident, investițiile trebuie făcute cu cap. Orice aport de capital are nevoie de o reevaluare corespunzătoare. Înțelegeți ce vreau să spun!

            Înțeleg prea bine. În logica lui Florin cuvântul ”reevaluare” are un sens oarecum denaturat, acela de supraevaluare. Îi place să vorbească codificat, însoțindu-și vorbele cu o mimică expresivă, probabil defect profesional. În urma acestei discuții, care pe undeva a ascuțit spiritele între cei doi directori ce aveau să fie numiți de mine, Marian și Florin, urma să pregătim ședința consiliului de administrație de săptămâna viitoare. Nu mi-am dorit ca ei să devină rivali, dar, dacă s-a întâmplat, situația îmi convine de minune. În calitate de președintă a consiliului de administrație, din care mai face parte reprezentantul FPS, un pămpălău, trimis acolo doar pentru indemnizație, această dispută, să se dea în gât unul pe altul, îmi conferă câteva avantaje care s-ar putea să-mi fie utile la un moment dat.

Ordinea de zi este una clasică, cu prezentarea, dezbaterea și aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli, avizarea raportului de activitate sau a plafonului de investiții. Dar, pe ultima sută de metri, adaug cu pixul un punct foarte important, schimbarea conducerii administrative. Ședința devine una furtunoasă. Directorii în exercițiu, invitați să-și susțină realizările, se văd cu cuțitul la os și ne acuză că vrem să punem mâna pe avuția întreprinderii înainte de-a o băga în faliment. În lipsa unor probe concrete, afirmațiile lor se dovedesc a fi tendențioase și lipsite de orice temei. Descărcarea de gestiune s-ar putea face și prin intermediul procuraturii dacă nu o lasă mai moale cu acuzațiile. Pentru că știm și noi niște lucruri, iar Marian ar putea depune mărturie în caz de necesitate. Confruntați cu o astfel de realitate apăsătoare, cei doi directori își semnează demisiile fără să mai crâcnească.

O primă etapă este depășită. De acum mă pot considera patroana de facto a Viti-Vinicolei Odobești, un termen desuet, uzat fără noimă de la ”patron”de butic până la mare industriaș. În această calitate primesc o vizită total neașteptată și, la prima vedere, inoportună. Geo Arnițoiu se pironise în pragul ușii și se codea dacă să intre sau nu. Inițial am crezut că se află acolo dintr-un motiv mercantil nu greu de bănuit, să-mi ceară cheile de la apartamentul promis. Dar, de fapt, lucrurile stăteau exact pe dos. Cu o figură posacă, îmbătrânit parcă înainte de vreme, venise să-mi aducă cheile de la Kia. Nu mai are nevoie nici de mașină, nici de apartament. Fusese eliberat din funcția de director FPS, iar în două săptămâni urma să-și preia postul de atașat comercial la Ambasada României la Minsk, în Belarus. Probabil o mutare disciplinară, mă gândesc. Geo ține să-mi risipească incertitudinile susținând că el a cerut transferul și, date fiind noile coordonate, n-ar mai avea ce face cu mașina sau apartamentul. La Minsk ar fi avut un apartament luxos, plătit de statul român, și o mașină cu șofer la dispoziție. Privirea lui însă îmi spunea altceva. Oricum ar fi, căzuse frumos. Adică în picioare, carevasăzică, așa cum am intuit și cum aș fi pus prinsoare la un moment dat. De altfel, prea puțin mă mai preocupa ce s-ar fi ales de el. Un nimeni, umflat până la rangul de cineva, care după ce și-a terminat treaba murdară pentru care fusese arvunit, este aruncat peste graniță, într-un cimitir comunist al elefanților.

Problemele mele sunt acum altele. În timp ce Geo se pregătește să plece în Belarus, pentru a-și lua în primire postul plătit regește, eu rămân prostită să aștept refacerea traseului invers, de către rușii care-mi poartă sâmbetele pe aici, pe la noi. 

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (11)

XI

Seara de toamnă ploioasă coboară printre muritori o atmosferă apăsătoare. Piața Lahovari pare a se încovoia sub apăsarea umbrelor ce mișună care încotro. Decorul umed și întunecat accentuează mișcarea alertă a siluetelor din fundal, de parcă un regizor ceresc se joacă cu telecomanda pe fast-forward. Fusesem solicitat pentru o nouă cursă chiar la baza statuii bătrânului politician, străjuit de două personaje alegorice. Cu ochii larg deschiși încerc să dibuiesc prin parbrizul ud și aburit o siluetă feminină mai puțin grăbită. Nu după mult timp ochesc o doamnă care se codea dacă să vină spre mașină sau să se îndepărteze cu precauție de o potențială sursă de necazuri. Doi pași înainte, doi pași înapoi, devenise un joc previzibil și puțin amuzant. Recunosc.

‒ Stimată doamnă, mă scuzați că vă abordez așa direct, așteptați cumva o comandă din partea serviciului Uber? rostesc cu oarecare nesiguranță în glas, după ce cobor geamul portierei din dreapta.

‒ Eu nu! Nu! Nu mă urc la tine în mașină! Lasă-mă în pace! De unde știu eu unde mă duci, ce vrei să-mi faci? Am să aștept mașina care mi-a fost alocată și care văd bine că diferă de asta a ta. 

Măsor din priviri emitenta acestor vorbe precipitate. O femeie în jurul a 35 de ani, cu trăsături fine care amintesc, în plan îndepărtat, de o efemeră frumusețe adolescentină. Se pregătise strașnic pentru vremea câinoasă de afară, fiind înfășurată într-o haină de piele care se continuă cu niște cizme din același material. Mâinile îi sunt înțepenite pe o umbrelă rezistentă la vânt, pe care se chinuie s-o mențină într-o poziție cât de cât verticală. O urmăresc cu detașare printre picăturile de ploaie și-mi închipui că a avut ceva antecedente neplăcute cu șoferii din traficul bucureștean, selectați de voința hazardului să o plimbe pe străzile și bulevardele urbei.

‒Nu vă impacientați, stimată doamnă, că rezolvăm imediat neînțelegerea. Puteți să-mi spuneți ce marcă de mașină așteptați sau măcar ce număr de înmatriculare are aceasta?

‒ Păi, aplicația mi-a repartizat o mașină cu număr de București. Scrie aicea, mare: ”B-MAX”. Observ că ai număr de provincie. Deci, n-am nici o îndoială că s-a produs o fraudă pe undeva. Mașina care scrie aici trebuie să sosească. Altfel, n-am ce căuta să mă urc.

‒ Aaa! Îmi pare rău că așteptați de atâta timp, dar faceți o regretabilă confuzie. ”B-MAX” este denumirea modelului de autoturism, nicidecum numărul de înmatriculare. Îmi permit să vă ofer o informație foarte prețioasă pe vremea asta cumplită, acest model de autoturism Ford este produs la uzina din Craiova, chiar la noi în țară.

‒ Ei, asta nu se poate! Acum mă iei la mișto, nu? Ai impresia că la mine merge cu explicații din astea, de doi bani? Vezi-ți de treabă, domne! Ce regretabilă confuzie? Ce informație prețioasă? Nu mă impresionezi cu formule de-astea, de-ale voastre, de agățat domnișoare. Ce-am ajuns, să facă mișto de noi toți taximetriștii! Cam mult tupeu pe unii!

‒ Cum vreți, putem anula comanda, dar să știți că altă mașină cu numărul B-MAX n-are de unde să vină la ora asta. Doar să faceți o nouă comandă…

‒ După ce am așteptat atâta, să mai fac și o nouă comandă? Pe bune? Chiar trebuie să-ți suport toate mojiciile și toate glumele de prost gust? Nu mai găsești un serviciu de calitate în țara asta. Numai țărani la volan!

‒ Doamnă, doriți sau nu să vă urcați în mașină? V-am făcut destule concesii, iar drept dovadă: poftim! Explicațiile mele s-au dovedit de prisos. Mai am și alte treburi de rezolvat pe ziulica de azi decât să ascult ifosele și invectivele cu care ”mă gratulați” de o bună bucată de vreme, răspund arțăgos după ce femeia reușise să mă disloce din calmul relativ cu care priveam, aproape terapeutic, picăturile de ploaie ce se spărgeau de parbriz și alunecau la vale pe toboganul transparent.

Ultimele mele cuvinte au mai înmuiat-o pe urmașa modernă a Katherinei și i-au schimbat întrucâtva hotărârea de-a căuta o altă mașină. Trebuie să recunosc însă, pesemne mai convingătoare decât vorbele mele neroade și străine de orice noimă a fost vremea capricioasă de afară care turna găleți de apă în capul pietonilor. În sfârșit, mai rămăsese nearticulată o ultimă remarcă tendențioasă, înainte de-a se urni spre mașină. Așa că-i dă drumul pe țeavă:

 ‒ Colegul tău cu care am mers dimineață nu era așa arogant, mă avertizează, ca și cum mi-ar face o mare favoare dacă și-ar uza încălțările să-mi calce pragul mașinii.

Zicând acestea, se apropie de mărul discordiei, mult discutatul ”B-MAX”, parcă vrând să se convingă că ceea ce vede nu seamănă cu o banală înșiruire de caractere pe o plăcuță de înmatriculare. Chiar așa, lipsesc cifrele din acronimul modelului de autoturism. Până să prind de veste de intențiile doamnei, aceasta face ce face și folosește o mișcare total neinspirată. Se dă un pas înapoi pentru a evita o băltoacă ce se formase în asfaltul ondulat de arșițele trecute și, dintr-o poziție aplecată, încearcă să tragă de portieră pentru a-și face loc pe bancheta din spate a mașinii. Nu am apucat s-o avertizez că portierele B-MAX-ului se deschid invers, din față spre spate. În plus, ca deruta să fie maximă, acestea culisează pe un fel de șină. În consecință, cadrul natural era cât se poate de potrivit sub îndrumarea Celui de Sus, încât nu a lipsit mult să asist la un accident stupid. Cu privirea pierdută și sufletul la gură am vizionat traiectoria razantă a portierei, trecând agonizant pe lângă fața transfigurată a femeii. Parcă trăiam la intensitate de suporter o fază dintr-un meci de fotbal, când reluarea cu încetinitorul evidențiază o ocazie de gol a echipei adverse, cu mingea trecând milimetric pe lângă poartă. Impactul n-a mai avut loc. Doar o eschivă, care l-ar putea face invidios și pe cel mai talentat pugilist, mi-a salvat pasagera de ce era mai rău. 

Niște scuze tembele au fost ultimele mele cuvinte care s-au auzit în seara respectivă. Restul drumului a fost un lung, lung și tensionat monolog susținut de vocea feminină:

‒ Ce dracu de mașină este asta? Cine îți permite să folosești o astfel de mașină pentru transportul de persoane? Nu trebuie să aibe și ele o autorizare, ceva? Să nu pună în pericol siguranța pasagerilor. Am să te reclam. Niciodată n-am mai pățit așa ceva. Nu era mai politicos să-mi deschizi portiera? M-ai văzut o domnișoară singură și ce ți-ai zis: haide să facem puțin mișto! Las că vă cunosc eu! Dacă mă loveam, cine-mi plătea spitalizarea?

Și câte și mai câte. Într-un târziu am ajuns la destinație. Am răsuflat ușurat și n-am mai fost în stare să preiau nicio cursă în ziua respectivă.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (11)

11

Ziua decisivă sosise. O zi de foc. Încă de dimineață, la FPS se desfac plicurile cu oferte. Așa cum ne așteptam, oferta Kyrenia Trading & Shipping este descalificată, considerându-se documentația depusă cam subțire. Evident, avea multe lipsuri necesare. Rămăsesem singurul competitor, încât finalul devenise previzibil. Semnarea contractului de privatizare urma să se desfășoare într-un cadru festiv, sub lumina reflectoarelor. Pregătirile pentru organizarea unei conferințe de presă sunt în toi. Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială trebuie să afle cu surle și trâmbițe, eventual cu focuri de artificii, că în România se întâmplă ceva. Se privatizează și altceva decât buticuri. Ce să spun. Asta chiar mă scoate din sărite. Mai ales că am fost contactată de departamentul de relații publice al fondului, în grabă, o domnișoară destul de agasantă, să le punem la dispoziție informații detaliate despre societatea noastră, planuri de afaceri, strategii de investiții, dacă s-ar putea, și date personale. Și-și dădea atâta importanță, de parcă principalul meu obiectiv în acest moment este să mă expun presei. Un telefon mult mai important primim de la cabinetul primului ministru Radu Vasile. Înainte de semnarea contractului, premierul își dorește să poarte o discuție cu noi, pentru care alocase un sfert de oră, să ne cunoască și să-i prezentăm planurile post-privatizare. Categoric, din hârtii le cunoaște, dar vrea să le audă din gura noastră.

Mă înfățișez la intrarea dinspre strada Paris a Palatului Victoria, alături de Florin. Emoții teribile îmi cuprind tot corpul, recunosc, dar dispar ca prin farmec în momentul în care Radu Vasile pătrunde în antecameră și ne invită la el în birou. O persoană caldă, primitoare, mare amator de discuții colocviale, care nu dă doi bani pe rigiditatea unor protocoale moștenite de la predecesorii săi.

‒ Ia spuneți, măi copii, ce aveți voi de gând să faceți cu întreprinderea asta de vinificație? Nu e o pălărie prea mare ?

Preiau inițiativa. Nu, nu este deloc o pălărie prea mare. O consider chiar prea mică. Dacă s-ar putea, aș întinde-o ca pe o foaie de cort sau un sombrero de camuflaj. Sub care să ne ascundem de falangele mafiei rusești transfrontaliere, care se simte ca peștele în apă într-un mediu financiar atât de prielnic, din care nu lipsesc societățile anonime, paradisurile fiscale sau acțiunile la purtător:

‒ Dacă-mi permiteți, am identificat căteva elemente fundamentale pentru un management performant, care să ne ducă la îmbunătățirea ratei profitabilității. Cu tot respectul pentru conducerea actuală a unității, dar indicatorii economici nu arată strălucit. Societatea nu are o piață de desfacere stabilă, stocurile sunt uriașe și acoperă aproape întreaga producție din ultimii doi ani. În plus, contractele comerciale vizează în primul rând vânzarea vinurilor vrac. Chiar dacă rezultatele din exploatare arată un ușor reviriment în ultimul semestru, cheltuielile financiare aferente unor împrumuturi împovărătoare, pe termen scurt, anulează acest rezultat pozitiv. În plus, schema de personal este supradimensionată față de necesitățile întreprinderii. Toate acestea duc la un rezultat EBITDA nesatisfăcător. Ne-am propus să creștem marja de profit prin comercializarea unor vinuri de calitate superioară, îmbuteliate, sub marcă proprie. Apoi, vom stopa contractele păguboase, furturile din avuția întreprinderii și vom încerca să renegociem creditele la bănci. O parte dintre salariați, care nu se justifică, vor fi disponibilizați, dar ceilalți vor primi o creștere de salariu, pentru a-i motiva și a deveni mai eficienți. Tot profitul astfel obținut va fi reinvestit în linii moderne de producție, spații de depozitare, mașini și utilaje.

‒ Îmi place cum gândești. Bravo! Asta trebuie făcut. Din vânzarea stocurilor de marfă se pot obține bani pentru investiții. Noi, cei din guvern, nu descurajăm o astfel de practică, chiar dacă este la limita legalității. În mod normal, investițiile angajate trebuie făcute din surse externe. Dar înțelegem să ajutăm capitalul românesc în formare. Bun! Cred că printr-o administrare eficientă puteți reuși, chiar dacă nu aveți resursele altora. Vă văd tineri, cu inițiativă și entuziasm. Sunt dispus să vă dau pe mână acest producător de vinuri. Însă, am și o dorință de suflet. În calitate de prim-ministru nu vă cer, vă rog ca între prieteni: nu vă bateți joc de el! Avem cazuri de protejați ai fostului guvern care au primit active pe gratis și s-au dus cu ele direct la fier vechi. Mai mare rușinea. Măcar de-ar fi făcut ceva, să dea de lucru la oameni. Nu vreau să cad în același păcat. Mult succes!

Căpătasem curaj. Și nu ratez oportunitatea de a-i comunica premierului ceva ce-mi macină conștiința de mult timp. Corupția devenise insuportabilă. Ca antreprenor nu ești lăsat să-ți desfășori o activitatea onestă, productivă, benefică pentru societate, dacă nu corupi pe cine trebuie de la vamă, furnizori, FPS, finanțe, de peste tot.

‒ Domnule prim-ministru, îmi permit să-mi expun și eu un punct de vedere. Dacă nu am avea o corupție generalizată în rândul funcționarilor statului sunt convinsă că acele întreprinderi cedate la fier vechi pentru căpătuirea unor acoliți, de care vorbeați, n-ar exista. Ca să nu credeți că vă îndrug o demagogie ieftină, cu care sunteți obișnuit de la adversarii dumneavoastră politici, vă dau exemplul personal. Bunăoară, pentru bunul mers al acestei privatizări a trebuit să-i oferim directorului adjunct din FPS, Geo Arnițoiu, o mașină, iar la finalul tranzacției, un apartament. Pretențiile și le-a exprimat clar și concis. Știu că am făcut rău angrenându-mă în acest joc murdar, dar altfel n-am fi avut nici o șansă. M-am gândit și la un denunț, numai că foștii securiști din vremea lui Ceaușescu, care au supraviețuit căderii regimului comunist, știu să cadă întotdeauna în picioare. Au dovedit-o de atâtea ori.

‒ Hm, n-aș fi așa sigur. S-ar putea să te înșeli de data asta, mai spuse Radu Vasile, notând ceva într-o agendă. Avea aerul că nu-i spusesem vreo noutate.

În acel moment ușa biroului se deschde și intră o masă pe roți cu trei pahare de spumant de la protocolul guvernului. Ciocnim pentru succesul privatizării. Momentul se dorește unul festiv, însă îndoiala pe care premierul mi-o strecurase în suflet transformă acest gest într-unul de profundă compasiune. Sigur, sunt profund îndurerată de situația economiei naționale, afectată de privatizări nereușite, dar mă gândesc în primul rând la situația noastră, afectată de un șantaj cât se poate de reușit. Într-adevăr, avem nevoie de mult succes, așa cum ne-a urat Radu Vasile, pentru a menține corabia pe linia de plutire. Mai ales că strategul din umbră al acestei privatizări, Florin Moldoveanu, își făcuse cu totul alte planuri. Principala lui preocupare este cum să ne salvăm pielea, și abia apoi societatea. Dacă nici primul ministru, teoretic una dintre cele mai influente și puternice persoane din stat, nu este informat despre ceea ce ni s-ar putea întâmpla, e clar că ne avem doar pe noi pentru a ne purta de grijă.

La ieșirea din sediul guvernului Florin Moldoveanu e pur și simplu siderat. Își caută cuvintele cu care să mă tragă la răspundere. ”Cum ai putuuuut...!” ar fi urlat din toți rărunchii, în mod normal, dar își înfrânează pornirile primare. Totuși, de bine de rău, eu îi semnez ștatul de plată. Își caută un ton mai moderat, se tot căznește și nu-i iese, încât se consumă în interior, înroșindu-se ca un rac. Îl înțeleg prea bine. Când totul devenise ca și rezolvat, cu societatea oferindu-ni-se pe tavă, o toană prostească pusese în pericol finalizarea unei privatizări la care muncise atâta. Văzându-l cum se frământă, fac un pustiu de bine și deschid singură subiectul pentru a risipi o situație încordată:

‒ Știu, poate nu e bine ce am făcut, denunțândul pe Geo în fața premierului. Însă, îmi asum riscul cu toată tăria de care sunt în stare. Tu nu știi totul, dragă Florin. Acest om m-a traumatizat și n-am să-l pot ierta niciodată. Punct.

Scăpaserăm vii din întâlnirea de la Palatul Victoria. Preambulul acelei zile fusese depășit. Ceremonia se mută, mai târziu, la sediul FPS, în prezența unei numeroase asistențe formate din miniștri, înalți funcționari ai statului, oameni de afaceri români și străini, presă. Chiar înainte de semnarea festivistă a documentelor din contractul de privatizare, dau nas în nas cu directorul general de la Odobești, sosit ca la schimbarea stăpânului, plin de gratitudine și șușoteli complice. Crede că mă are la mână și vom continua să facem afaceri profitabile pentru buzunarul propriu. Cum să nu. Deocamdată e rost de sărbătoare și  caut să-i răspund la amabilități. Dar adevărul e altul și-și va da seama de el la momentul cuvenit. Nu mă pot abține însă să strecor un mic amănunt despre Marian Enache. Ar trebui reactivat pe postul unde își făcuse datoria cu atâta profesionalism. O umbră îi întunecă privirea, dar își revine repede. Este mascată la timp de un zâmbet forțat.

Semnarea contractului se desfășoară în ropote de aplauze, flash-uri, clinchete de pahare, discursuri entuziaste și evocări pline de însuflețire ale artizanilor acestui ”act istoric” pentru comunitatea locală din Odobești, și nu numai. Apoi urmează meciul declarațiilor. Jurnaliștilor le fac față cu brio, aș spune, fără să le dau prea multe amănunte, deși mai toți sunt interesați de cifre, date economice, bugete, previziuni. Se poate un răgaz de câteva luni? Să intrăm efectiv în proprietatea întreprinderii, să analizăm situația existentă la fața locului, și vom organiza o vizită de documentare la Odobești, special pentru domniile lor, jurnaliștii. Evident, nu vom omite un circuit al cramelor, cu degustări de vinuri și tot tacâmul. Nu știm când, îi vom anunța din timp, să stea liniștiți. Dar acum, dacă tot au sosit platourile calde cu bunătăți de la protocolul FPS, mai bine am amâna întrebările pentru atunci. Reprezentanții presei, cărora începuse să le plouă în gură, se retrag resemnați că ar putea obține ceva date de la mine, mai multe decât cele existente în mapa de presă, și se îndreaptă în pas avântat către camera unde îi așteaptă platourile aburinde. Restul asistenței îi urmează, parcă cu mai puțin entuziasm afișat.

După aceasta incursiune în contul de catering al fondului, sunt informată, cum se obișnuiește în astfel de situații, că urmează să sponsorizăm adălmașul la un local cu circuit închis, unde se vântură cam aceeași prezență. Desigur, fără presă și într-un format ceva mai restrâns. Pregătirile sunt în toi, mai trebuie doar să semnez cecul. Îl rog pe Florin să facă oficiile de gazdă a petrecerii, iar eu trec doar fugitiv să salut asistența. Nu mă simt prea bine după o zi atât de agitată. Am certitudinea că un simplu pahar de vin sau de șampanie m-ar da gata. Nici n-aș putea să refuz vinurile noastre, ar părea complet deplasat și aș da naștere la comentarii malițioase. Așa că, prezentându-mi scuzele de rigoare, mai bine nu. Seara când ajung acasă, frântă de oboseală, dar îmbătată de gustul succesului, găsesc pe robotul telefonului un mesaj de felicitare în limba engleză. Semnat cu recunoaștere vocală: Ghenadi Golovin. Intuiția îmi spune că e mai mult decât un mesaj de curtoazie. O atenționare fină că cineva veghează îndeaproape asupra destinului combinatului de vinificație și, evident, al meu.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (10)

10

          Peste doar câteva săptămâni la București se lansează cu mare tam-tam bursa electronică de valori mobiliare, purtând numele de Rasdaq, într-un sediu pus la dispoziție de Banca Națională a României. Florin petrece din ce în ce mai mult timp în fața calculatorului, conectat la server-ul bursei, tranzacționând și căutând acțiuni care să ne servească scopului propus. Volumul de muncă este covârșitor. O sumedenie de date necesită o procesare atentă. Acțiunea ideală pentru a fi transformată în vehicul de împrumut are de îndeplinit o serie de criterii esențiale pentru reușita operațiunii. Este verificat acționariatul semnificativ, să nu călcăm pe cineva pe coadă, istoricul operațiunilor, fluctuațiile, lichiditatea ce se dorește scăzută, valoarea intrinsecă cât mai redusă, lipsa unor evenimente în derulare sau în perspectivă etc. Pașii sunt pregătiți minuțios, fără grabă, într-un orizont de timp rezonabil, pentru a nu da de bănuit speculatorilor bursieri. Orice indiscreție din partea noastră sau intuiție din partea lor ne-ar cauza pierderi financiare grele. Urmează etapa cea mai grea. Simbolurile bursiere din lista scurtă sunt cocoloșite ca niște copii, lăsate să respire, să evolueze liber, un mic imbold aici, o corecție dincolo, să aibă creșteri, dar și scăderi, mereu sub supraveghere. O intervenție mai energică ar naște suspiciuni. Apoi, la momentul oportun acționăm, printr-un deal de zile mari. Hotărât și rapid, ca un hold-up în anii '30 în America.

Tranzacțiile se desfășoară pe contul de client al ”Conacului de vinuri Odobești” și sunt combinate cu tranzacții reale, ale unor simboluri bursiere cu potențial. Cu acestea din urmă realizăm profituri frumoase, nesperate, întrucât sunt zile când creșterea de ansamblu a bursei evoluează în palierul de 5-7%. Iar noi, cu portofoliul nostru, ne situăm mai mereu deasupra mediei. În paralel, reușim să cumpărăm din „piață” și pachetul de acțiuni care ne lipsește, la un preț sensibil mai mare, pentru a deveni acționar majoritar la Viti-Vinicola Odobești (în eventualitatea în care ne-ar reuși tranzacția cu FPS). După ce realizăm cele două deziderate, iar banii securității ne intră în conturi, disimulați sub forma unor tranzacții cu acțiuni, prioritățile noastre se schimbă. Bursa rămâne în plan secund, deși câștigurile deveniseră tentante.

Îmi place din ce în ce mai mult de acest tânăr, Florin Moldoveanu. Știe să se descurce în jungla economică dâmbovițeană, mi-o dovedise, și nu e puțin lucru. Ajunsesem să pun preț pe sfaturile sale și să-l consider omul meu de încredere. Rezervele de la început nu-și mai au rostul. Pot să-l folosesc și în relațiile cu FPS, destul de ingrate pentru mine. Și chiar am nevoie de-o astfel de legătură, să-mi obțină de la cei doi tartori, Geo Arnițoiu și Dinel Strizu, acordul privind scoaterea la privatizare a celui mai valoros activ din Odobești, în condițiile noastre. Misiunea este îndeplinită cu succes. În nici două săptămâni apare publicat în ziar anunțul privind începerea procedurilor de privatizare a pachetului de 45% din acțiunile întreprinderii viti-vinicole Odobești. Din acest moment, avem treizeci de zile la dispoziție pentru a cumpăra caietul de sarcini și a depune oferta personalizată. Dar, la noi, aceste proceduri sunt gata de mult. Nu suntem însă lipsiți de emoții.

Calendarul de pe perete atrage toate privirile în zilele următoare, cu obstinație, reprezentând obsesia noastră de fiecare ceas. Numărăm zilele până la încheierea perioadei de depunere a ofertelor. Nici la ocnă timpul nu trece atât de greu. De la FPS primim încurajări, să stăm liniștiți că acest lucru este puțin probabil, ca altcineva să depună o ofertă peste cea a noastră. Doar dacă... Două sunt situațiile de risc, conform jurisprudenței dosarelor de privatizare. Conducerea societății să fi găsit un investitor cu bani căruia să-i promită marea cu sarea, dacă va fi păstrată în funcție. Exclus. Nu mă simt câtuși de puțin vulnerabilă în privința unui astfel de scenariu, la cât de incapabili îi știu pe directorii general și adjunct. Însă, o a doua situație probabilă îmi dă coșmaruri de câteva nopți. Devenise o practică pentru unele capitaluri fluide, în special ale unor firme cu sedii în căsuțe poștale de prin paradisurile fiscale, să practice șantajul economic. Cu complicitatea unor funcționari ai statului, din FPS sau ministere, identifică privatizările vulnerabile, adică pe cele servite, și depun oferte neangajante, de decor, pentru a tulbura apele. După ce-și încasează obiectul șantajului, ce se ridică la câteva sute de mii de dolari, poate chiar milioane, se retrag discret chiar înainte de deschiderea plicurilor cu oferte. Pentru noi ar fi însemnat o cheltuială în plus, deloc minoră, pe lângă cele avute deja, cu ungerea acelorași funcționari cu înaltă demnitate trecută în fișa postului.

Cu doar o săptămână înainte de încheierea perioadei de depunere a ofertelor, temerile mele se confirmă. Procesul de privatizare capătă accente dramatice. Florin Moldoveanu îmi dă de veste. După o întâlnire fulger la sediul FPS, la care eu n-am binevoit să mă duc, pentru a nu da naștere la interpretări, vine la birou cu o față mototolită, de om distrus. Societatea Kyrenia Trading & Shipping, cu sediul în Cipru, tocmai depusese o ofertă de cumpărare pentru societatea care ne interesează în mod direct. Ce-i de făcut? Cel mai cuminte lucru este să stăm și să așteptăm. Cu siguranță ne vor contacta. Prea mult timp din intervalul de subscriere nu mai rămăsese. Așa cum preconizasem, a treia zi după aflarea cumplitei vești, primesc un telefon din partea ”Kyrenia Trading & Shipping”. Un domn pe nume Ghenadi Golovin se recomandă drept reprezentantul companiei pentru România. Stabilesc o întâlnire pentru ziua următoare, la sediul nostru, cu scopul de a-i afla intențiile. Nu e timp de pierdut.

Ghenadi se prezintă singur, fără consilier, avocat sau vreo gardă de corp, punctual ca un activist sovietic în timpul colectivizării. Nu încălzisem de prea multe ori samovoarul unor cetățeni ruși până la această întâlnire, însă sunt surprinsă să văd un singur individ cu părul bălai și geantă diplomat. Mă așteptam să apară în echipă, cu juriști specializați în fuziuni și achiziții, pentru a fi mai convingători în șantajul lor ordinar. Totuși, bănuiesc că mai mulți acoliți se află împânziți prin zonele din apropiere, de unde ne filează discret. Odată instalat în biroul meu, cu un aer de stăpân mă sfătuiește să discutăm ”face to face”, din rațiuni pe care n-ar vrea să mi le divulge acum. Propunerea mă descumpănește. Dintr-o dată mă văd deposedată de cutia mea de rezonanță, plină cu răspunsuri pregătite. Ghenadi așteaptă. Timpul devenise apăsător. În final mă conformez și-l rog pe Florin să treacă în altă cameră. Oricum, nu am de gând să iau decizii capitale deocamdată, doar să ascult pretențiile acestor oameni lipsiți de scrupule și să le răspund evaziv.

‒ Vă ascult domnule Golovin. Bănuiesc că societatea dumneavoastră cosmopolită are oarece pretenții financiare de la amărâta noastră de țară, și de la mine în mod particular, altfel nu v-ați fi deranjat din Cipru până aici. Spuneți-mi ce, sau mai bine zis, cât vreți? Vă anunț însă, din start, că ambiția noastră de a prelua societatea din Odobești pare să fi fost prostească, având în vedere eforturile uriașe pe care le-am făcut până în prezent pentru a participa la această licitație. Apariția dumneavoastră ne confirmă, dacă mai era nevoie, că ne-am întins ceva mai mult decât ne ajunge plapuma. E o expresie românească foarte potrivită în acest caz.

‒ Cred că ne vom înțelege, îmi răspunse cu un zâmbet formal. Putem lua în considerare și o plată eșalonată, în așa fel încât să nu vă dau planurile peste cap. Departe de mine intenția de-a  vă descuraja să participați la licitația pentru preluarea întreprinderii viti-vinicole. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, succesul acestei privatizări reprezintă o garanție că-mi veți plăti toate creanțele.

Îmi iau de pe etajera aflată în fața mea un pahar cu apă. Trag de timp. Îl beau cu sete pentru a mă stăpâni. Dintr-o dată sunt purtată pe un teren minat. Încrederea pe care doream s-o imprim gesturilor și vorbelor mele pare să fie afectată. Despre ce ”creanțe” ar putea fi vorba? Zona lexicală de confort, pe care mi-o demarcasem printr-o retorică îndelung pregătită, nu cunoaște un astfel de cuvânt. Cu siguranță, acest individ joacă la cacealma pentru a-mi testa reacțiile. Orice slăbiciune din glas l-ar pune într-o poziție favorabilă. Un ascendent cu care ar vrea să mai stoarcă câteva copeici în plus. Nu și-a găsit fraiera. Jocurile care se fac sunt dure, dar nu sunt de intimidat. Ne aflăm totuși pe teritoriul României, nu e sat fără câini. Gândesc pe repede-nainte tot felul de strategii și răspunsuri la mutările adverse, ca la șah. În acest timp, luându-și un aer misterios, Ghenadi Golovin deschide geanta diplomat cu gesturi precise și lâncede. Nu, el n-are presiunea cronometrului pentru a muta decisiv. Scoate de acolo un document, suflă de două ori asupra lui, parcă pentru a-l scutura de praf, și mi-l întinde în față. Vai! Nu e nevoie să citesc mai mult, un văl se așterne în fața ochilor și în creier. Îndepărtez hârtia cu o strângere de inimă, ca un resort. O semnătură binecunoscută, cea a lui Hussein, este prea mult să privesc.

‒ Dacă vă gândiți să contestați autenticitatea unui astfel de document, cred că ar fi cea mai neinspirată decizie. Domnul Husein ar putea depune mărturie la orice instanță internațională. Dar mizez pe discernământul dumneavoastră. Cred că ne vom înțelege, așa cum v-am spus, și nu se va ajunge în instanță. De altfel, în spațiul de unde provin eu justiția rezolvă doar problemele celor slabi. Domnul Hussein este un om de onoare. A fost o plăcere să fac afaceri cu el. Am cumpărat toate creanțele pe care le avea în România, în urma unor deposedări abuzive de proprietate, care se ridică la valoarea de 30 de milioane dolari.

Suma avansată mă bulversează complet. Mi-aș fi dorit să reacționez, să-i spun domnului de lângă mine că se află într-o regretabilă confuzie. În primul rând, Hussein a semnat un document perfect valabil când mi-a cedat activele sale în România. Ar trebui, înainte de toate, declarat nul acel document, pentru a putea vorbi de creanțe valabil exprimate. În al doilea rând, valoarea bunurilor care fac obiectul acestei presupuse creanțe, nu este nici pe departe de 30 de milioane dolari. Dar sunt prea răvășită să procesez asemenea explicații savante din mintea mea tâmpă, și poate că este mai bine așa. Dacă aș fi avut tăria să citesc hârtia semnată de fostul meu partener, aș fi observat că are școala trădării și a parat iscusit aceste legitime luări de poziție, încă dinainte de a fi rostite. Hussein considera că semnătura sa pe actul nostru contractual este nulă întrucât a fost smulsă prin forță de către organele de represiune ale statului. În plus, în valoarea creanței sunt incluse și despăgubiri pentru suferințele îndurate, fizice și morale, precum și capitalul inițial, multiplicat cu dobânzi și penalități, pentru începerea afacerii cu vinuri. Nimic nu fusese ignorat din ceea ce mi-ar fi dat la un moment dat.

Pretențiile ”rakeților” sunt enorme și m-ar băga direct în faliment, fără a putea plăti în totalitate. Mai mult ca sigur, de acest aspect s-a prevalat și Ghenadi, sau cei care l-au trimis să mă execute, atunci când mi-a vorbit de eșalonarea plăților. Doar dacă aș cumpăra fosta întreprindere de vinificație, aș avea suficientă forță financiară pentru a rezista la asemenea datorii. Confirmarea o primesc mult mai repede decât mi-aș fi putut închipui. Rușii din spatele ”Kyrenia” au depus oferta de cumpărare doar pentru a li se înlesni câteva cercetări legate de bonitatea firmei noastre. Iar ce au aflat n-a fost de natură să-i mulțumească, conturile noastre pot suporta doar șapte milioane de dolari pentru această operațiune. Insuficient pentru a potoli lăcomia lor. Așa că au conceput un plan de sclavie pe termen îndelungat. Să le transfer câte șase milioane anual, timp de cinci ani, și mă ajută să intru în proprietatea fostei întreprinderi de vinificație. Ca niște recuperatori versați, au tot interesul să reușească privatizarea. Cer timp de gândire. E tot ce-mi mai pot dori după o asemenea răsturnare de situație. Să rămân singură.

Când îl văd plecat pe Golovin, picioarele mi se înmoaie definitiv și mă prăbușesc pe un fotoliu, cu capul în mâini. Mă podidește plânsul. Printre suspine nu observ un ciocănit discret în ușă și pe Florin intrând în încăpere. Mă vede răvășită, plânsă, cu rimelul căzut pe obraji, și se gândește la ce e mai rău, din ce putea să-și imagineze.

‒ Ți-au cerut mult? Un milion de dolari? Îi facem noi rost, numai să reușim privatizarea.

‒ Te rog trage-ți un scaun lângă mine. Mult mai grav decât atât. De treizeci de ori mai grav. Avem de a face cu niște recuperatori internaționali din fosta Uniune Sovietică. Suntem în pericol, dragă Florin, dacă nu jucăm cum vor ei.

Nu am de ales. Omul meu de încredere trebuie să cunoască toată povestea pentru a mă putea ajuta. Cum m-am încurcat cu Hussein. Cum devenise acesta insuportabil, pe măsură ce afacerile mele cu vinuri aveau tot mai mult succes, culminând cu scoaterea lui din business pe ușa din dos. Acum, acești recuperatori veniseră cu nota de plată, care se ridică la nu mai puțin de 30 de milioane dolari. Dacă m-aș putea gândi la o altă soluție, decât să plătesc, chiar și eșalonat, ”ar fi cea mai neinspirată decizie”. Îmi răsună în cap vorbele acestea, rostite pe un ton amenințător, care îl îngrozesc și pe Florin.

‒ Crezi că am putea vorbi cu cineva de la Secu, să ne asigure protecție în această situație?  am îngăimat cu jumătate de voce.

‒ Ar fi prea riscant. Cel mai probabil, Ghenadie ăsta e doar o interfață de dialog. În spatele lui stă o organizație criminală complexă. De asta a și venit singur, pentru a nu-și deconspira mai mulți oameni. Totuși, am să vorbesc cu cineva pentru o supraveghere discretă a operațiunii. Dar în nici un caz nu poate fi vorba de protecție.

‒ Of, sunt sfârșită! Înțeleg prea bine. Dragă Florin, dacă vrei să părăsești corabia o poți face acum. Nu ești cu nimic implicat, n-ai fost în firmă când s-au consumat acele fapte, ești curat. Mai târziu, poate va fi prea târziu. Recunosc însă, singură îmi va fi infinit mai greu să redresez ambarcațiunea în derivă. Nu știu ce m-aș face.

În schimb, știu că lui Florin îi place riscul. Pe de altă parte, el este pe cont propriu, nu are obligații față de familie sau societate. Se hrănește din domesticirea unor situații neprevăzute, de criză. Piețele financiare ostile îl căliseră să se ia la trântă cu marii finațiști ai lumii, sau mai bine zis, să le intuiască mișcările în afaceri. Chiar făcuse profituri frumușele când alții își retrăgeau fondurile pentru a le duce în zone mai sigure. Dar acum este vorba de cu totul altceva. Câștigurile sau pierderile financiare se combină perfid cu un soi de ruletă rusească. Mersul pe sârmă nu mai are plasă de siguranță. Lipsa de predictibilitate a câștigurilor sau a pierderilor se extinde la propria persoană. Azi ești, mâine cine știe... Tocmai de aceea, latura sentimentală de care fac uz în disperare de cauză, o femeie are întotdeauna pregătită o asemenea armă ascunsă, dorește să îndulcească întrucâtva cinismul unei situații, puțin spus, delicate. Aștept să se întâmple ceva, să urmeze o decizie de mare angajament pe scara inconștienței. Atunci când aceasta vine nu sunt deloc surprinsă. Mă așteptam ca Florin să-mi destăinuie că nu se pune problema să plece. Se va implica și mă va ajuta să depășim situația. Dacă nu se poate altfel, să plătim ce e de plătit. Trebuie să pregătim un plan minuțios de acțiune. Însă, deocamdată, singurul lucru bun este că rușii ne vor sprijini să finalizăm cu succes preluarea activelor de la Odobești. Fără acestă vacă de muls am fi distruși. Este un punct de pornire pentru a ne repoziționa în jungla afacerilor veroase și a începe lupta de supraviețuire.

A doua zi îl sun pe Golovin să-i dau răspunsul pe care-l aștepta, și care nu poate fi altul decât cel preconizat. La scurt timp mă vizitează, înarmat cu un dosărel al cărui conținut suplu are doar câteva pagini cu angajamente în limbile română și engleză. Le semnez fără să crâcnesc și înțelegerea este pecetluită. Șase milioane de dolari pe an, adevărate pietre de moară agățate de succesul acestei privatizări.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (9)

9

Fac rezervare la unul din restaurantele selecte ale capitalei, unde sunt încredințată că în lista de meniu se află și vinurile noastre din categoria de lux ”Conacul de vinuri Odobești”. Secondată de Florin, ajungem taman când umbrele începuseră să se alungească sub lumina piezișă a soarelui la asfințit. Cerul căpătase nuanțe străvezii, iar nuanțele mizerabile de gri se diluau pe asfaltul brodat, din loc în loc, de vizite neprevăzute de pickhammer. Deși restaurantul geme de lume, încă de la intrare ne preia o hostesă oacheșă care ne conduce într-un separeu special pregătit pentru noi. Scaunele poartă huse elegante din brocart, iar fața de masă din mătase, cusută cu motive florale, susține o lumânare masivă ce oferă o lumină difuză, caldă și intimă. Un cadru perfect, am gândit după ce ne-am făcut comozi, care atunci când va fi completat cu un pahar de vin și un preparat de bucătărie tradițională, îl va îmbia pe acest tânăr să mi se destăinuie. Aș putea face prinsoare cu oricine pe oricât că viața lui este o poveste dintre cele mai interesante. Această perspectivă mă determină să chem cât mai repede ospătarul pentru a-i face cunoscute intențiile noastre culinare și pe cele bahice. Apoi, în aburul încărcat de miresme ce se ridică din farfurii, copleșitor pentru simțul olfactiv, îndrăznesc. Pornind de la frântura de informație oferită de Dinel Strizu, când mi l-a prezentat pe Florin Moldoveanu, deschid discuția întrebându-l cu o reținută flatare: ”Cum de ai binevoit să te întorci în România după ce ai studiat atâția ani în Regatul Unit? Noi, ceilalți, facem traseul ăsta invers”. În loc de răspuns, ridică paharul pentru a sorbi o picătură de vin. Apoi, încă una, parcă pentru a o convinge pe prima că e bun.

Bănuiam eu că nu sunt originală, dar nu mă așteptam la o asemenea lipsă de diplomație încât să-mi declare nonșalant: ”Cred că am epuizat tot spectrul de răspunsuri la această întrebare, de câte ori mi-a fost pusă”. Totuși, cu ultimul enunț se reabilitează pe turnantă în ochii mei, susținând cu drept de promisiune: ”Am să încerc de data asta un răspuns mai complex, cu riscul să se răcească aceste bunătăți”.

Florin a fost de mic un plimbăreț pe meleaguri interzise muritorului de rând din fostul lagăr comunist. Tatăl său muncea pentru clădirea socialismului în comerț exterior și diplomație, ca atașat comercial, ceea ce obliga familia lui la unele sacrificii și privațiuni, determinate de relocarea prin toată Europa. Puțini din anii de școlarizare i-au fost hărăziți să-i petreacă în școlile românești. În general, studiile și le-a făcut în limbile germană, franceză și engleză la Viena, Paris sau Londra. La început i-a fost mai greu cu adaptarea, dar apoi s-a simțit ca un colonist oriunde punea piciorul, făcându-și prieteni de toate etniile. Studiile universitare și le-a început și terminat la University of Cambridge în domeniul finanțelor. De aici a fost selectat să lucreze ca junior dealer pe piața obligațiunilor pentru o firmă din Threadneedle Street. Când cei apropiați nu mai aveau nici o îndoială că-și va face un rost în capitala finanțelor europene, s-a produs ruptura. N-am idee ce l-a întors pe dos, rămâne o notă de mister în povestirea lui. Cert este că a considerat doi ani de ucenicie arhi-suficienți pentru a deveni expert în instrumente financiare sofisticate, înainte de a se întoarce în România. Oportunitatea pieței românești îi făcea cu ochiul. Statul român, hrăpăreț, cheltuia cu mult mai mult decât putea produce și era nevoit să se împrumute la niște dobânzi astronomice, oferind și comisioane generoase. Uneori, era nevoie doar să mute banii dintr-un cont în altul, pentru a-și dubla valoarea peste noapte. După câteva mișcări de mare maestru, care i-au adus câștiguri frumoase, stilul său de viață a suferit schimbări ireversibile. A început să se îmbrace de la cele mai scumpe case de modă sau să frecventeze cluburile de fitze, unde șampania Moet Chandon nu reprezenta doar un moft, ci elementul cheie al unui blazon greu de întreținut. În plus, pasiunile pentru mașini puternice, bijuterii, jocuri de noroc erau la mare preț. Dar câștigurile sale veneau în salturi ceea ce-i producea un disconfort vizibil. Așa a ajuns la Safi Invest, manager de fond pentru oamenii de afaceri. Denumirea de Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri administrat de Safi Invest era o capcană. Oricine dorea să se simtă om de afaceri venea să depună bani. O iluzie scump plătită. Adevărații afaceriști, unii cu mai puține scrupule, erau doar cei care încasau și dispuneau discreționar de banii deponenților. Florin și-a dat seama că economiile populației sunt o sursă inestimabilă de profit, mai ales când, forțate de împrejurări, aceste economii ies la suprafață. Dacă ar fi păstrate la saltea, sau chiar în bănci cu o dobândă modică, s-ar devaloriza pe zi ce trece. Un hâtru a emis o părere la care alții au râs, dar parcă nu era râsul lor: ”banii pe care-i ținem la saltea sunt atât de lichizi încât ni se scurg printre degete”. Ce ne mai place bășcălia! Pentru Florin a fost o etapă. Acum urma o nouă provocare, piața de capital, ale cărei câștiguri se anunțau exponențiale.

Cam asta ar fi povestea lui în derulare. Florin nu se atinsese aproape deloc de mâncarea din farfurie, ocupat să-și aleagă cât mai atent cuvintele care să dea savoare povestirii, și acum e târziu să mai finalizeze operațiunea, după ce preparatele se sleiseră. Ca să nu mă simt prost, că a ignorat bucatele pe care i le-am propus, îmi avansează ideea de a continua seara într-un club. Nu aștept să-mi zică a doua oară, achit nota, alături de un bacșiș generos, și ieșim în stradă, cu ochii căutând un taxi.

Ajungem în club când atmosfera e deja încălzită. La cele două intrări un furnicar uman se înghesuie pentru a pătrunde înăuntru, în timp ce ospătărițe îmbrăcate provocator roiesc printre mesele scunde, cu carnețele în mâini, și notează la fel de sumar, comenzi interminabile. Pentru o persoană ca mine, care nu mai călcase într-un club de ceva vreme, ar fi fost imposibil să se găsească vreun loc la mese. Vedeam destui tineri care-și savurau băuturile în picioare, considerându-se norocoși dacă se puteau rezema de vreun stâlp sau paravan. Nu e și cazul lui Florin. Acesta dibuiește rapid un grup de prieteni, într-o zonă mai lăturalnică și mai prost iluminată, unde și muzica din boxe ajunge cu o intensitate diminuată, dar tot tare pentru urechile mele, care parcă-l așteaptă cu două locuri libere la masă. Ne facem comozi, iar băuturile încep să curgă în valuri în pahare. Discuțiile la masă nu sunt nici pe departe conversații libere, relaxante. Vorbele se cer, preponderent, urlate într-un registru acut demn de-o audiție la școala de strigături, pentru a se face cât de cât înțelese. Așa că, singurele care parcurg spațiul dintre noi sunt glumele, poantele, miștourile care stârnesc zâmbete și priviri ironice. Acestea rezonează interesant cu clinchetele de pahare ciocnite. La un moment dat, Florin bălmăjește o scuză și dispare intempestiv în întuneric. Se întoarce după vreo zece minute ținând ceva nedefinit între degete. Își reocupă locul la masă în stânga mea, moment în care observ un pliculeț aparent de zahăr cu care se joacă distrat. Ceva îmi scapă. Cum să te ridici de la masă și să bați atâta drum pentru un plic de zahăr? Nici măcar ca pretext nu e bun, dacă nu cumva si-a pierdut simțul penibilului. Pentru a-mi infirma supoziția, Florin rupe plicul într-un colț, ca pentru a-și pune în cafea, dar presară puțin praf pe dosul palmei. Apoi, dintr-o singură inspirație puternică, nazală, îl face nevăzut, ajutându-se de o bancnotă rulată. Mă întreabă dacă doresc puțin în băutură, însă nu așteaptă răspunsul meu înainte ca praful să devină submersibil, coborând lin spre baza îngustă a paharului.

Se pare că Florin avea nevoie de acest mic ajutor pentru a prinde curaj, întrucât la scurt timp mă invită la dans, profitând și de o melodie mai lentă. În timpul dansului buzele noastre se apropie ca din întâmplare și mă sărută prelung. În același timp simțeam cum o protuberanță crește încet-încet în el. Îl masez ușor cu palma făcută căuș. Apoi, desfac ușor fermoarul la șliț și mâna devine din ce în ce mai incisivă în întunericul dintre noi. Noroc că melodia se termină relativ repede căci altfel mi-aș fi pierdut capul. Ne întoarcem la locurile noastre și sorb o gură din pahar. Niciodată n-am crezut că Dumnezeu poate interveni pe nepusă masă să ne lumineze mințile, dar de la acel pahar îmbunătățit cu prafuri, parcă s-a aprins un neon în mintea mea și încep să văd limpede consecințele unui asemenea gest. Mă duc la baie și de acolo afară, fără a anunța pe nimeni că plec. Un taxi tocmai își debarca clienții în curtea din fața clubului. Pe drumul spre casă mă conving singură că dacă mai rămâneam o secundă aș fi compromis iremediabil înțelegerea cu Florin, și implicit procesul de privatizare. M-am revăzut cu Florin peste trei zile, la sediul FPS, și nici unul dintre noi nu a amintit nimic despre cele întâmplate în seara aceea, păstrând o distanță protocolară. Ne-am comportat ca doi oameni maturi, la care interesul prevalează asupra sentimentelor.

La întâlnirea de la FPS, urma să avem o discuție preliminară despre pregătirea și condițiile de desfășurare a privatizării combinatului viti-vinicol Odobești. Din partea fondului participă unul dintre juriștii instituției, Marian Achim. Acesta îmi atrage atenția ca fiind o fire molatecă, calculată, cu tabieturi, de parcă ar fi lucrat de când lumea într-un mediu lipsit de stres. Începe să prezinte o schemă de punctaj complicată, cu criterii de departajare în funcție de care pretendenții la mâna frumoasei june neprihănite din curtea FPS sunt declarați eligibili. Evident, se pleacă de la premiza că lada de zestre nu fusese vandalizată de către chiar cei puși să o păzească. Achim își ia un aer prețios, de curator într-o pinacotecă vestită, țuguie buzele și subliniază cu vădit subînțeles cuvintele-cheie din dosarul cu care venise pregătit: garanții,  avans, investiții, protecția mediului, protecția angajaților, eșalonarea plăților, preț final. Fiecare dintre aceste expresii are un sens aparte în dialectica FPS, pe baza căruia se acordă o notă și, în final, se calculează un punctaj cu care intrăm în competiție. Spiritul didactic al lui Achim cu care își însoțește prezentarea în detaliu a normelor metodologice din domeniul privatizării este suficient de plicticos pentru a-l ține ca pe ghimpi pe mult mai tranșantul Florin Moldoveanu. La un moment dat, acesta pune capăt răbdării și-l întrerupe brusc pe Achim:

‒ Caietul de sarcini îl avem pregătit să putem face o simulare?

‒ În mare măsură da, este același pe tipuri de societăți, cu mici modificări care țin de particularitatea unor investiții necesare.

‒ Perfect. Atunci îl vom folosi ca ciornă. Ia să vedem. Plecăm de la premiza că avem o scrisoare de garanție bancară din partea băncii pentru o sumă de aproximativ șase milioane de dolari. Nu-i așa Lucky? Și dorim să cumpărăm 51% din societate. Conform grilei de punctaj, așa, niciodată nu vom putea acumula punctele necesare ca să devenim eligibili. Peste 120 puncte, este imens. Atunci, mă bate gândul să facem altceva. Ar trebui să reducem ponderea prețului final în punctaj, de la 60%, la doar 20%. Să creștem importanța investițiilor post-privatizare, la care ne angajăm, și a celor pentru protecția mediului, care se punctează dublu, la șaizeci de procente. O limuzină cu norma de poluare euro 3, pentru domnul jurist, se consideră investiție în protecția mediului, nu-i așa Lucky? Co-rect! Până aici suntem de acord. Și dacă reducem pachetul de acțiuni pe care FPS îl scoate la privatizare, de la 51 la 45 de procente, în ideea că vom mai acumula șase procente de pe piața liberă, putem să plusăm și la prețul final. Ia să vedem acum. Ne dă fix o sută douăzeci de puncte, cu care ne pricopsim.

Florin ne dă pe toți pe spate cu logica lui. Achim reface lapidar toate calculele, șușotind din greu pe marginea lor. Și, ce să vezi? Sunt corecte. Incredibil! Nu ne rămâne decât să așteptăm redactarea caietului de sarcini și, apoi, ne prezentăm cu oferta detaliată. Înseamnă că treaba-i ca și rezolvată, se cerne limpede ca lumina zilei în mințile noastre, după un potop de negură. Achiziția de cupoane nu mai este doar o chestiune ipotetică ”care ne-ar fi ajutat”, ci devine o problemă stringentă. George își intră în rol. Tocmește un grup de tineri, alături de care începe să ia la puricat sudul Moldovei, sat cu sat, oraș cu oraș. Acum are și un target. Sub nici o formă nu l-aș primi fără un milion de acțiuni la teșcherea, cât estimaserăm noi că reprezintă 6%. Sunt de neînduplecat, pentru succesul afacerii. Așa credeam, dar vai! Cât de mult greșeam! Evoluția ulterioară a evenimentelor n-a făcut altceva decât să-mi zdruncine din temelii această hotărâre.

La scurt timp apar problemele. Unul dintre tinerii din teritoriu este prins de poliție în flagrant și se alege cu dosar penal pentru contrabandă cu titluri de valoare. În final, reușim să-l scăpăm doar cu o amendă, dar nu putem risca mai mult. Îi transmit lui George decizia de a retrage toți oamenii de pe teren. Strânsese mai puțin de jumătate din numărul preconizat de certificate. Intrasem pe o spirală a necazurilor din care cine știe când aveam să ieșim. ”Bucură-te copile, mâine poate fi mai rău!”- nu stă în firea umană să gândească așa. 

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro