Jurnalul unui uberist (16)

Geamantanul

Prima dată când mi-am comandat o mașină la scară de pe mobil, prin aplicația Uber, am fost uluit și mândru în același timp, de parcă descoperisem cine știe ce șmecherie. Înainte, îndrăzneam arareori să mă urc într-un taxi și nu știu cum se face că mi se confirmau toate ideile preconcepute, desigur, cea mai dureroasă spunea că orice cursă se termină cu o tâlhărie. Oi fi eu mai mototol, mutra mea transmitea că dețin o bancnotă mai mare decât se cade și nu îndrăznesc să cer rest, că-i vina mea și poate voi fi repezit, iar în condițiile astea de ce să mă duc ca mielul la tăiere? Decât ca ultimul om cu mașina, mai bine sportiv și pe jos, îmi spuneam în timp ce o luam la pas, seara târziu, numărând stațiile între care nu mai circulau autobuze. Ca o paranteză, părerea mea despre taximetriști s-a mai schimbat între timp, iar la asta a contribuit și povestea de față. Dar deocamdată să rămânem la Uber. Așadar, n-am apelat la serviciile mașinilor galbene, însă, când a apărut Uber pe piață, m-am grăbit să-mi tastez în aplicație datele cardului, simțindu-mă în sfârșit și eu cineva în fața șoferului care se grăbea să-mi deschidă portiera. Poate și puțin infatuat, dacă mă gândesc mai bine, că dispun la orice oră de mașină cu șofer. Altfel spus, de la umilință și mâhnire la aroganță, stările mele de spirit în materie de transport urban s-au modificat odată cu apariția serviciilor alternative de ride-sharing.

Uneori, Dumnezeu face în așa fel încât să poți privi lumea în oglindă din mai multe unghiuri. Ori chiar să intrii cu totul în oglindă, ca să vezi cât mai realist cum îți șade, mai ales când ești infatuat. La scurtă vreme, ziarul unde lucram a dat faliment și, cum e viața, am devenit șofer Uber, punând mare preț pe deschiderea portierelor în fața pasagerilor mei. Nu m-am lamentat, ba chiar am descoperit virtuțiile acestei meserii, motiv pentru care am transformat-o într-una de suflet. Nu multe activități îți oferă ocazia să cunoști fel de fel de oameni, să stai de vorbă cu ei și să le afli păsurile; să poți povesti despre ei.

Un alt avantaj al serviciului Uber este folosirea într-un mod judicios a timpului care-ți prisosește. Dacă se întâmplă să ai o oră liberă, o fereastră, cum spun profesorii, dai fuga în aplicație. Copilul tău își dorește să intre la teatrul de păpuși, la sport sau la cursuri de sculptură în castraveți? Foarte bine! Ai la îndemână o ocupație rezonabilă care să dea sens așteptării. Prima sau primele curse ajung nerestricționate în aplicația de comenzi. Oriunde te-ar duce hazardul pe șoselele capitalei, ești bucuros că mergi și nu stai. Dar la cea din urmă comandă, când a mai rămas doar vreo jumătate de oră din timpul prevăzut până la reîntâlnirea cu cel mic, e musai să presetezi destinația finală pentru ca așteptarea ta să nu se transforme într-una mult mai terifiantă pentru puști. În acest fel, aplicația caută doar acele curse care se încheie pe traseul prestabilit sau chiar la destinație. Este, dacă vreți, o alternativă modernă și ceva mai politicoasă la agasantele interpelări ale șoferilor de taxi: ”Unde mergeți? Aha, îmi pare rău, nu sunteti în drumul meu azi”.

Ei bine, socoteala de acasă nu are întotdeauna un corespondent fidel în realitate, vorbim doar de o soluție tehnică și ca orice tehnologie testată în situații ideale, mai dă și rateuri. De pildă, un client solicită o cursă dus-întors, dar tastează în comandă la rubrica încotro? doar punctul de oprire intermediar... Numai în pielea șoferului să nu fii, când vede că a ajuns, dar trebuie să se întoarcă. Simți așa, ca o durere ce te trăznește în moalele capului, atunci când clientul îți vorbește despre intențiile sale privind călătoria, ce implică tur și retur. După un oftat prelung, ceri permisiunea să îl suni pe cel mic și îl rogi să stea cuminte pentru că tati ajunge în cel mai scurt timp, doar întârzie puțin. Și, mai ales, îl determini prin cuvinte meșteșugite să nu cumva s-o sune pe mami, pentru a nu o îngrijora inutil.

‒ Las că rezolvăm noi ca-ntre bărbați, se aude vocea gâtuită și abia șoptită, ca și cum ar deține un secret ce implică multiple riscuri dacă este dezvăluit.

Am apelat și eu în câteva rânduri la această rețetă de a monetiza timpul de așteptare la poarta antrenamentului, unde își etala firea zburdalnică fiul meu. M-am urcat în mașină după ce l-am coborât pe el și dus am fost.

Odată era să mi se înfunde urât de tot, și doar o prezență de spirit pe care nu o am tot timpul, m-a salvat de ce era mai rău. Curios lucru, toate zeitățile păreau să-mi sufle în pânze și să-mi meargă strună. Până spre final. Primesc o cursă în Leontin Sălăjan. Se urcă o domnișoară cu un geamantan gol. Mergea să-l lase unor prieteni care trebuiau să plece în voiaj și n-aveau geamantan și erau în pericol să piardă avionul și, dacă se poate, să mă grăbesc puțin. Cam așa ceva, n-am fost foarte atent la detalii. În orice caz, o poveste încâlcită despre un geamantan gol. Crispat, concentrat la drum și preocupat de următoarea cursă, cea care m-ar fi readus în cartier, i-am vorbit în voie femeii, fără să rețin mare lucru, doar că trebuia să-i dau nițel talpă. La destinație m-am comportat mecanic, am coborât de la volan și am ținut portiera deschisă până când pasagera s-a dat jos. Mi-a mulțumit opărită și a plecat în grabă, fără să lase bacșiș.

Grijile mele erau altele, deși păreau să nu se justifice, pentru că în clipa următoare primesc o cursă care mă ducea fix pe strada unde îl lăsasem pe fiul meu. Preiau clientul, îl întreb dacă destinația e finală, era, și îmi permit coborârea relaxată în scaun. Chiar mă gândeam: ”ce bucurie pe mine!”, traficul nu e atât de aglomerat, cum mă așteptam, și voi putea asista la ultimul sfert de oră din antrenamentul băiatului. Îl voi vedea la lucru pe țânc, mai ales că evoluția lui în teren e ca la mersul pe bicicletă, se cunoaște de la o zi la alta. De pe margine, sufletul și încurajările mele aleargă odată cu el și prind aripi, capătă portanță, imaginându-mă peste ani pe un stadion cu tribunele pline care îi scandează numele. Ce-și poate dori mai mult un părinte?

Sunt scos din reverie și adus brutal cu picioarele pe pământ. Abia ce-mi lăsasem la adresă pasagerul cu care revenisem în cartier, și mai aveam doar vreun kilometru de parcurs până la teren, când îmi sună telefonul. O voce gravă de bărbat se prezintă ca amicul fetei care a călătorit cu mine mai devreme și care și-a uitat geamantanul gol în portbagajul B-MAX-ului negru, căptușit cu ghinion.

‒ Amice, cum facem să-mi aduci de urgență geamantanul? Eu acum trebuia să fiu deja în aeroport. Sper să nu pierd avionul din cauza ta că ai încurcat-o.

‒ Ăăăăă... Te sun eu în două minute. Mă gândesc la o soluție, încerc o temporizare de cea mai joasă speță, ca să rumeg mai bine ce am de făcut.

‒ Ce soluție? Nicio solutie! Te repezi încoace cu geamantan cu tot. Mă suni când ești jos.

Și a închis. Ce-i de făcut? Un drum până în Sălăjan și înapoi mi-ar lua cel puțin o oră. Dacă nu cumva mă pune să-l duc și la aeroport. Fiul meu termină antrenamentul în zece minute. Orice calcul îmi dădea cu rest. În noaptea minții ce se coborâse vertiginos peste umerii mei, văd licuriciul unei stații de taxi în apropierea unei intersecții. Opresc lângă o mașină galbenă și cobor geamul portierei:

‒ Nu vă supărați, cât m-ar costa o cursă până la piață, în Sălăjan?

Taximetristul molfăia dintr-un sandviș și se uita pieziș la mine, văzându-mă singur. Cine știe de ce combinații mă crede în stare? Sau, poate, mi-a citit disperarea de pe chip ca într-o carte deschisă? Îmi indică un preț piperat, pe care eu l-aș fi perceput cel mult pentru o cursă de aeroport. N-am timp de lamentări.

‒ Perfect! Vă plătesc cât face, numai să duceți geamantanul ăsta la adresa indicată. Imediat vă scriu un bilețel cu numărul meu de telefon și al destinatarului. Vă așteaptă un domn în stradă. Vă rog să vă grăbiți, să nu piardă avionul. Vorbiți cu el. Poate, bonus, vă alegeți și cu o cursă de aeroport. Mai ales că omul e pe fugă.

‒ Gata șefu. S-a făcut! Cum să nu! Te sun să-ți confirm că am ajuns și am predat bagajul, îmi răspunde bărbatul de la volanul mașinii galbene, însuflețit dintr-odată.

Transfer geamantanul dintr-o mașină în cealaltă, plătesc regește și-mi cumpăr tihna pentru mine și copil. A fost cea mai importantă afacere pe care am făcut-o în ziua respectivă, o adevărată investiție. Una cu minus în portofel, dar cu liniște în suflet. Și în familie, aș putea spune. Mă grăbesc să ajung la puștiulică, într-o cursă contra-cronometru, dar parcă timpul se comprima proporțional cu eforturile mele de-a trece linia de sosire. Pedalez în gol. Cel mic mă apostrofează pentru o întârziere de câteva minute și promit ca data viitoare să stau cu el tot antrenamentul. Și chiar cred asta cu fermitate. În drum spre casă mă asigur că geamantanul plimbăreț a ajuns la proprietar și mă descarc cu un oftat. După întâmplare, am început să-i privesc cu mai multă simpatie pe concurenții noștri, șoferii de taxi. Fără ei, și noi am fi fost pe traseu cu unul mai puțini.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (15)

B-MAX-ul meu a văzut și a auzit multe din categoria acelor spețe care, cu un termen juridic, ar putea fi denumite instigări la încălcarea legii. Unele, mai soft, au devenit atât de uzuale încât răspunsul vine dinainte pregătit, ca un mesaj pe telefonul mobil când apelatul este ocupat.

‒ Haide, domne! Mă ocolești tot Bucureștiul, când puteai să întorci aicea. Și ce dacă e linie continuă, ăilalți cum fac? Chiar nu înțelegi că mă grăbesc?

‒ Conducerea unui autoturism pe drumurile publice,  în condițiile siguranței în trafic, atât a șoferului cât și a pasagerilor, nu permite eludarea normelor rutiere. Pentru eventuale sugestii și reclamații vă rugăm să vă adresați companiei UBER. Vă informăm că aveți o funcție în aplicație disponibilă în mod special pentru astfel de situații, răspund mecanic în locul robotului telefonic, devenit dintr-o dată vorbitor de lux.

Totuși, să nu exagerăm. A nu se înțelege că am fost ușă de biserică și n-am încălcat niciodată legea. Departe de mine! Sau că n-am percutat la solicitările unor clienți mai săriți de pe fix. Am făcut-o de mai multe ori, complăcându-mă într-o dulce complicitate cu neprevăzutul. Unele întâmplări din această categorie chiar merită povestite cu lux de amănunte.

Cum aș putea să evit, să mă strecor, ce ar trebui să fac, atunci când solicitările, mai mult sau mai puțin directe, de încălcare a normelor rutiere, vin chiar din partea celor puși să vegheze la respectarea lor? Sunt sincer cu voi. În primul rând, caut să înțeleg paradoxul. Curiozitatea mă îndeamnă să văd până unde merge atitudinea duplicitară a unor oameni care, după ce se dezbracă de uniformă, ating perfecțiunea în a se despuia și de caracter. Este o adevărată performanță aceasta, ceea ce mă face să cred că meseria de polițist nu e făcută așa, pentru oricine. Desigur, judecând la rece, un astfel de principiu care-i bagă în aceeași oală pe toți slujitorii legii, se relevă ca o falsă impresie. Dar atunci, la cald, nu  reușesc să-mi depășesc condiția și devin, la fel ca mulți concetățeni, mare amator de stereotipii. Circumstanțele apar cu mult mai grave dacă prin vene curge și o doză cât de mică de anarhism endemic.

Așa simțeam eu atunci, seara târziu, când dintr-o negură ca de smoală, mână în mână cu o liniște de mormânt, fără vreo lumină stradală până hăt departe, au răsărit nedefinitele scăfârlii puse pe glume și veselie. Se instaurase o veselie acustică care trimitea sacadat decibeli în eter. Strada întinerise subit, până să ajungă la mașină împricinații. Acum îi vedeam mai bine pe cei șapte tineri, toți vlăjgani, bine făcuți. Toți dornici, nevoie mare, să se îngrămădească în B-MAX-ul meu, devenit dintr-o dată b-mini.

‒ Stați puțin, nu cred că putem merge cu toții. Pur și simplu nu încăpem. Mașina e destul de mică și, oricum, nu avem voie să transportăm decât maxim patru pasageri. Dacă ne prinde cineva, eu răspund.

‒ Ha, Ha! Fiți liniștit! Nu vă faceți probleme cu noi! Noi suntem gabori. Cine să ne oprească pe noi?

Și zicând acestea, se așează pe două rânduri pe bancheta din spate, cu capul proptit în plafon. A fost nevoie doar să închid portierele pentru a-i îndesa și mai bine, cu un gest care în alte circumstanțe ar fi semănat a ultraj. De data asta, gemetele înfundate însoțite de chiote și râsete stridente păreau a fi de plăcere. Mașina a pornit opintită și a urmat o perioadă de acalmie pentru debitul lor verbal. Unul, mai zdrahon dintre toți, făcea poze cu telefonul mobil pentru a arăta cum funcționează o grămadă ordonată și altora, ce nu se gândiseră la asemenea fapte de vitejie. Pozele astfel postate pe Facebook și Instagram stârneau diverse reacții care erau comentate în direct, din buricele degetelor. Se adăugau, după gust, precum sarea și piperul în bucate, combinații de emoticoane pentru transmiterea stărilor sufletești (sau de euforie bahică).

La un moment dat clipa de liniște parcă ar fi curentat. O răceală se instaurase în aer și în priviri. Suferința mușchilor și a oaselor, supuse la presiuni care sfidau limita de rezistență, este amplificată dintr-un motiv aparent nesemnificativ. Pe scaunul din dreapta șoferului se lăfăia cu ostentație poate cel mai pirpiriu individ din întreg grupul. Iar atenția celorlalți, una dureroasă, se concentrează într-acolo, inflamând pe lângă tendoane și mușchi, ce le mai rămăsese din spirite.

‒ Băi, Limbă, cum dracu, dintre toți, ai nimerit tu acolo în față? Să dea dracii în tine dacă nu se întreabă și omul ăsta, cât de proști suntem? Păi tu încăpeai și-n portbagaj, mă. Și eliberai dracu locul ăla, că mi-a intrat os prin os. Auzi mă? zbiară zdrahonul (și-i izbește cu putere în tetieră de se cutremură scaunul cu totul).

Ceilalți colegi îi țineau isonul gaborului nervos, cu glume, care de care mai grobiene, pe seama bietului intrus. Acesta ajunsese pe un loc eligibil de nabab prin cine știe ce joc al hazardului sau uneltire nepotrivită. Cel puțin porecla sa nu-și găsea nici o justificare în tăcerea cu care însoțea fiecare replică arțăgoasă a celor din spate:

‒ Atâta loc n-ai avut tu nici în pi... la mă-ta! Intrusule! Fac prinsoare că și acolo ai ocupat, fără drept, un loc legitim. Fi-ți-ar tac-tu al dracu!

Cel supranumit ”Limbă” tăcea chitic, așteptând să se termine furtuna verbală cu care, bag seama, era obișnuit. Cursa avansa greoi în noapte sau, cel puțin, asta era percepția mea, că nu se mai termină odată. Indicațiile de traseu ale gaborilor erau clare. Își doreau, nici mai mult nici mai puțin, să luăm de-a curmezișul tot centrul civic, ca la paradă, nu cumva să scăpăm neobservați. Doar se duceau la petrecerea de absolvire și toată suflarea Bucureștiului ar fi trebuit să afle pe mâna cui va ajunge siguranța și ordinea publică a orașului. Însă, se pare că nu se dăduseră destul în stambă. Din când în când mai coborau câte un geam, dacă se aburea prea mult, pentru a putea respira în voie și a striga la pietoni felurite golănisme.

Într-un târziu, Casa de Cultură a Studenților ”Grigore Preoteasa” a apărut în depărtare, ca o izbăvire, flancată de mașini și taxiuri așezate pe trei rânduri și de un furnicar uman care mișuna printre ele. Am ajuns. O armată de fete își așteptau prietenii, împărțite în două coloane, ca la coborârea dintr-un autobuz.
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (14)

O primă cursă matinală într-o zi ce se anunța anostă, ca multe altele, de altfel, în ultimul timp. Rătăcind printre gânduri, un murmur de înstrăinare coboară tăvălug peste mine, însoțind mirajul unei calătorii spre alte zări. Ca un vis de dimineață, cotropind cărări marine..., cum ar spune poetul.

Un client croat, pescuit din rondul de la Romană, îmi povestea cum la Split funcționează ”Uber Boat”, un serviciu de transport cu barca între insulele și insulițele ce brăzdează coasta dalmată. Really? Nu m-aș fi așteptat. Am fost și eu în Croația, ca turist, cu câțiva ani în urmă, îi spun admirativ. Mi-ar plăcea mult... Păstrez pentru mine această taină, de teamă să nu se risipească. Mi-ar plăcea să înlocuiesc griul și mizeria cartierelor mărginașe ale capitalei, recoltele de gunoaie pe câmpurile din Rahova și Ferentari, cu azurul mișcător al apelor scăldate de soare. Să las șoferia de pe malurile Dâmboviței pentru a deveni barcagiu la Marea Adriatică.

Ce reverie pe rivieră! Barca pornește zburlind un val, lăsând în urmă o spumă albă, imaculată, ca o rochie cu trenă pe unduiri de gând. Turiștii sunt fascinați. Le explic în ce constă frumusețea acelor locuri: cele mai frumoase plaje din Europa, clădiri funcționale chiar și după șapte secole de existență, cetăți și fortărețe străvechi într-un decor rupt, parcă, direct din Evul Mediu. Totul este întreținut cu grijă, strălucind a curățenie. Faleza orașului adăpostește pe o distanță de 75 de metri, sub niste scări de piatră albă, un număr de 35 de țevi de diferite grosimi. Aerul impins de valuri trece prin aceste țevi și provoacă diverse sunete muzicale, asemeni unei orgi de catedrală. În orga marină sunetele se aud diferit, în funcție de intensitatea și de viteza valurilor.

Clientul epuizase subiectul despre ineditul Uber Boat de ceva timp, chiar dacă se întrecuse în amănunte tehnice, ca să-mi facă mie hatârul, intuind că mă pasionează. Tăceam amândoi, eu cu gândul tot la bărcuțele UBER, cele care aprinseseră scânteia pentru elucubrațiile mele onirice. Abia într-un târziu mă întrerupe din fantasmele cu care sfidam realitatea. Îmi face semn să opresc pentru câteva clipe tocmai când rătăceam pe Strada Zăbrăuților din Sectorul 5. Aveam în față un alt decor de Ev Mediu, dar privit dintr-o altă perspectivă. Cu ochii cât cepele, ardea de nerăbdare să imortalizeze maldărele de gunoaie ce se ridicau semețe pe terenurile virane ce-și făcuseră loc printre clădiri și străzi desfundate. I se părea ”cool” să arate și acasă câteva fragmente dintr-o capitală a contrastelor. Probabil, fotografiile respective vor strânge mii de like-uri și share-uri, se vor viraliza rapid pe rețelele de socializare. Autorul va aduna munți de emoticoane, suficiente pentru a fi compătimit prin râuri de lacrimi virtuale.

‒ Cum ai ajuns în România? Vai de tine, sărăcuțul, în ce țigănie ai nimerit! Bănuiesc că meciul dintre Steaua București și Hajduk Split te-a purtat pe sus, ca suporter, împotriva unei voințe raționale. Știu că ești un ultras pasionat de fotbal, dar totuși... Măcar de-ar câștiga ai noștri! ar putea să-l interpeleze din fața tastaturii un prieten mai mult sau mai puțin virtual.

Prezentarea imaginilor în mediul online ar pune etichete, ștampilele se vor șterge greu, ar contura o Românie mereu surprinzătoare, așa cum se promova pe vremuri cu un slogan ce lăsa suficient spațiu pentru umor involuntar.

            ‒ We are still in Bucharest here, aren't we? Wow! Please, stop the car for a few seconds, mi se adresase croatul cu vădită consternare în glas.

Am deschis geamul portierei iar aparatul foto profesional (o minunăție de Nikon de ultimă generație) a început să lucreze sacadat, focalizând rezultatele asocierii dintre nepăsare și indolență la care au contribuit, în echipă, edilii și cetățenii acelor locuri. Am încercat pe cât posibil să îndulcesc gustul amar al acelei priveliști, care venea la pachet cu mirosul pestilențial, vorbindu-i despre un soi de Harlem românesc, întâlnit doar acolo. Nu asta ne reprezintă.

‒ Avem și noi zone ale orașului care seamănă cu grădini ale paradisului: pădure, lac, aer curat. Dacă vrei, ne plimbăm și într-acolo. 

Mi-a făcut semn că înțelege, cu o complezență sănătoasă a bunului simț, în timp ce atenția îi era concentrată tot asupra degradării umane în forma ei cea mai pură: deșeurile nedegradabile.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (13)

         Se spune că fiecare om are în bagajul său genetic o fobie, cât de mică. Unele par aproape inofensive, atât prin intensitate cât și prin natura situațiilor în care se manifestă. De fapt, efectele lor sunt mai mult comice decât deranjante, asemeni unui detaliu intim pe care vrem să-l ținem ascuns. Doar prietenilor apropiați le acordăm privilegiul de a fi părtașii micului nostru secret. ”Hai să nu mai vorbim despre asta” rostim, împrumutând vocea domnișoarelor de pension surprinse dedulcindu-se cu vreun băiat, când cineva le descoperă punctul nevralgic. Alte fobii, însă, sunt departe de a conferi posesorului mici vulnerabilități în societate. Au amploarea unui handicap cât se poate de sever. Pentru aceștia, psihologii sunt puși în mare încurcătură. În genere, își sfătuiesc pacieții să-și înfrunte temerile, nu să fugă de ele. Uf! Ușor de zis, greu de făcut!

A mea, am aflat că se numește hematofobie – teama de a vedea sânge. În decursul timpului m-a pus în dificultate de multe ori. Cele mai banale dintre aceste situații au aruncat o umbră de neseriozitate sau chiar stigmatul aroganței asupra mea. De-ar fi fost numai asta! Am fost catalogat drept insensibil la suferința unor apropiați, atunci când am evitat să-i vizitez în spital, unde se refăceau după diverse tratamente sau intervenții medicale. De fapt, eu doream doar să-i menajez, atât pe ei cât și personalul medical, nedându-le de lucru suplimentar. Pentru că în situații limită mă manifest destul de... neașteptat.

Ar fi frumos din partea mea acum să pun pe jar toată suflarea cititoricească, susținând că mă prăbușesc de pe picioare, din senin, atunci când nu găsesc la repezeală un spațiu unde să mă pot întinde la orizontală? Sau că ochii nu mai disting limpede, obiectele transformându-se în umbre, în timp ce o ceață alburie pigmentată cu puncte roșiatice îmi îneacă privirea? Nu, nu e frumos, dar n-am ce-i face, chiar așa stau lucrurile. În plus, în atare situație, panica vine cu un soi de vârtej care începe să-și facă de lucru la mansardă. Poate, doar transpirația abundentă să fie vreun semnal că ceva nu e în regulă.

Oricine m-ar vedea în astfel de momente ar bănui că sufăr de un sindrom rar, cu dese pierderi de cunoștință. Din păcate, nu doar vederea fizică a sângelui mă afectează, ci chiar banalele discuții sau povestioare despre vreun accident. De vizionarea unui film ori cititul unei cărți, cu scene care implică răniți, nu mai zic. Oricât aș încerca să mă țin tare, sunt doborât iremediabil de cei care nu-mi cunosc fobia și continuă firul istorisirii cu amănunte din ce în ce mai pline de ”roșeață”.

Situația devine de-a dreptul dramatică dacă mă aflu la volan. Iar pe bancheta din spate se urcă doi necunoscuți, clienți UBER, care încep să-și vorbească despre ultima pățanie a unuia dintre ei. Cum bietul de el și-a fracturat brațul, în iarna trecută, căzând pe gheață. Medicii care i l-au pus în ghips, niște incompetenți, l-au fixat greșit. Doamne, câtă suferință pe acel om, când a trebuit să-i rupă a doua oară mâna pentru a i-o fixa cum trebuie, și pe cel de la volan care empatiza până la identificare cu suferința însăși! Amănuntele, care fac deliciul oricărei povestiri, aveau puterea de a introduce, cu sadism, lamele de cuțit înroșit prin foc în mâinile care, deși nu fuseseră învelite în ghips, se aflau pe volan. Un volan care trepida necontenit, de necontrolat într-o astfel de situație, ca acele nisipuri mișcătoare care fac legătura între lumi.

Cum aș putea eu, care-i văd pentru prima dată pe proaspeții pasageri și n-ar trebui să mă privească povestea lor, să le întrerup discuția, în mod brutal, taman când subiectul devenise mai interesant? Ce motiv credibil aș putea să invoc ca să-i determin să schimbe subiectul și, totodată, să evit întrebarea lor legitimă: ”Care e problema ta? Glumești sau faci mișto de noi, cu cererea asta absurdă?”? Departe de mine gândul de ai determina să conștientizeze cât de serioasă e problema mea, adică să trag pe dreapta, cu un ultim efort de voință, și să mă întind pe spate inert. Întrevăd situația de panică care i-ar cuprinde: ”Vai de mine, dragă, ne-am urcat în mașină cu un sinucigaș la volan! Ce ne facem?”. Degeaba aș încerca să le explic că durează doar cinci minute până îmi revin, în absența subiectului despre oase rupte, care oricum se dusese naibii. Aleg să îmi răspundă, cu o hotărâre dezarmantă, că tot doreau să-și mai dezmorțească puțin oasele și preferă să meargă pe jos în continuare.

Un astfel de scenariu este perfect plauzibil. Dar realitatea depășește uneori chiar și cele mai năstrușnice gânduri prefabricate din iluzii de fum și angoase frivole.

Într-o dimineață de primăvară timpurie primesc o solicitare de deplasare în localitatea Mogoșoaia de lângă București. Auspiciile se anunțau favorabile, mă pregăteam pentru o cursă rapidă și lungă, pe centura de vest a capitalei, cea pe care se poate circula omenește, așa cum ar năzui orice șofer. O doamnă își dorea cu ardoare să ajungă într-un suflet la Spitalul Fundeni de unde urma să-l externeze pe tatăl ei operat și să-l aducă acasă. Am avut o tresărire, dar am alungat-o repede, nelăsând să-mi ocupe mintea. Drumul până la Fundeni a fost cât se poate de liniștit. Acolo, doamna m-a rugat să aștept până revine la mașină împreună cu tatăl ei.

În curtea spitalului înfloriseră pomii, natura se întorcea la viață. Așteptarea nu era așa apăsătoare sub mângâierea razelor solare încă firave. Prevăzător, în această ambianță care predispunea spre visare, încercam să-mi fac provizii de gânduri atractive pe care să le mestec terapeutic în clipele grele. Pasagera își reîntâlnise tatăl care părea mult mai tânăr și perfect sănătos. Intervenția chirurgicală fusese minim invazivă, laparoscopică, motiv pentru care nici măcar nu merita povestită. Mult mai interesant îmi închipuiam că ar fi fost să descrie ce s-a mai întâmplat prin gospodărie, în lipsa capului familiei. S-au tuns pomii, via, a fost pregătit terenul pentru însămânțări, răsadurile în solarii? Sau au fost lăsate tot în seama lui? Sunt trezit din reverie de un gardian care-și făcea de lucru pe lângă mașina mea:

‒ Nu aveți voie să așteptați cu automobilul în acest loc. Blocați intrarea salvărilor. Vă rog să intrați în parcare!

‒ Dar trebuie să sosească dintr-o clipă în alta, o doamnă împreună cu tatăl ei, și plecăm. Nu stau...

‒ Mai aveți de așteptat, vă spun eu. Nu-i atât de simplu. Doamna a intrat la Oncologie unde formalitățile de externare sunt ceva mai complicate. Va rog să mergeți în parcare. Am s-o anunț eu unde sunteți.

Pornesc motorul pentru a-i face pe plac gardianului scorțos. N-am dispoziția necesară să mă iau la harță cu el. Pământul începuse să-mi fugă de sub roți mult mai tare decât mă deplasam eu prin parcare. Să mai stau sau să plec? Să fug ca un laș? Să închid aplicația și să nu mai răspund la telefoane? Să uit că am făcut o promisiune? Să nu-mi pese de un bătrân bolnav? Să urlu, să scap și să-mi fie bine? On-co-lo-gi-e! De ce eu? Atâtea întrebări fără răspuns! Opresc motorul, ca într-un simulacru de răspuns la toate chestionarele care îmi vâjiau în cap. Nu pot să plec. Fie ce-o fi! Dau spătarul scaunului pe spate. Pomii cu coroanele lor de flori se rotesc în spațiu. Închid ochii ca pentru a-i deconecta de la mișcarea centrifugă ce devenise din ce în ce mai rapidă.

Pleoapele mă strâng. De fapt, eu le strâng semi-conștient, dibuind în durere un mugure de uitare. Apoi le relaxez puțin câte puțin. Plimbări pe munte. Vacanțe. Anii de liceu. Copilărie. Evadarea din prezent. Amintiri. Eram elev de serviciu pe liceu, un fel de precursor fără simbrie al gardianului modern, cu registrul de intrări și ieșiri din unitate în fața ochilor. Se întâmpla într-o perioadă în care copiii nu erau exploatați, ci doar ocrotiți de partidul comunist și al țării iscusit cârmaci. Baliverne! Citeam o carte, să mai treacă timpul, până urma să sun de ieșire. Nu merge! Trebuie să mă agăț de altceva. Un vagon de tren de marfă. Deținuții erau duși la lucru ca vitele. Doi tineri se iau la harță pe un loc mai confortabil. Unul dintre ei scoate șișul confecționat artizanal și-l înfige până la plăsele. Sângele curgea șiroaie. O scenă de o duritate extremă. Pun cartea jos. Mă ridic de la masă împleticindu-mă, să mă duc la baie, să-mi arunc cu apă rece pe față. Mă trezesc întins pe jos. Cât am stat așa? Mă aflu în toaleta liceului. După ce mă ridic, instinctiv pun mâna la față. O dâră de sânge închegat îmi cutremură privirea. În oglindă, să nu mă recunosc: o rană cumplită la arcadă. Aceeași dâră de sânge și pe porțelanul chiuvetei, de care m-am lovit, incoștient, în cadere. Un lucru e clar. Nici amintirile nu mă salvează...

‒ Aici erați? Haideți că l-am recuperat pe tata. Putem merge. A durat puțin mai mult până să facem toate formele de externare. Dar ce ați pățit? Păreți palid.

‒ A, nu-i nimic. Cred că am ațipit puțin de la aerul ăsta de primăvară. Îmi revin imediat. Dar vă rog să urcați în mașină și făceți-vă comozi! Pornim de îndată.

Pornim. Timid. Ca un cursant la școala de conducători auto, după primele lecții în care învață diferențele dintre pedale. În spatele meu, părea să beneficiez de o indulgență tacită în raport cu manevrele de începător pe care le exersam, descoperindu-le șpilul din mers, din ce în ce mai dezinvolt. Liniștea îmi dădea energie și mă fortifica pe interior. Parcă m-am mai întremat puțin, concentrat la drum. Din păcate, n-a durat mult, inflexiunile unui timbru vocal mâncat de tabagism făcându-și loc prin monotonia de conjunctură:

‒ Am găsit o mulțime de mâncare prin sertarele alea de la noptieră. De ce nu mănânci? Ai slăbit groaznic!

‒ Păi cum să nu, dacă m-au tăiat pe toate părțile. Numai ce-au scos din mine, vreo două kilograme de mațe. M-au decupat ca pe un pește. Iar de sânge nu mai spun, m-au secat, am avut nevoie de vreo zece pungi pentru transfuzii. N-oi fi fost eu un tată bun, dar acum am rămas și fără prostată...

‒ Ce-s vorbele astea, tată? Cum să spui așa ceva? Nu suntem noi, cu toții, alături de tine?

‒ Ei, faceți și voi ce puteți. Cum o vrea bunul Dumnezeu! Barem, ceilalți din salon, săracii, Doamne ferește! Aveam unul...

Un zbucium. Parbrizul se aburea din ce în ce mai tare, în contrast cu vremea frumoasă de afară. O pâclă alburie împăienjenise și interiorul mașinii văzut prin cei doi ochi de deasupra volanului, din ce în ce mai opaci. Vorbele căpătau ecou, unul amplu, de biserică. Sensurile se multiplicau ca o prelungire în creier a unui bisturiu care tăia, ciopârțea, recompunea așchii de trup și de limbă română. Un țiuit strident îmi rezona în timpane. Dacă acum nu trag de volan pe dreapta, nu mai ajungem la destinație. Parcă Cel de Sus mi-a scos Rompetrol-ul în cale și a sa parcare. Opresc. În timp ce deschideam precipitat portiera, arunc o explicație necesară pentru pauza intempestivă, cu o voce de falset, pe care nu mi-o recunoșteam:

‒ Mă scuzați, nevoi fiziologice pentru mine și mașină...

‒ Nici o problemă, făceți-vă treaba, mi se răspunde, fără a-mi da seama dacă sensul este unul malițios sau doar un tic verbal. N-am timp de analize semantice acum.

Am scăpat deocamdată. Însă am nevoie să mă țin zdravăn pe picioare, să ajung până în benzinărie, la toaletă. Și asta poate fi o nevoie fiziologică. Nevoia de liniște. Nu-mi trebuie nici chiuvetă, nici apă, nimic. Doar liniște. Ajung cu mare efort. Cobor capacul și mă așez pe vasul de WC cu capul în mâini. O liniște care începuse să pulseze în mine. Cât oi fi stat acolo? Poate cinci minute, poate un sfert de oră?

Când m-am ridicat eram un alt om. Am cumpărat o sticlă de apă și m-am întors la mașină cu un aer grăbit. De data aceasta, picioarele răspundeau la comenzi. Speram ca discuția despre spital și colegii de salon să se fi consumat până la ultima silabă în lipsa mea. Am avut noroc. Un nou subiect le stătea pe buze pasagerilor mei, despre rude, prieteni. Ce-au mai făcut unii, cu cine s-au mai încuscrit ceilalți. Ce obligații mai au de onorat, de mers la nunți, botezuri, în viitorul apropiat.

‒ Tocmai acum și-au găsit și ăștia să pună nunta, când am rămas fără bani! Toate economiile s-au dus pe doctori, pe medicamente, parcă ei nu știu, s-a apucat bătrânul să dea frâu liber neliniștilor sale.

Am marșat printre aceste lamentări emise cu voce tare ca un bolid de curse, de teamă să nu se întoarcă subiectul operației care, pesemne, încă mai durea și nu se lăsa uitată.

Într-un final am ajuns la destinație fără alte incidente. Le-am urat viață lungă celor doi pasageri și dus am fost. Nu m-am oprit decât după vreun kilometru, într-o parcare, și mi-am coborât spătarul scaunului la orizontală. Abia atunci am realizat toate câte mi s-au întâmplat și câte puteau să mi se întâmple. Terifiantă cursă! 
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (12)

Oare Alexander Graham Bell și-ar fi putut imagina vreo clipă că, peste ani, un derivat al telefonului inventat de el va avea atâtea funcții sofisticate? Între acestea, și comandarea unei mașini la scară care să înlocuiască bătrânul submarin galben al șoselelor. Dacă utilitățile înmagazinate în miezul unui smartphone au fost implementate și dezvoltate pe alte meleaguri, așa cum am mai spus, românii reușesc performanța de a se adapta din mers la tehnologie, ducând funcționalitatea ei la cote nebănuite. Ingeniozitatea ieșită din tipare a unor exponenți ai neamului am resimțit-o pe propria piele în câteva rânduri. Și m-a făcut să mă întreb cu o ușoară crispare înainte de plecarea în curse: acum ce mai urmează? Ce surprize vor mai ieși din asfalt, altele decât gropile sau gurile de canal desfundate, retrogradate între timp la categoria fapt cotidian? Mai în glumă, mai în serios, doza de neprevăzut se ascunde după fiecare colț de stradă. Cartierele au partea lor de sublim și grotesc.

Deja m-am obișnuit ca în locul unui client să primesc un pachet suspect ce trebuie livrat în cel mai scurt timp la o adresă oarecare. Sau să privesc cu îngrijorare un pensionar cu monociclu, fost angajat al circului de stat, care pedalează de zor printre mașini pentru a ajunge, probabil, la piață să-și facă cumpărăturile zilnice. Bulevardul cu șase benzi de circulație și traficul infernal nu-l sperie câtuși de puțin. 

Ce să mai spunem despre un copil care necesită plimbat cu mașina și pasat între părinții de curând divorțați? Aceștia evită să dea ochii unul cu celălalt și au găsit soluția salvatoare pentru trambalarea coletului însuflețit. Adică, pe mine. În timpul cursei se impune să fac și oarece conversație cu cel mic, ca să mi-l țin ocupat pentru a nu mă procopsi cu cine știe ce năzbâtie pe bancheta din spate. Chiar dacă mă asigur că am blocat portierele, geamurile așișderea, centura de siguranță este fixată cum trebuie, copiii devin foarte inventivi și găsesc întotdeauna câte ceva care ar putea fi stricat. De la o vreme îi verific și de gumă de mestecat. Gura mare! ordon ca un gardian vigilent la intrarea în B-MAX. Căci dacă o molfăie, sigur o lipește pe undeva. Sunt pățit. Dacă n-aș avea și eu copii, poate aș fi mai intransigent cu onorarea unor astfel de comenzi. 

Nu strâmb din nas nici la buchetele de flori sau micile atenții adresate vreunei grații feminine. Și, uite așa, pe nesimțite, ne transformăm în comisionari și le luăm pâinea de la gură curierilor, căci de taximetriști nu mai zic nimic. Au de zis ei destule despre concurența neloială cu care, chipurile, atentăm la siguranța bacșișului lor. Deși, ca să fiu în aceeași notă, și ei au luat pâinea de la gură birjarilor, în urmă cu ceva mai bine de un secol. În jungla urbană dâmbovițeană, principiul care ne guvernează este unul singur: rezistă cine poate.

Dacă tot m-am pornit să fac un mic inventar al ciudățeniilor din trafic, la categoria curiozităților, să menționez și cea mai scurtă cursă pe care am onorat-o, într-o seară, de doar opt sute de metri. O domnișoară și-a motivat alegerea prin faptul că-i era teamă să meargă singură pe stradă. Și m-a găsit pe mine disponibil.

Privesc aceste mici fapte diverse cu amuzament și înțelegere. Picanterii care condimentează cele câteva ore petrecute în trafic. Însă, câteodată, bucătarul ceresc se întrece pe sine și scapă cam multă sare și piper. De obicei se întâmplă seara, după lăsarea întunericului, când și mințile sunt mai năstrușnice. 

Într-o seară îmi iese în întâmpinare un domn cât se poate de lucid, în disperarea lui de a ajunge acasă cu mașina personală, deși... băuse. Spun lucid pentru că nu voia să se urce la volan mirosind a alcool, în schimb dorea cu ardoare ca mașina sa să-l aștepte în fața scării, a doua zi dimineață. Devenise de nezdruncinat în hotărârea lui. În fața restaurantului unde chefuise cu colegii de muncă, începe munca de lămurire cu mine.

‒ Cum adică? întreb neîncrezător, uitându-mă după vreo platformă auto primprejur.

‒ Lăsați mașina dumneavoastră aici și mergem cu a mea. La întoarcere vă comand eu un Uber.

‒ Și cursa din aplicație?

‒ O folosim, chiar dacă mergem cu mașina mea. În felul acesta nu consumați nici carburant.

Pentru domnul care, vedeam bine, era un împătimit consumator, acesta ar fi trebuit să reprezinte un argument imbatabil. Și a fost foarte nedumerit că nu m-a dat gata cu logica lui, având în vedere că nu-i împărtășeam preferințele bahice.

‒ Și timpul pe care-l pierd până mă întorc la mașină? Și mașina mea care ocupă, fără drept, un loc de parcare într-o zonă rezidențială, și ar putea fi blocată? Și riscul pe care-l presupune conducerea unui alt autoturism, cu care nu sunt familiarizat?

‒ Se compensează. Toate câte le-ați spus se compensează.

‒ Bine domne, haide s-o facem și pe-asta! mă hotărăsc intempestiv, mânat de curiozitatea de-a încerca ceva nou în meniu, adicătelea să mă urc la volanul unui bolid de lux.

Într-un final a ieșit bine, fără peripeții pe traseu care m-ar fi făcut să regret o hotărâre luată într-un moment de rătăcire. După această întâmplare, aș fi zis că nimic și nimeni nu mă mai surprinde în trafic. Da, de unde! 

”Nedescurcănismul” mioritic are tolba plină cu idei. Primesc o cursă undeva în Băneasa. La adresă... nimeni. Se mai întâmplă și țepe din astea, îmi spun meditativ, dar n-am apucat să-mi duc gândul la bun sfârșit, înainte ca telefonul mobil să țârâie sacadat. Cine credeți că mă apelează? Clientul absent care-mi comandă să pornesc cursa chiar din locul unde mă aflu și să merg la adresa indicată, undeva în orașul Buftea.

‒ Cum, domne, așa gol? Să nu transport pe nimeni până la Buftea, și mă plătiți pentru asta?

‒ Da. Mai mult decât atât, vă plătim și drumul de întoarcere în București. Noi suntem acum în Buftea la un eveniment ce are loc la Palatul Știrbey. Nu există mașini în zonă, aplicația nu evidențiază nicio mașină Uber disponibilă. Și atunci am găsit soluția asta, să  facem o comandă cu adresa de preluare în București. Veniți până aici, ne îmbarcăm și vă întoarceți cu noi.

‒ Foarte bine ați făcut. Voi veni în cel mai scurt timp posibil.

Acestea ar fi întâmplări din categoria celor fericite. Dar nu a curs întotdeauna lapte și miere din cauciucurile cu care m-am dat pe asfalt, când m-am abătut de la calea bătută. Recunosc, poate am avut și eu partea mea de vină, la un moment dat. De când ecranul celularului funcționează ca un monitor GPS, ce evidențiază cel mai scurt traseu până la destinație, m-am dezobișnuit să mai acord atenție unor indicatoare rutiere, la intrarea pe o străduță cu sens unic sau în intersecții unde este interzis virajul la stânga. Această muncă o face aplicația, care se presupune că are setate toate sensurile și toate restricțiile din București. Deci, nu te-ar îndruma greșit. 

În această conjunctură a neglijenței la volan, și a persistenței în eroare, cum s-a exprimat, la un moment dat, un vajnic apărător al ordinii publice, am parte de o cursă cu destinații multiple. Un grup eterogen de persoane se urcă în B-MAX. Probabil sunt colegi de muncă sau de partid, ieșiți de la vreo consfătuire. Fiecare dorea să meargă într-o altă direcție. În timp ce pasagerii din spate încercau să creioneze un traseu cu mai puține ocolișuri, care să mulțumească pe toată lumea, o doamnă care mi se alăturase pe scaunul din dreapta se înfige, în virtutea recursului la politețe, să ajungă prima acasă.

‒ Eu stau pe aici, pe-aproape, la doar câteva străzi distanță. V-aș ruga să nu mai puneți aplicația, nu are sens pentru câteva străzi. Vă îndrum eu pe unde s-o luați. Și apoi, puteți să-i duceți pe domnii.

‒ Sigur, doamnă. Așa vom face.

Stânga, dreapta, stânga, dreapta. Stânga! Stop. După intersecție, un echipaj de poliție. Cuvenitele formalități de legitimare, agent de circulație..., vă rog să-mi puneți la dispoziție documentele dumneavoastră, stați să le caut, numai puțin, poftiți. În spate rumoare, dar de ce ne-or fi oprit? 

‒ Cred că pentru centură, încerc eu să liniștesc apele.

‒ Știți de ce v-am tras pe dreapta? se bagă în seamă și agentul, de parcă n-ar fi auzit discuția din mașină, în timp ce prelua actele din mâna mea, cuprinsă de un ușor tremur nevrotic.

‒ N-am nici un dubiu. Vă rog să mă scuzați. Centura de siguranță trebuie să fie de vină. Tocmai am plecat de pe loc și n-am apucat să o pun...

‒ Da, și pentru asta, dar nu e numai atât, îmi răspunde agentul tacticos, de parcă atâta aștepta. Acolo în intersecție aveați un semn de circulație care semnifică interzis virajul la stânga. Nu l-ați văzut?

Ce să zic? Că am avut un copilot cu competențe limitate? Că ar fi trebuit să deschid waze-ul, cu orice risc? Sau să mă benoclez mai bine la indicatoare în decorul nopții? N-am zis nimic. Absurdul întrebării merita o contra-întrebare: dacă-l vedeam, mai intram singur în gura lupului? Muțenia mi-a fost accentuată de cuantumul amenzii, polițistul aruncând o vorbă așa, într-o doară, înainte de a se retrage să completeze procesul verbal. Ne-a luat piuitul la toți. Echivalentul a vreo 50 de curse de acum înainte, am calculat la repezeală, dacă nu mai mult. Doamna din dreapta mea, probabil confruntându-se cu o stare inconfortabilă de culpabilitate, incită la solidaritate:

‒ Haideți să punem mână de la mână, să strângem de-o șpagă și să-l rezolvăm pe bietul băiat!

‒ Stați liniștită, doamnă, că m-ați ajutat destul! Vă rog frumos...

Aveam proaspăt în memorie cazul unui prieten care săvârșise o abatere minoră în trafic. Polițistul aproape îl iertase, se pregătea să-i returneze documentele alături de un avertisment verbal, când prietenul meu, vrând să se revanșeze, i-a întins o bancnotă. Mare greșeală. Polițistul era filat de un supra-control din M.A.I., cu înregistrări și tot tacâmul. De aici, un întreg carusel de necazuri ulterioare, pe care amicul meu mi le-a istorisit cu lux de amănunte, iar acum îmi produceau frisoane pe șira spinării.

‒ Vă rog să nu strângeți nimic. Era de datoria mea să mă uit atent la indicatoare. Am greșit, îmi asum amenda. Îmi pare rău că v-am răpit din timp și vom ajunge la destinații cu o întârziere de câteva minute, sper, nu prea multe.

Agale, agentul de circulație se întorce la mașina noastră cu procesul verbal completat și pregătit să-l înstrăineze. Înainte de a-mi da să semnez, mă anunță că mi-a trecut doar amenda pentru centură, iar altă dată să fiu mai atent. Nu-mi venea să cred. Cărui fapt datorez această clemență? L-o fi impresionat atitudinea mea demnă, de recunoaștere a greșelii? Probabil, dacă aș fi încercat să mă milogesc sau, mai grav, să-l mituiesc, alta mi-ar fi fost soarta. Am luat hârtia și am iscălit-o de îndată, de teamă să nu se răzgândească. În euforia momentului am încercat să fac și o glumă, crezându-mă spiritual. După fețele împietrite ale celor de față am tras concluzia că nu prea mi-a reușit:

‒ Ce noroc pe mine că am uitat să-mi leg centura! Vă dați seama? Dacă aveam centura pusă, ce făceați? Erați obligat să-mi dați amenda aia mare...

Văzând grimasele de pe chipul pasagerilor, mi-a trecut euforia și mi-am înghițit cuvintele. M-am scuzat, am pornit motorul și am ridicat ușor piciorul de pe frână. B-MAX-ul s-a pus în mișcare, preluând sarcina mea, de-a încheia sub bune auspicii întâlnirea neprevăzută cu echipajul de poliție. Și s-a descurcat ceva mai bine.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (12)

Euforia momentului trecuse. E timpul, un aliat nu prea prietenos, să ne apucăm de treabă. Problemele organizatorice nu suferă amânare. Ad-hoc, convoc o ședință cu Marian Enache și Florin Moldoveanu. Unul avea să devină director general, iar celălalt director economic, după ce vom scăpa de fosta conducere. Deocamdată se impune să facem o analiză a activelor și pasivelor, confruntând situația de pe teren cu cea din scripte. N-avem nici o îndoială că registrele sunt cosmetizate, dar trebuie să vedem dimensiunea reală a fraudei.

            ‒ Este un lucru bun pentru noi, mă surprinde Florin cu un paradox de zile mari, să vedem registrele contabile cu cifre umflate pe partea de venituri, pentru că vom continua pe aceeași linie. Dar nu același lucru s-ar putea spune despre actuala conducere, care ne va oferi motive temeinice de demitere. E limpede că vom reuși să-l convingem de această necesitate și pe reprezentantul FPS în consiliul de administrație.

Am încredere în logica lui Florin, dar nu o încredere oarbă. Îi cer să se explice. N-am mai auzit de așa o aberație. Să plătim impozite la ceva ce n-am realizat. În condițiile în care trendul este de sens contrar în contabilitatea unităților post-socialiste. Cu alte cuvinte, se mizează pe umflarea cheltuielilor și acumularea de datorii. Impozite pe salarii, clădiri, terenuri, contribuții la sănătate, fond de șomaj, fond de pensii etc., cu alte cuvinte, majoritatea plăților către stat sunt ultimele pe lista de priorități din departamentele contabile, într-o Românie falimentară sau falimentată cu bună știință. Cu timpul, acestea se vor transforma în datorii istorice pe care, periodic, Ministerul Finanțelor va înțelege să le șterge cu buretele sau le va converti în acțiuni. În fapt, tot o ștergere, având în vedere că ulterior vor fi răscumpărate la prețuri de zece ori mai mici. În nemărginita sa grijă față de podoabele coclite ale industriei ceaușiste, guvernul va face toate aceste lucruri posibile, în ciuda unor proteste de operetă din partea organismelor financiare internaționale. Nu e normal să adânciți deficitul bugetar, par să spună acestea. Dar, dacă se întâmplă, avem împrumuturile pregătite pentru echilibrarea balanței. Pe de altă parte, dacă le vor lăsa să moară, ar trebui să trimită în șomaj jumătate din populația aptă de muncă a țării, ceea ce este imposibil. De ce am fi noi altfel față de restul economiei? Florin parcă atâta așteaptă pentru a-și începe lecția de economie aplicată. Trece la tablă, o tablă imaginară pe care o mâzgălește cu un marker la fel de abstract.

            ‒ Avem în spate ghilotina plăților pe care trebuie să le onorăm, către Kyrenia, FPS,  investitorul anonim de la bursă, la care se adaugă investițiile angajate prin contractul de privatizare, iar în față patrimoniul acestei întreprinderi. Cum procedăm? În nici un caz acumulând datorii noi. Purtăm deja un lest covârșitor și n-apucăm să dăm faliment când ghilotina ne va ajunge din urmă. În plus, privatizarea ar putea fi periclitată în urma denunțării contractului, dacă se constată nerespectarea obligațiilor contractuale, în special pe partea de investiții. Cum spuneam, avem în față patrimoniul acestei societăți, pe care l-am studiat cu atenție, pentru că ar putea fi scăparea noastră. Marian știe mai bine decât mine că nu sunt motive să ne entuziasmăm prea tare. În afară de cele trei crame cu spațiile lor de depozitare și stocul de vin, restul sunt ziduri goale, terenuri fără valoare și câteva utilaje. De capitalul uman ce să mai zic, niște rebuturi de la conducere în jos. Așadar, prin intermediul Conacului de Vinuri Odobești suntem fericiții posesori ai unei găoace putrede care arată frumos. Și atunci m-am gândit că ar fi bine să arate frumos în continuare. Dacă raportăm la finanțe câteva date ușor deformate de niște zerouri, întărite de plata unor impozite care să acopere acele cifre seducătoare despre venituri din exploatare, creanțe, cifră de afaceri, profit, își va bate cineva capul să observe?

            ‒ Probabil că nu. Dar de ce am căuta să ambalăm frumos ceva, mă feresc de termenul găoace putredă, cu care nu sunt de acord, doar pentru a da bine? Nu cumva ne furăm singuri căciula, plătind și niște bani pentru asta?

            Nedumerirea mea îl stârnește și pe Marian care până atunci stătuse cuminte în banca lui, ascultând distrat ca la emisiunea ”Copiii spun lucruri trăsnite”.

            ‒ Exact. De ce n-am face ca această societate să funcționeze la parametri optimi și să plătim datoriile din realizările noastre? Avem stocuri din cel mai bun vin, hectare cultivate cu viță de vie, soiuri nobile. Ne-ar mai trebui o linie de îmbuteliere performantă, de capacitate mare, câteva tancuri de fermentație și producția ar merge ca pe roate. Am putea crea chiar un circuit turistic al vinului pe la cramele noastre, pentru cei care doresc să-și încânte simţurile cu vinuri alese, într-o ambianţă plăcută. Ascultați la mine ce vă spun! Că sunt mai în vârstă și știu cum merge treaba. Turiștii, în special cei străini, sunt mari amatori să cunoască tainele procesării strugurilor, de la culegerea viei până la maturarea vinului în barrique-uri și sticle, unde își înobilează calitățile. Putem amenaja chiar o sală de degustare, după modelul cramelor din Franța, de pe Valea Loarei.

            Marian visează cu ochii deschiși, părând rupt de realitate. Se crede în pivnițele franțuzești, asaltat de turiști, probabil cum văzuse el odată într-un schimb de experiență. Florin nu se descurajează. În stilul lui meticulos, imperturbabil, își reia firul explicațiilor pentru ce avea să urmeze.

            ‒ Știți la fel de bine ca și mine că nu avem timp. Realizări, profituri, dividente, piață de desfacere, circuite turistice, bullshit! Sunt toate niște prostii care necesită ani întregi de dezvoltare pentru a beneficia și a culege roadele de pe urma lor. Nu ne permitem luxul ăsta. Ghilotina clămpăne terifiant în urmă: țac-țac. Principalul nostru obiectiv este să găsim cât mai repede cumpărători pentru cele trei crame, care să fie de acord să nu trecem toată suma în acte. Pe urmă, stocurile de vinuri vor fi valorificate în baza unui protocol de colaborare cu firma mamă, cu plata la termen. Probabil va trebui să ne gândim la un nou brand, să vindem sub o marcă nouă, asociată cu calitatea a doua sau a treia, pentru a nu afecta prestigiul celorlalte, de la ”Conac”. După aceea ce mai rămâne? O societate numai bună de vândut, în pachete de acțiuni semnificative, unor fonduri de investiții, așa-numitele hedge fund, care se uită doar în bilanțuri înainte de a face o investiție. Estimez undeva la doi ani toată treaba.

            Marian e siderat. Nu-și crede urechilor. În ruptul capului n-ar recunoaște că Florin, cu simțul lui de anticipație, care taie fin ca un bisturiu în carne vie, are dreptate. E singura modalitate de-a mai salva ce poate fi salvat. Uitându-se la mine, sperând să-l aprob, încearcă să mențină o ultimă redută de încredere:

            ‒ Și cum se împacă toate acestea cu investițiile pe care ne-am angajat să le facem? Tu singur ai spus adineauri că avem nevoie de investiții, că ar putea fi periclitată însăși privatizarea dacă nu le vom face...

            ‒ Și nu mă dezic. Sigur, le vom face, își permite Florin doi pași în spate, aparent fără un motiv bine conturat. Linie de îmbuteliere și tancuri de fermentație, parcă așa ai menționat. Mi-am notat. Aceste investiții sunt necesare, din mai multe motive. Respectăm aparențele în ce privește îndeplinirea obiectivelor din contractul de privatizare, dar nu ăsta e cel mai important aspect. Principalul beneficiu e diluarea participației FPS prin majorare de capital. Evident, investițiile trebuie făcute cu cap. Orice aport de capital are nevoie de o reevaluare corespunzătoare. Înțelegeți ce vreau să spun!

            Înțeleg prea bine. În logica lui Florin cuvântul ”reevaluare” are un sens oarecum denaturat, acela de supraevaluare. Îi place să vorbească codificat, însoțindu-și vorbele cu o mimică expresivă, probabil defect profesional. În urma acestei discuții, care pe undeva a ascuțit spiritele între cei doi directori ce aveau să fie numiți de mine, Marian și Florin, urma să pregătim ședința consiliului de administrație de săptămâna viitoare. Nu mi-am dorit ca ei să devină rivali, dar, dacă s-a întâmplat, situația îmi convine de minune. În calitate de președintă a consiliului de administrație, din care mai face parte reprezentantul FPS, un pămpălău, trimis acolo doar pentru indemnizație, această dispută, să se dea în gât unul pe altul, îmi conferă câteva avantaje care s-ar putea să-mi fie utile la un moment dat.

Ordinea de zi este una clasică, cu prezentarea, dezbaterea și aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli, avizarea raportului de activitate sau a plafonului de investiții. Dar, pe ultima sută de metri, adaug cu pixul un punct foarte important, schimbarea conducerii administrative. Ședința devine una furtunoasă. Directorii în exercițiu, invitați să-și susțină realizările, se văd cu cuțitul la os și ne acuză că vrem să punem mâna pe avuția întreprinderii înainte de-a o băga în faliment. În lipsa unor probe concrete, afirmațiile lor se dovedesc a fi tendențioase și lipsite de orice temei. Descărcarea de gestiune s-ar putea face și prin intermediul procuraturii dacă nu o lasă mai moale cu acuzațiile. Pentru că știm și noi niște lucruri, iar Marian ar putea depune mărturie în caz de necesitate. Confruntați cu o astfel de realitate apăsătoare, cei doi directori își semnează demisiile fără să mai crâcnească.

O primă etapă este depășită. De acum mă pot considera patroana de facto a Viti-Vinicolei Odobești, un termen desuet, uzat fără noimă de la ”patron”de butic până la mare industriaș. În această calitate primesc o vizită total neașteptată și, la prima vedere, inoportună. Geo Arnițoiu se pironise în pragul ușii și se codea dacă să intre sau nu. Inițial am crezut că se află acolo dintr-un motiv mercantil nu greu de bănuit, să-mi ceară cheile de la apartamentul promis. Dar, de fapt, lucrurile stăteau exact pe dos. Cu o figură posacă, îmbătrânit parcă înainte de vreme, venise să-mi aducă cheile de la Kia. Nu mai are nevoie nici de mașină, nici de apartament. Fusese eliberat din funcția de director FPS, iar în două săptămâni urma să-și preia postul de atașat comercial la Ambasada României la Minsk, în Belarus. Probabil o mutare disciplinară, mă gândesc. Geo ține să-mi risipească incertitudinile susținând că el a cerut transferul și, date fiind noile coordonate, n-ar mai avea ce face cu mașina sau apartamentul. La Minsk ar fi avut un apartament luxos, plătit de statul român, și o mașină cu șofer la dispoziție. Privirea lui însă îmi spunea altceva. Oricum ar fi, căzuse frumos. Adică în picioare, carevasăzică, așa cum am intuit și cum aș fi pus prinsoare la un moment dat. De altfel, prea puțin mă mai preocupa ce s-ar fi ales de el. Un nimeni, umflat până la rangul de cineva, care după ce și-a terminat treaba murdară pentru care fusese arvunit, este aruncat peste graniță, într-un cimitir comunist al elefanților.

Problemele mele sunt acum altele. În timp ce Geo se pregătește să plece în Belarus, pentru a-și lua în primire postul plătit regește, eu rămân prostită să aștept refacerea traseului invers, de către rușii care-mi poartă sâmbetele pe aici, pe la noi. 

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (11)

XI

Seara de toamnă ploioasă coboară printre muritori o atmosferă apăsătoare. Piața Lahovari pare a se încovoia sub apăsarea umbrelor ce mișună care încotro. Decorul umed și întunecat accentuează mișcarea alertă a siluetelor din fundal, de parcă un regizor ceresc se joacă cu telecomanda pe fast-forward. Fusesem solicitat pentru o nouă cursă chiar la baza statuii bătrânului politician, străjuit de două personaje alegorice. Cu ochii larg deschiși încerc să dibuiesc prin parbrizul ud și aburit o siluetă feminină mai puțin grăbită. Nu după mult timp ochesc o doamnă care se codea dacă să vină spre mașină sau să se îndepărteze cu precauție de o potențială sursă de necazuri. Doi pași înainte, doi pași înapoi, devenise un joc previzibil și puțin amuzant. Recunosc.

‒ Stimată doamnă, mă scuzați că vă abordez așa direct, așteptați cumva o comandă din partea serviciului Uber? rostesc cu oarecare nesiguranță în glas, după ce cobor geamul portierei din dreapta.

‒ Eu nu! Nu! Nu mă urc la tine în mașină! Lasă-mă în pace! De unde știu eu unde mă duci, ce vrei să-mi faci? Am să aștept mașina care mi-a fost alocată și care văd bine că diferă de asta a ta. 

Măsor din priviri emitenta acestor vorbe precipitate. O femeie în jurul a 35 de ani, cu trăsături fine care amintesc, în plan îndepărtat, de o efemeră frumusețe adolescentină. Se pregătise strașnic pentru vremea câinoasă de afară, fiind înfășurată într-o haină de piele care se continuă cu niște cizme din același material. Mâinile îi sunt înțepenite pe o umbrelă rezistentă la vânt, pe care se chinuie s-o mențină într-o poziție cât de cât verticală. O urmăresc cu detașare printre picăturile de ploaie și-mi închipui că a avut ceva antecedente neplăcute cu șoferii din traficul bucureștean, selectați de voința hazardului să o plimbe pe străzile și bulevardele urbei.

‒Nu vă impacientați, stimată doamnă, că rezolvăm imediat neînțelegerea. Puteți să-mi spuneți ce marcă de mașină așteptați sau măcar ce număr de înmatriculare are aceasta?

‒ Păi, aplicația mi-a repartizat o mașină cu număr de București. Scrie aicea, mare: ”B-MAX”. Observ că ai număr de provincie. Deci, n-am nici o îndoială că s-a produs o fraudă pe undeva. Mașina care scrie aici trebuie să sosească. Altfel, n-am ce căuta să mă urc.

‒ Aaa! Îmi pare rău că așteptați de atâta timp, dar faceți o regretabilă confuzie. ”B-MAX” este denumirea modelului de autoturism, nicidecum numărul de înmatriculare. Îmi permit să vă ofer o informație foarte prețioasă pe vremea asta cumplită, acest model de autoturism Ford este produs la uzina din Craiova, chiar la noi în țară.

‒ Ei, asta nu se poate! Acum mă iei la mișto, nu? Ai impresia că la mine merge cu explicații din astea, de doi bani? Vezi-ți de treabă, domne! Ce regretabilă confuzie? Ce informație prețioasă? Nu mă impresionezi cu formule de-astea, de-ale voastre, de agățat domnișoare. Ce-am ajuns, să facă mișto de noi toți taximetriștii! Cam mult tupeu pe unii!

‒ Cum vreți, putem anula comanda, dar să știți că altă mașină cu numărul B-MAX n-are de unde să vină la ora asta. Doar să faceți o nouă comandă…

‒ După ce am așteptat atâta, să mai fac și o nouă comandă? Pe bune? Chiar trebuie să-ți suport toate mojiciile și toate glumele de prost gust? Nu mai găsești un serviciu de calitate în țara asta. Numai țărani la volan!

‒ Doamnă, doriți sau nu să vă urcați în mașină? V-am făcut destule concesii, iar drept dovadă: poftim! Explicațiile mele s-au dovedit de prisos. Mai am și alte treburi de rezolvat pe ziulica de azi decât să ascult ifosele și invectivele cu care ”mă gratulați” de o bună bucată de vreme, răspund arțăgos după ce femeia reușise să mă disloce din calmul relativ cu care priveam, aproape terapeutic, picăturile de ploaie ce se spărgeau de parbriz și alunecau la vale pe toboganul transparent.

Ultimele mele cuvinte au mai înmuiat-o pe urmașa modernă a Katherinei și i-au schimbat întrucâtva hotărârea de-a căuta o altă mașină. Trebuie să recunosc însă, pesemne mai convingătoare decât vorbele mele neroade și străine de orice noimă a fost vremea capricioasă de afară care turna găleți de apă în capul pietonilor. În sfârșit, mai rămăsese nearticulată o ultimă remarcă tendențioasă, înainte de-a se urni spre mașină. Așa că-i dă drumul pe țeavă:

 ‒ Colegul tău cu care am mers dimineață nu era așa arogant, mă avertizează, ca și cum mi-ar face o mare favoare dacă și-ar uza încălțările să-mi calce pragul mașinii.

Zicând acestea, se apropie de mărul discordiei, mult discutatul ”B-MAX”, parcă vrând să se convingă că ceea ce vede nu seamănă cu o banală înșiruire de caractere pe o plăcuță de înmatriculare. Chiar așa, lipsesc cifrele din acronimul modelului de autoturism. Până să prind de veste de intențiile doamnei, aceasta face ce face și folosește o mișcare total neinspirată. Se dă un pas înapoi pentru a evita o băltoacă ce se formase în asfaltul ondulat de arșițele trecute și, dintr-o poziție aplecată, încearcă să tragă de portieră pentru a-și face loc pe bancheta din spate a mașinii. Nu am apucat s-o avertizez că portierele B-MAX-ului se deschid invers, din față spre spate. În plus, ca deruta să fie maximă, acestea culisează pe un fel de șină. În consecință, cadrul natural era cât se poate de potrivit sub îndrumarea Celui de Sus, încât nu a lipsit mult să asist la un accident stupid. Cu privirea pierdută și sufletul la gură am vizionat traiectoria razantă a portierei, trecând agonizant pe lângă fața transfigurată a femeii. Parcă trăiam la intensitate de suporter o fază dintr-un meci de fotbal, când reluarea cu încetinitorul evidențiază o ocazie de gol a echipei adverse, cu mingea trecând milimetric pe lângă poartă. Impactul n-a mai avut loc. Doar o eschivă, care l-ar putea face invidios și pe cel mai talentat pugilist, mi-a salvat pasagera de ce era mai rău. 

Niște scuze tembele au fost ultimele mele cuvinte care s-au auzit în seara respectivă. Restul drumului a fost un lung, lung și tensionat monolog susținut de vocea feminină:

‒ Ce dracu de mașină este asta? Cine îți permite să folosești o astfel de mașină pentru transportul de persoane? Nu trebuie să aibe și ele o autorizare, ceva? Să nu pună în pericol siguranța pasagerilor. Am să te reclam. Niciodată n-am mai pățit așa ceva. Nu era mai politicos să-mi deschizi portiera? M-ai văzut o domnișoară singură și ce ți-ai zis: haide să facem puțin mișto! Las că vă cunosc eu! Dacă mă loveam, cine-mi plătea spitalizarea?

Și câte și mai câte. Într-un târziu am ajuns la destinație. Am răsuflat ușurat și n-am mai fost în stare să preiau nicio cursă în ziua respectivă.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro