Jurnalul unui uberist (4)

IV

Sâmbătă la prânz. O zi liniștită pe străzile Bucureștiului. Ideal pentru o plimbare cu mașina, dacă se ivește vreun pasager mai puțin grăbit. Sunt ca la pescuit, aștept. Aplicația caută, caută. Milioane de fire nevăzute leagă orașul, locuitorii săi, asfaltul, mașinile, gropile din asfalt, acolo unde sunt evidențiate de alți șoferi vigilenți, cu un simplu click pe ecran, și totul se petrece într-o minusculă carcasă de telefon. Nu e minunată tehnologia asta cu conexiunile ei uimitoare! Nu suntem cu toții victimele și, în același timp, la o privire mai atentă, adevărații beneficiari ai mobilității urbane? Multiplele gadget-uri pe care le avem la dispoziție ne simplifică atât de mult existența încât timpul se dilată necontenit.

Sunt trezit din reverie de un piuit scurt. Gata, pornesc spre noul punct de preluare. Ajung. Se urcă un bărbat atletic, într-o ținută sport, cu un rucsăcel în spinare, pregătit parcă pentru o tură la pas mărunt prin Parcul Herăstrău. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că sub o astfel de înfățișare se poate ascunde un distins politician dâmbovițean, membru al parlamentului. Aș fi rămas, poate, și astăzi un ignorant în arta discursului politic (și a bucătăriei interne din spatele preparării acestuia) dacă omul nostru n-ar fi decis să-și pună în operă strategia de partid în chiar acel modest mijloc de locomoție la volanul căruia mă aflam. Și cum se putea justifica mai bine un astfel de demers, decât prin a-și suna șeful de partid pentru o scurtă consiliere în organizarea cadrelor din subordine. Discuția începe abrupt, direct la chestiune, cum numai în particular oamenii politici știu să se exprime:

‒ Alo! Despre întâlnirea de adineauri voiam să schimbăm două vorbe. Poți vorbi? Nu, am plecat. Eu nu mi-aș asocia numele cu domnul care ne-a fost prezentat astăzi. În p..a mea, e o persoană controversată, are și câteva bube... Sincer, nu văd cum ar putea ajuta partidul în acest moment. Și nici pe viitor... Părerea mea este asta: lasă-l să dea lozul că vedem noi apoi cum scăpăm de el. Dacă asta te macină. Apoi, opiniile lui. Ai văzut... Ți s-a părut ceva interesant în tot ce-a susținut? Sunt chestii deja fumate. Nouă ne trebuie o strategie coerentă de care să ne ținem... Bine. Atunci, îl aburești tu cu profeții savante despre ”schimbările climatice” în politica românească? Că orice decizie luată acum, în pripă, se va întoarce împotriva noastră, că nu e momentul, să mai așteptăm, rahaturi din astea... Dacă vrei, îi spun eu, nu mă deranjează, am talent la îmbrobodit. Deci, rămîne așa? OK. Asta am lămurit-o. Altceva? Aaa! era să uit. Vezi că doamna de care cu toții ne ferim (Aferim!) e încă supărată. Da, nu se împacă așa ușor cu statutul de rezervă, e înțepată rău. Are impresia că noi o ardem în partid fără știrea ta, și nu e deloc așa. Tu știi bine. Ba din contră… Hmm! Mai bine nu comentez. Dacă e vorba de război, mie îmi place să atac primul, să fiu ofensiv. De obicei, încep discuția cu un cap în gură în astfel de situații...

Întradevăr, problemele organizatorice în partid nu sufereau amânare, trebuiau abordate și rezolvate urgent, încât nu pot decât să mă fericesc că bancheta mașinii a putut oferi un cadru propice luării unor decizii atât de importante pentru eșichierul nostru politic. Dar ce mă bucură și mai mult este reacția domnului deputat, care a considerat de cuviință să-și menajeze alegătorii de astă dată, în expozeul domniei sale, preferând să se ocupe în primul rând de colegii de partid. Altfel, noi cei cu votul, am fi fost siliți la o continuă defensivă. Am fi riscat capete în gură, evident metaforice, din partea unui ins care-și sprijină argumentația pe figuri de stil cu greutate.

Totuși, trebuie să recunoaștem, importantul meu client s-a dovedit a fi un mic și neajutorat copil pe lângă un alt ales al neamului. Acesta își făcuse deja un titlu de glorie din declarația că păstrează acasă, la loc de cinste, o mitralieră. Pe care n-ar ezita să o folosească dacă situația o va cere.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (3)

III

Prima întâmplare din această categorie pe care-o aduc la lumină  (ele sunt mai multe, degradarea speciei umane îmbrăcând multiple forme) m-a pus, de la volanul B-MAX-ului de croazieră, spate în față cu o fată. Aceasta evitase scaunul din dreapta și se așezase timidă pe banchetă. Mică de statură, cu ochelari, geantă de laptop, părea genul de jună tocilară care de curând încheiase socotelile cu studiile universitare. N-aș fi bănuit o clipă că sub acea mască se ascunde o domnișorică în stare să se afunde atât de mult în glodul inconștienței induse, sub vraja unor licori cu acțiuni indomptabile.

Stăteam de cinci minute în parcarea unui bloc nou, complex rezidențial cum se spune acuma, când am observat-o. Pășea agale cu geanta pe umăr, clătinându-se pe tocuri prin hârtoapele rămase de pe vremea șantierului. Nimic nu mi-a dat de știre că ruliul și tangajul ar fi putut avea și alte cauze decât cele externe. Ajunge la mașină călăuzită de privirea mea distrată, se proptește în portieră, o deschide, se strecoară înăuntru, plecăm. La salutul meu aproape mecanic reacționează cu o tăcere deplină. Cine știe? După o zi grea la muncă nu ai întotdeauna chef de vorbă. Suspicios am început să devin abia în momentul în care o voce spartă, ce contrasta teribil cu înfățișarea ingenuă, mă anunța pe un ton imperativ că trebuie să ne întoarcem de unde am plecat. Sigur, ne întoarcem, că doar nu mergem pe banii mei. Dar care-i baiul? Motivul se justifică cât se poate de întemeiat. Și-a uitat laptopul, geanta care-i stătuse pe umăr de când a părăsit apartamentul și a luat-o la pas pe scări, avea doar cablul de alimentare înăuntru. Am fost tentat să întreb dacă nu i s-a părut prea grea, dar m-am abținut.

În carcasa telefonului mobil, care-i reflecta privirea tulbure și nedumerită, domnișoara găsește soluția miraculoasă. Butonează ecranul cu dexteritatea degetelor deprinse singure cu exercițiul tactil, iar în urma acestei operațiuni are loc o scurtă discuție telefonică cu un anume Sorin. Probabil cel care i-a turnat, îndrăznesc să presupun. Acesta este anunțat imperativ să coboare în fața blocului cu obiectul uitat. Întâlnirea se produce, laptopul se returnează, iar tinerii mai rămân câteva minute de vorbă pe trotuarul din fața scării. Sorin încearcă o ultimă tentativă de a-și convinge partenera că nu e bine să plece la drum în starea în care se află. Ar putea să rămână la el, să doarmă pe canapea, de parcă ar mai conta. Pentru mașina mea ar fi contat, judecând retrospectiv. Dar pe moment, consecvența părea să fie singurul punct de echilibru din atitudinea domnișoarei. Bine, dacă-i așa... Un pupic de la revedere și înapoi în mașină. Plecăm, de data asta pe un drum imuabil, fără întoarcere. Am făcut câteva viraje, am așteptat cuminte la un semafor, când am auzit o formulă șoptită de ”mă scuzați”, însoțită aproape instantaneu de un zgomot care s-a propagat în toată mașina, de toaletă desfundată. Și, imediat, de un miros din același registru. Am oprit în clipa următoare, am scos pasagera afară la aer, dar răul era de acum în interior, pe preșuri, pe banchetă, pe spătarul scaunului, peste tot.

O imagine catastrofică mă paralizase. Apoi, duhoarea. Parcă și mie mi s-a rupt filmul sub impactul mirosului anesteziant. Nu mai știu când și cum am ajuns la destinație. Ce am făcut cu pasagera? M-am îndurat să respect cu stoicism ruta prestabilită sau am coborât-o pe traseu cu tot arsenalul de bodogăneli? Totuși, mai degrabă cred că m-am stăpânit și nu mi-am ieșit din pepeni. Cine știe!?

Ca prin vis îmi revine în memorie o singură secvență, suspendată undeva în neant. În drumul spre casă am oprit lângă un spațiu verde pe care tocmai porniseră aspersoarele pentru a uda gazonul. Am scos preșurile de cauciuc și le-am spălat superficial, sub clar de lună, la jetul ADP-ului. Apoi beznă, un vis urât pe care m-am străduit să-l dau definitiv uitării.

***

Într-o noapte sunt chemat la intrarea într-un club de prin Otopeni. Speram să fie o ultimă cursă de București care să mă apropie de casă. Afară, în aerul răcoros al orelor mici, trei tineri șifonați, cu fețele mototolite de alcool, îl sprijineau pe un al patrulea, aflat într-o stare evidentă de suferință. Cu toate eforturile de care se simțeau în stare, se urcă cu greutate în mașină și, întâlnind privirile mele care dozau un dezgust accentuat, încearcă să mă lămurească că nu sunt fitecine. Au în bagaj ghetele de viitori mari fotbaliști, deocamdată jucând la juniorii unei echipe de tradiție și, înaintea unor meciuri importante, se tonifică în cantonament. Ca fiecare, au avut și ei o mică escapadă, că sunt tineri, ce mare lucru? Dar de data asta, gata! Trebuie să ajungă de urgență la Săftica, să prindă măcar câteva ore de somn, că nu pot apărea așa la antrenamentul de dimineață. Săftica!? Și eu care-mi doream o cursă exact în sens invers, spre capitală. Asta este, se mai întâmplă și ghinioane în meseria asta a cărăușilor, privind spre lume din biroul nostru mobil, cu pedale și covrig. Ghinioane pentru unii, noroace pentru alții.

Pornim. Gând la gând. Și eu îmi doresc să ajungem repede să-i las la destinație, ca apoi să mă retrag în liniște către casă, dar ce ne facem cu domnul care stătea chircit de mijloc, mai mult mort decât viu? N-apuc să termin de gândit această îngrijorare, când sunt rugat insistent să opresc mașina, colegului lor îi este rău. Am oprit în secunda doi, ce era să fac? Mai ales că mă știam pățit. L-am ajutat pe tânăr să coboare. L-am susținut în efortul lui disperat de a-și lua o porție dublă de aer răcoros și de a oferi naturii la schimb, hrana bobocilor de gâscă. Acesta a fost doar începutul. De unde ne doream cu toții o cursa rapidă, aproape la fiecare kilometru se mai întâmpla câte o oprire, pentru că tinerele speranțe ale fotbalului autohton mai adăugau câte o dorință pe lista nevoilor stringente de a ieși la aer.

Într-un final am ajuns la poarta cantonamentului. Acolo, cu toată oboseala pe care o resimțeam în oase, m-a înduioșat teribil să-i văd pe petrecăreți cum își caută fiecare legitimația și buletinul, își fac freza, caută să acapareze tot oxigenul din împrejurimi, într-o inspirație puternică, nazală, ca a unor scufundători de mare adâncime, înainte de a se arunca în abis. Toate acestea, pentru a putea trece mai ușor de privirile vigilente ale portarului de la intrarea în complex. În ceea ce privește poarta adversă, aceasta părea mai în siguranță ca oricând.

***

O altă noapte, același scenariu. Numai că protagoniștii sunt doi tineri căsătoriți, în ținute de bal, copleșiți de flori și cadouri. Și de data aceasta îmi doream o ultimă cursă liniștită urmată de o retragere tihnită către casă, așa încât aveam grijă să respect uzanțele privind ajutorul acordat la aranjarea bagajelor, deschiderea portierelor, invitarea pasagerilor înăuntru. Gesturi protocolare, ridicol de simple, dar dacă nu le faci... Lipsa lor poate determina o catastrofă de proporții inimaginabile în unele situații. Nu și acum. Discuția care fierbea, despre plusurile și minusurile evenimentului care tocmai se încheiase, era prea importantă pentru ca actorii să bage de seamă mici detalii exterioare dintr-un mecanism de transport impersonal, comparabil cu unul pe verticală, aidoma unui lift. Șoferul, asemeni liftierului, este asimilat mijlocului de transport, cu care formează o masă comună, un tot unitar. Nu i se acordă nici un fel de importanță în economia desantului verbal asupra partenerului de sfadă.

După câteva schimburi de replici inofensive, discuțiile au degenerat lesne în contradicții din ce în ce mai violente. Doar de câteva zeci de secunde a avut nevoie mirele bine abțiguit pentru a-și da în petec, găsind de cuviință să-și insulte partenera cu grație. Părinții ei, eterna scânteie de conflict, nu s-au implicat cu nimic în eveniment, au făcut doar act de prezență. Nici nu și-a dat seama, ce așa mare invectivă a spus? Decât în momentul în care o palmă i s-a răstignit pe obraz, alături de apelativul ”porcule!”. Noroc că traseul a fost unul scurt, doar până în Cotroceni, iar împricinații destul de obosiți, altfel cine știe la ce strategii de luptă aș fi asistat, din arsenalul noilor căsnicii.

Am oprit mașina în fața unei vile cu aspect interbelic și i-am rugat să mă aștepte o clipă. Doar până să închid cursa din aplicația telefonului mobil și să blochez alte potențiale comenzi. Era un moment bun să pun capăt activității pe ziua respectivă, mai ales că nu mă aflam prea departe de casă. Ți-ai găsit! Proaspătul însurățel o și zbughise spre spațiul destinat bagajelor, însoțit de gingașa-i nevastă. N-a bănuit o clipă că portbagajul mașinii mele are o problemă pe care, de data asta, sunt nevoit s-o divulg. Strigătele mele disperate s-au dovedit a fi în van. Telescoapele la portbagaj sunt uzate în asemenea hal încât hayonul nu stă ridicat, trebuie ținut cu mâna.

Bărbatul cel galant, vrând probabil să-și îndrepte gafa de mai-nainte, a ridicat portiera verticală ca pentru a-i permite femeii să adune buchetele de flori și cadourile risipite de agitația din trafic. Capcana involuntară a funcționat cum nu se poate mai bine. Sau mai rău! După ce nevasta s-a aplecat, a dat drumul la hayon, care a coborât vertiginos exact în capul acesteia. Când am ajuns în spatele mașinii, faptul era consumat, femeia urla de durere, ținându-se de creștet. Iar alături de ea, într-o imagine neverosimilă care îi potența suferința, o mulțime de flori și buchete înșirate pe carosabil.

‒ Dar v-am spus să mă așteptați! Ce Dumnezeu!

Dumnezeu își luase mâna, poate și ochii de pe reprezentanta sexului frumos. Iar dacă îi avusese totuși ațintiți, făcuse de așa manieră încât să plătească câteva polițe, cu vârf și îndesat.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (1)

Cum credeți că a început aventura uberistică? Dintr-un capriciu al hazardului. Aveam în minte să pârjolesc pământul odată cu examinarea existenței mele sub lupă și să mă perpelesc asemeni eroului principal dintr-o nouă plăsmuire cu pretenții de roman. Acesta, un jurnalist din presa scrisă, își alesese un job complementar pentru a-și rotunji veniturile devenite insuficiente. Își dedicase o parte din timpul liber meseriei de taximetrist cu jumătate de normă. De ce taximetria? Credea el că-l ajută și în munca de documentare la ziar, cu alte cuvinte, în subsidiar, prin discuțiile cu clienții, va lua pulsul populației pe diverse teme de actualitate. Deloc întâmplător, acțiunea se desfășura în perioada premergătoare unei campanii electorale furibunde, cu dezvăluiri din viața personală a candidaților, iar subiecte de conversație cu accente politice se găseau din abundență. 

Ca să mă apropii de personaj am căutat să fac și eu același lucru, cu alte cuvinte să-i îmbrac pielea, la început în joacă. Aplicația Uber a ajuns la fix pe piața românească pentru a mă pune la treabă. Nu aveam nici cea mai mica întuiție care să-mi dea de înțeles că experiențele de la volan vor constitui subiecte de sine stătătoare pentru o nouă carte. Dar, între timp, s-au coagulat între stâlpii și pragurile caroseriei câteva întâmplări memorabile. Altele au avut nevoie de un mic ajutor pe tărâmul imaginației, întrucât doza de inefabil se lăsa greu surprinsă. În cele din urmă, din cele două componente, imaginarul și non-ficționarul, a cărei întâietate și-o dispută în continuare, a ieșit un produs omogen. Cel puțin așa se văd lucrurile privind subiectiv, din interiorul actului de creație, iar confirmarea poate veni din partea voastră, a cititorilor.

Aceasta ar fi explicația ”savantă”. Există și una mai puțin ipocrită. Foamea de lovele, ca să mă exprim în limbajul mai puțin academic al unora dintre clienții mei. Oricum ar fi, mai puțin contează motivația, cât produsul finit. Pentru că, orice s-ar spune, o carte proastă nu este salvată nici măcar de o intenție strălucită. Ca să nu mai lungim vorba, să ne poziționăm corect pe scaunul șoferului, sau al pasagerului, după caz, și să-i dăm drumul!

 Devine o experiență interesantă să observi mișcarea browniană a indivizilor interacționând între ei, din postura de spectator involuntar și aproape invizibil la bordul unui automobil. Spectacolul de pe bancheta din spate poate să înceapă. Clienții fac abstracție completă de omul de la volan și discută chiar și cele mai intime aspecte într-un limbaj cât se poate de colocvial, condimentat pe alocuri cu expresii colorate. Piesele le vin turnate, sunt de multe ori aceleași, dar interpretate în mod diferit. Certurile dintre soți capătă valențe nebănuite, tinerii clipocesc suav printre cuvinte imperceptibile. Îmblânzirea scorpiei cu Romeo și Julieta se amestecă uneori în același cadru, ca o confirmare a perenității disputelor și joncțiunilor, atracțiilor și respingerilor în Univers. Asta în cazul în care în mașină se urcă două sau mai multe persoane. În caz contrar, singuraticul pasager apelează la un mic artificiu conversațional. Doar ce se așează comod în scaun sau pe bancheta din spate, și nerăbdarea îi dă ghes, manifestându-se prin toate gesturile sale. Unii încearcă să mascheze pornirile febrile de dependență prin a-și lega centura de siguranță ca pentru decolare, chiar dacă stau pe locurile din spate, sau aranja ținuta. Un alt subterfugiu, de data asta al pasagerului din dreapta, îl reprezintă reglarea scaunului mai în față sau mai în spate. Când mașina pornește, încep și clienții să-și caute disperați ”drogul”, sub forma unui mic accesoriu cu taste sau butoane, la care pot vorbi nestingheriți. Dialogul se poartă pe calea undelor, cu o frenezie deloc diminuată, pe toată durata cursei. Mereu am senzația că sunt pe punctul să ratez ceva important dintr-o discuție ancestrală care se continuă de la virgulă, în decorul prea puțin ofertant, dar cu o acustică perfectă, al Fordului B-Max cu uși culisante și negre ca smoala.

***

Într-o seară primesc o solicitare, să mă deplasez către un complex rezidențial din zona de nord a capitalei. Pădure, lac, aer curat, ce mai, oază. Printre blocurile cochete, flancate de arbuști ornamentali ce-și proiectau umbra alungită pe gazonul tăiat impecabil, o domnișoară părea copleșită sub povara ambiției de a efectua cât mai multe operațiuni de-odată. Mergea greoi, cu mâinile agățate de o husă de umerașe, burdușită cu haine, și de o cutie de pantofi, în timp ce cu umărul ridicat sprijinea de obraz un telefon mobil la care vorbea de zor. Ar fi vrut probabil, între două cuvinte rostite apăsat, să mai facă ceva, vreun semn pe care să-l sesizez și să-l înțeleg în timp ce rulam încet prin parcare. Din păcate, sărăcuța, nu mai avea la îndemână nici o parte a corpului disponibilă cu care să mă facă atent.

 Abia după ce am oprit la o oarecare distanță impardonabilă, am observat cum garderoba umană se mișcă în direcția mașinii mele. Ar putea fi ea clienta pe care aplicația mi-o evidențiase cu numele de Alexandra? mă întreb precipitat. Nu mai încape îndoială. După secunde bune ajunge la mașină și încearcă să deschidă portiera cu cotul. Conștient de onoarea care mi se pregătește, m-am dat jos de la volan mintenaș, ca nu cumva să mi-o ia înainte și să fie prima la portbagaj. Motivul pentru care devenisem așa serviabil e unul mai puțin cunoscut. N-am de gând să-l divulg cititorilor deocamdată. Suspansul va fi eliminat în paginile ce urmează, odată cu consumarea unei alte povești a acestui volum. Dar să revenim la subiect. Ce mai, mașină cu un șofer amabil și protocolar, de nevoie!

Stați puțin! Dar eu o cunosc pe făptura asta! am exclamat mut în spatele pupilelor care începuseră să clipească des. Nu e celebrul posterior din videoclipurile care rulează la postul muzical de televiziune MTV? Al unei cântărețe de la noi, intrate acum într-un con de umbră? În momentul în care s-a aplecat pentru a păși peste pragul mașinii, pantalonii mulați din piele mi-au confirmat ceea ce bănuiam. Termin de aranjat accesoriile în portbagaj și revin la volan hotărât să demarez de îndată. Mi-a zâmbit, bănuind că am recunoscut-o. Evident, în tot acest timp nu se dezlipise de telefon, iar discuția s-a prelungit mult și în interior:

‒ Nu ți-am povestit, dragă, ce am pățit? Tot primesc mesaje de la un individ, cred că e obsedat săracul... Gen să ne întâlnim, că vrea să mă cunoască… Până azi l-am ignorant, dar mi-e și puțin teamă, gen… Culmea e că îmi scrie pe un telefon privat, pe care nu-l știe toată lumea. De fapt, până la acest incident, credeam că-l cunosc doar câțiva apropiați… M-am luat după impresar să-i scriu, gen: prietene, vezi că te caută niste ucrainieni pe-acasă!... Și ce-mi răspunde? Că e la Kiev, stă cu ei la masă și discută despre mine, gen cât de bună sunt… Așa-mi trebuie dacă mă bag în seamă cu toți proștii!… N-am idee cum să fac, gen să schimb numărul… N-am cum, e mai complicat, e și un contract de sponsorizare la mijloc… Încerc, dar îmi tot trimite porcării și poate le vede cineva… Îmi scrie că vrea să mă facă un 69! Genul ăsta de mesaje, știi?... Dragă, eu n-am mai făcut nici normal de nu mai știu când și tipul vrea direct 69!… Hai că nu te mai agasez cu problemele mele, că aproape am ajuns… Și mie mi-a făcut plăcere… Aaa, dacă vrei, diseară sunt liberă. Poate ne vedem într-un club, gen. Ce zici?... Păi, să mă gândesc... 

În clipa următoare diva se dă jos din mașină, cu același telefon lipit de obraz, pentru cine știe cât timp de aici înainte. În prealabil îmi mai aruncă un zâmbet fugar, care mi-a rămas încă multă vreme agățat de retină și, involuntar, în gândurile mele răvășite. Abia după câțiva kilometri îmi revin din transă, suficient cât să-mi dau o palmă peste frunte. Să vezi că domnișoara, ocupată cu convorbirea și atinsă de semnificațiile unor cifre indecente, și-a uitat husa de haine și cutia de pantofi la mine în portbagaj. Ce mă fac? Trag pe dreapta. Încep să butonez aplicația, poate dau de vreun număr de telefon. Am găsit. Sper să fie al ei. Oare o să răspundă sau mă consideră tot vreun obsedat de numerologie vulgară? Și nici măcar nu vorbesc ucraineana! Sau rusa, ce-o fi pe-acolo, pe la ei. Nu mai e nevoie de supoziții. Aud o melodie cunoscută în carcasa pe care o țineam între degete. Mă sună ea.

‒ Alo! Trebuie să ne întâlnim să vă dau bagajul. Să-mi spuneți unde pot să vin. V-ați uitat…, atac eu frontal, primul, aproape fără să respir, ca să nu mi se citească efluviul de emoție din glas. 

‒ Așa e. Costumul meu de scenă, gen o husă de umerașe și pantofii cu paiete, a rămas la dumneavoastră. De fapt, nu e al meu, e închiriat, gen. Vă supărați dacă vă dau o adresă unde să-l duceți? Nu e departe, în Piața Valter Mărăcineanu.

‒ Vai de mine, dar se poate! Mă simt onorat să fac un astfel de serviciu pentru așa o persoană drăguță...

‒ Perfect. Vă trimit un mesaj cu adresa.

Ador mesajele. Și acum îl păstrez pe acesta în memoria telefonului. Ce mai, autograf digital în toată regula, cu care mă pot făli în fața unor puști din cartier: nu-i puțin lucru să fi respirat același aer cu cunoscuta artistă.
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (2)

II

Sunt din nou în aplicație. Deșteaptă tehnologia asta provenită din zona utilităților militare! Dacă mă iau după o parte dintre clienții mei străini, cărora le place să-și etaleze vanitatea de exponenți ai unei nații alese, se pare că atât Uber cât și Waze (o aplicație de navigație rutieră) sunt rodul unor patente brevetate și vândute în scop comercial de armata israeliană. O fi, n-o fi așa, n-am stat să verific informația, însă pentru frumusețea lecturii să presupunem că ar fi reală. De fapt, mai important este principiul care stă la baza acestui transfer de tehnologie, și aici n-avem dubii existențiale, că unele invenții din domeniul militar, ce capacitează bugete din sfera absurdului, se mai întorc, uneori, și către aplicabilitatea civilă. Nu atât de des precum ne-am dori, dar asta e o altă discuție. Iar confortul călătorilor are și el de câștigat, în haosul unei capitale atât de aglomerate.

Preiau un tânăr împreună cu prietena sa din fața Spitalului de Arși din București. Scena se petrece la doar câteva luni după tragedia din Clubul Colectiv, unde au murit zeci de tineri, arși și intoxicați cu fum, în urma unui incendiu de proporții. Presa vremii mediatizase îndelung acest subiect și altele derivate, precum corupția și mafia din primării. Dacă s-ar fi respectat normele de funcționare pentru organizarea de concerte cu un public numeros, probabil această tragedie ar fi fost evitată. Dar la noi, acordarea de avize sau autorizații de funcționare unor cluburi și discoteci se baza, la loc de cinste, în loc de cinste, pe nelipsita șpagă.

Cum era de așteptat, se adunase multă indignare și revoltă în rândul populației, în societatea civilă. Supraviețuitorii incendiului și rudele celor uciși organizau marșuri pentru sensibilizarea politicienilor și a organelor de anchetă care tergiversau cazul. Pedepsirea vinovaților se lăsa așteptată. Spitalele își clamau lipsa de resurse iar pacienții ajunseseră să fie transferați cu aeronavele în străinătate. Jurnalele de știri anunțau de la o oră la alta niște cifre seci ce se tot roteau precum tabela cu mersul trenurilor din gară. În cazul de față cifrele reprezentau numărul victimelor, morți și răniți, în continuă evoluție.

Pe fondul situației generale de emoție firească, oricine l-ar fi văzut pe tânărul care îmi ocupase bancheta din spate, ajutat de prietena sa, ar fi făcut legătura cu pârjolul din noaptea cu pricina. Complet bandajat la mâini și parțial la cap, era imposibil să treacă neobservat. O întrebare din categoria: ”Dar ce-ați pățit?” ar fi părut o blasfemie.

Mă abordează cu căldură, îmi spune că azi a descoperit aplicația și este deja la a treia cursă. A fost externat de curând din spital și are o mulțime de drumuri de făcut pentru a-și putea continua tratamentul la domiciliu. Prietena lui nu știa ce să-i mai facă, cum să-l mai cocoloșească, pentru a-i obloji rănile din trup și suflet. Îl trata ca pe un copil alintat.

‒ Te doare ceva?

‒ Nu.

‒ Las că mergem la farmacie și mai cumpărăm niște calmante. Nu-i așa că ți s-a făcut foame?

‒ Nuuu!

‒ Ajungem acum acasă și ți-am pregătit o supă. Să vezi ce bună e!

Pe scaunul din față nu-mi puteam stăpâni tulburarea în legătură cu scena din spatele meu. Aveam în preajma mea un tânăr calculat, liniștit, chiar cu simțul umorului, deși tocmai trecuse printr-o traumă de proporții catastrofice. Parcă pătrunzând în gândul meu, îmi reafirmă cu un surâs amar că singurul lucru bun pe ziua de azi este serviciul Uber. Mă simt flatat. Apoi se întoarce către prietena lui:

‒ Să vezi dragă ce mi s-a întâmplat! Ieri când mă întorceam de la analize văd un taxi vis-à-vis de spital. Ce bine! îmi zic. Mă îndrept spre el. Taximetristul fuma și vorbea tare la telefon, cu geamul portierei lăsat deschis. Mă urc. Mă ignoră. Își continuă debitul verbal la aparat. N-am dat importanță. Se pare că discuția în care era angajat nu suferea vreo amânare. Aștept. La un moment dat, îl aud cum îi zice interlocutorului său că trebuie să închidă de îndată, nu mai poate vorbi nicio secundă. Nu l-a răbdat inima să nu ofere și o motivație plauzibilă pentru a fi mai convingător: tocmai s-a urcat o mumie înviată la el în mașină.

‒ Vai! Cum să spui așa ceva?

‒ Îți dai seama ce penibil m-am simțit. Aș fi vrut să mă dau jos în acel moment. Chiar așa de urât sunt?

‒ Nu, dragul meu. Ești cel mai frumos bărbat din lume.

Ajungem la destinație, îi ajut pe cei doi tineri să coboare, le deschid portiera și facem schimb de amabilități. O senzație stranie de împlinire mă încearcă. Ar putea fi exaltare, dacă nu m-aș feri de termenii pretențioși, gândindu-mă totuși că am facut ceva notabil pe ziua respectivă. Am fost de folos unui tânăr care avea nevoie de micul meu sprijin, mai mult decât oricare alții.

***

Aproape uitasem de această întâmplare. La vreo doi ani după aceea, mi-a fost readusă în memorie de o nouă cursă pe străzile congestionate ale Bucureștiului.

În timpul unor ample manifestații de stradă din Piața Victoriei, mobilizările de forțe mă surprind din nou în trafic, cu aplicația deschisă. Guvernul încercase să introducă pe ușa din dos o ordonanță de urgență privind grațierea faptelor de corupție. Măsura era menită să sprijine mai mulți oficiali ai coaliției de guvernământ, ale căror probleme cu justiția deveniseră de notorietate. La presiunea străzii, ordonanța a fost apoi retrasă. O mica victorie pentru mulțimea zgomotoasă care se auto-intitulase ”#Rezist”.

Trei tineri înarmați cu un steag tricolor mă solicită pentru o cursă rapidă în Piața Victoriei. Se duceau la protest. La un moment dat, unul dintre ei mă recunoaște și mă abordează direct:

‒ Eu vă cunosc. Am mai fost cu dumneavoastră. Eram bandajat, tocmai scăpasem dintr-un accident.

‒ A, da. Sigur. Îmi amintesc. V-ați făcut bine, observ. Și acum, la protest?

‒ Da, ne-am mobilizat pe facebook și mergem în piață. Nu mai suportăm. Din cauza corupției în țara asta mor oameni, se produc accidente cu victime, iar ei vor să-i elibereze și pe cei puțini care ar mai putea da socoteală.

‒ Înțeleg la ce vă referiți. Dar totuși, dacă transformăm societatea civilă, cetățenii, protestatarii ca voi, într-un fel de justițiar inespugnabil venit de undeva din sferele înalte ale conștiinței să anihileze derapajele politicienilor aflați la putere, nu e periculos? Nu mă refer la voi, în mod special, dar mă gândesc că cineva s-ar putea folosi de aceste mișcări de stradă pentru a-și urmări propriile interese. Avem destui ”prieteni” prin vecini cărora le-ar conveni de minune o stare de anarhie și ar putea trage sforile. Nu credeți?

‒ Nu se pune problema. Și atunci ce să facem? Să-i lăsăm să ne conducă cum vor, să grațieze pe cine vor? Nu vedeți că opoziție avem doar de ochii lumii, nu ne reprezintă. Băsescu s-a dat cu pușcăriașii. Nici nemții nu mai sunt ce-au fost, deși ar trebui să se poziționeze mai presus de toate: <Deutschland, Deutschland Uber Alles>, că tot purtați această insignă. Haideți că aproape am ajuns. Coborâm aici. Nu va supărați pe noi dar asta-i situația. Vă salut!

Am rămas pe gânduri. Într-adevăr, opoziție avem doar de ochii lumii, cum bine a spus mult-pătimitul protestatar. Argumentele lui m-au marcat. Nu puteam decât să-i dau dreptate. Eventual să-l completez.

Ce poate fi mai caraghios în politica românească decât declarațiile fals belicoase pe care puterea și opoziția și le fac reciproc? De fapt, am putea spune că sunt declarații de curtoazie prost înțelese, făcute cu o înduioșătoare dorință de a ieși în evidență, cu orice preț. Un dans nupțial al unor păsări de pradă, care se învârt în cerc și se privesc de la distanță, cu ghearele și ciocul pregătite de paradă. Bieții militanți de duzină din alcovul politichiei românești! Primesc dimineața la cafea aceeași sarcină ingrată: Azi ce mai combatem? Și ce poți combate ”mai cu aplomb” decât ce cunoști foarte bine? Teme precum guvernarea în disprețul Parlamentului prin ordonanțe de urgență, direcționarea fondurilor guvernamentale către autoritățile locale obediente, politizarea instituțiilor statului, traseismul politic, corupția, le sunt atat de familiare de pe vremea când actualii opozanți erau la putere. Și viceversa. Puterea le dă m..e în același stil zeflemitor, care se vrea de o manieră elegantă.

Dar oare, doar politicienii sunt contaminați de o atare nevolnică stare de lucruri? Sau e posibil ca ipocrizia să fi cuprins și covârșitoarea masă a alegătorilor? Dacă mă strămut în lumea bolnavă a utilizatorilor de facebook, care ascunși în spatele unor ”nickname” se încarcă sau se eliberează de frustrări, aș fi în stare să răspund afirmativ. De la facebook nu e nevoie să ceri că-ți dă el cu de-a sila, postări și redirecționări care mai de care mai acide din partea unor inși care nu pot gândi mai departe de ”ai lor” și ”ai noștri”. Și ce constatăm? Câteva variațiuni pe teme de nesimțire, din partea unor aleși, agită spiritele printre alegătorii virtuali. Fie că este vorba de jigniri grobiene și amenințarea cu mitraliera, somnul dulce din fotoliul de parlamentar sau persecuțiile metodice din partea justiției (cum cred ei), are mai puțină importanță. Contează la cine se referă. Dacă sunt  vizați ”ai lor” indignarea nu mai are limite. În schimb, dacă ”ai noștri” calcă pe bec le ignorăm derapajele sau, cel mult, căutăm justificări ca o palidă consolare de-a ne simți confortabil cu opțiunile noastre. Nu întâmplător mă includ în această categorie. Marketingul politic are o teorie bazată pe studii sociologice care atestă faptul că preluăm din media doar ce vrem să auzim. Când citim, vrem să ne relaxăm, nu să ne punem întrebări încuietoare despre dărâmarea unor mituri.

Cu alte cuvinte, am putea spune că ipocrizia face parte din natura umană. Dar, pe de altă parte, progresul presupune ieșirea din starea de confort. Așa a fost dintotdeauna.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

ÎNGER ȘI DEMONI

Copil fiind, locuiam la etajul șapte al unui bloc cu zece etaje din Râmnicu Vâlcea. Aproape în fiecare zi urcam pe bloc unde treasa liftului era înțesată cu bucăți de aluminiu de cele mai stranii forme și dimensiuni. Puzderia de antene TV erau orientate când spre sârbi, când spre bulgari, pentru a evada din televiziada ceaușistă. Urcam acolo nu neapărat pentru că aveam ceva cu antena sau cu purecii care însoțeau, de cele mai multe ori, imaginile mișcătoare de pe micul ecran. Ci pur și simplu ca să mă relaxez în liniște. Îmi plăcea să privesc în zare dimensiunile orașului sau să mă las cotropit de gândurile bizare despre fantasme din alte lumi. Uneori, în special vara, terasa blocului devenea loc de petrecere a timpului liber, femeile făceau plajă iar bărbații jucau table sub ligheanele antenelor pe post de umbreluțe. Iar când se preconiza vreun eveniment sportiv, meci de fotbal în cupele europene sau turnee finale de campionat mondial, european, se circula mai ceva ca pe bulevard. De obicei, bărbatul stătea sus pe bloc cu mâna făcută căuș în jurul suportului metalic iar nevasta la televizor, cu fereastra deschisă, striga: ”Mut-o mai la stânga!... Dăi, dăi!... Las-o așa!” Atunci îmi luam tălpășița pentru că-mi plăcea să stau singur pe bloc, să simt egoist mângâierea soarelui.

În acea după-amiază, când am deschis ușa metalică ce dădea spre terasa blocului, cerul nu mai era atât de senin. Din contră, atmosfera devenise apăsătoare și părea că se prăbușește peste mine. Eram în clasa a patra și dădusem peste un necaz mare de tot. Venisem direct de la școală, cu ghiozdanul în spate, fără să mai trec pe acasă. Doream să-mi pun ordine în gânduri. Mă procopsisem cu prima notă de patru din viața mea și eram conștient că dintr-o clipă în alta ai mei părinți aveau să afle. Doar tata era prieten cu învățătorul Ivănescu, îl invita des pe la noi la un pahar de vin sau o prăjitură.

Învățătorul avea grijă să cumpere un buchet de flori pentru mama și era întodeauna foarte protocolar și elegant. Când dădea cu ochii de mine, se uita cu mirare pe sub ochelarii cu lentile duble, de parcă m-ar fi văzut pentru prima dată, și mă lăuda cu aceeași expresie tocită: "brânză bună în burduf de câine". Era un dascăl de modă veche, cu o anumită prestanță în ținută și în glas, cum nu mai întâlnim astăzi. Fusesem ultima lui generație de elevi, înainte de a ieși la pensie, cu dispensă de doi ani, pentru a ne putea duce până în clasa a patra. În rarele momente când considera că materia este mai puțin importantă, ne povestea întâmplări de pe front sau din școala militară, de unde fusese luat ca tânăr ofițer pentru a fi trimis în război. Când îl vedeam acasă la noi nu mă simțeam în largul meu, mai ales că știam că mai devreme sau mai târziu va povesti toate trăsnăile pe care le făcusem în ultimul timp. Și, evident, nu uita de note. Până atunci nu luasem însă nici un patru ca să știu la ce să mă aștept.

Gândul se proptise pe părinți a căror reacție n-o puteam anticipa. Oricum, nu prevedeam nimic bun. Oare ce era mai bine? Să le spun eu sau să afle de la învățător, pentru a nu-i vedea cum se schimonosesc la față? M-am tras mai într-o parte pe casa liftului, cu genunchii lăsați peste balustradă, să contemplu umbrele mișcătoare ale oamenilor sau ale mașinilor de la piciorul blocului. Ce panoramă! Lacrimile prinseseră a se forma în colțul ochilor și să-mi încețoșeze privirea. Umbrele de jos păreau să nu mai fie așa depărtate. O plapumă alburie, transparentă, moale, s-ar fi așternut peste ele. Dacă aș fi sărit acum, aș fi putut să le prind. Atât cerul, dar mai ales pământul se comprimaseră puternic. M-am lăsat pe spate. Aproape că mă striveau. Am închis ochii dar în spatele pleoapelor se derula ceva frenetic.

Fratele meu Bogdan, cu un an mai mic decât mine, mă complexa teribil. Niciodată nu aveam argumente valabile în fața lui, decât forța fizică a celui mai mare. De aceea ne băteam. Nu eram la fel de deștept, de curajos ca el. El ar fi sărit. El putea trece dincolo, era un om puternic chiar dacă era mic. Ne-am bătut și-n ultima zi. Nu puteam accepta să fiu inferior. Ne aflam la bunici, într-un sat pe malul Oltețului, cu câteva zile înainte de a începe școala. Urma să particip la prima zi de școală. Seara a coborât târziu de pe deal pentru că nu-i dădeam pace. Am luat masa cu bunicii și am căzut lați de oboseală, la somn. Peste noapte... Doamne ce coșmar! Din păcate nu este vis, este adevărat. Fratele meu nu mai este. Am deschis ochii. Mi-ar fi plăcut să visez. Dar nu eram decât eu cu notele mele proaste, atârnat pe bloc. Bogdan n-a apucat să ia note, n-a dat lucrări de control, n-a fost scos la tablă de învățătorul Ivănescu. Îl invidiam puțin. Acum am rămas singur să-i fac de râs pe părinți.

Salvarea a ajuns la peste 10 ore de când a fost anunțată să constate că e rece, că e frig, că nu e soare. Ce-ar mai fi putut constata? Nimeni nu-și putea închipui cum un copil care n-a fost niciodată bolnav, care n-a stat o zi la pat, să moară din senin. În lipsa unor informații oficiale, au apărut tot felul de zvonuri, că am fi fost lăsați nesupravegheați și am fi luat pastile sau otravă pentru șoareci. Sau, și mai grav, casa în care s-a întâmplat era bântuită de spirite necurate. Părinții erau distruși și nu puteau face față acestor oribile zvonuri. Evident, babele satului știau totul despre cum poate fi rezolvată această situație. Iar victimă colaterală am fost găsit eu, supraviețuitorul. Femei din sat care mă îngrozeau cu urâțenia lor fizică, poate și din alte sate, au venit să mă descânte. Am fost băgat într-un sac de iută, legat la gură și dat simbolic de pomană, trecut de trei ori pe sub masă, stropit cu ierburi, ca într-un ritual sacru făcut să alunge demonii. Ai mei părinți n-au mai răbdat și m-au internat într-un spital la Horezu, până mai trece nebunia. Asta a inflamat și mai tare zvonurile. Era clar, dacă unul a murit și celălalt este în spital, sigur s-au intoxicat cu ceva. Verdictul medicilor, în urma autopsiei, a venit târziu, când nici nu mai conta: bronho-pneumonie netratată, o boală astăzi banală. Părerile erau deja formate.

În spital am plonjat dintr-o dată într-o altă lume. Eram perfect sănătos și aveam oroare să stau în pat. Alergam pe coridoare, coboram pe balustrade ca pe tobogan, mă țineam de șotii cu alți pacienți sau cu personalul medical. La toate le-am pus capac când am încuiat-o pe o asistentă în toaletă, după ce am tras clanța de la ușă și am ascuns-o. În urma acestui incident au fost luate măsuri dure de retorsiune asupra mea, mi s-au confiscat pantalonii de pijama. Evident că în fundul gol nu puteam sta decât în pat, cu pătura trasă pe mine. Ce haios a fost! M-am mai înveselit puţin. Viaţa trebuia trăită. M-am ridicat, m-am scuturat şi am pornit-o agale către casă.

Am coborât scările până la etajul şapte şi am intrat în apartament. Mama era acasă. Am simţit-o de la uşă că e supărată pe mine. M-am dus în dormitor şi m-am băgat în pat, nedorind să dau ochii cu ea. Mama trebăluia ceva pe la bucătărie dar după un timp a venit ea la mine:

~Marius, ia să-mi spui tu mie ce-ţi lipseşte ţie în casa asta? Ce ţi-ai dori şi nu ai?

~Nimic, mamă, rostesc cu voce stinsă, bănuind ce avea să urmeze.

~Şi atunci de ce ne faci una ca asta, de ce ne faci de ruşine?

~Am greşit mamă, dar promit să fiu mai bun data viitoare.

~Mai bun?! Măi copile, tu eşti normal la cap? Te ţii de glume? Eu şi taică-tău avem studii superioare, suntem nişte oameni respectabili. Să mi se facă rău când m-a tras de mânecă vecina aia care nici măcar nu ştie să vorbească, să-mi spună ce faci tu.

~Au aflat şi vecinii! m-am lamentat eu cu voce tare, neputând să-mi stăpânesc uimirea.

~Cum, când te-a văzut femeia, şi nu o dată, de mai multe ori, pe drumul spre Hermes, cum cerşeai bani? Nu-ţi dăm noi ţie destui bani când ai nevoie? De ce vrei să fii mai bun?

M-am lăsat pe spate. Of, ce zi complicată! Şi nu aflaseră încă de patru la română. Adevărul e că nu era nevoie să fiu mai bun, cum greşit interpretase mama. Aveam o mutrişoară făcută să ispitească și pe cel mai avar enoriaș al Domnului, dacă era întrebuinţată cum trebuie. Pe vremea aceea, căpătasem obiceiul să cumpăr lozuri în plic, majoritatea necâştigătoare. După ce terminasem de vândut sticlele şi borcanele de prin casă am găsit soluţia salvatoare: "Vă rog să mă împrumutaţi şi pe mine cu un leu". Probabil, inconştient, doream să mă recuperez în monezi, cel care fusesem cândva dat de pomană.

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro

RĂUCEȘTI

Cred că fiecare om are încă din fragedă pruncie colțul lui de paradis, micul lui secret atemporal, locul la care se întoarce cu gândul în momentele de restriște sau pur și simplu pentru a-și reîncărca bateriile. Pentru mine acest rai pe Pământ este Răucești, satul copilariei situat undeva pe lângă orașul Târgu Neamț și la o azvârlitură de băț de satul lui Creangă. Sigur, percepția idealistă a ochilor unui copil care privește fără griji în lumina caldă a dimineții are de puține ori legătură cu realitatea. Satul lui de turtă dulce capătă proporții în raport cu talia sa. Căsuțele mici de chirpici, cu cerdac, aliniate la drumul de țară, pe care rar trecea câte o mașină ce lăsa în urmă un nor de praf, îmi păreau atunci adevărate palate.

În praful acela ne jucam noi, copiii, transformând orice n-avea trebuință prin gospodărie în veritabile atracții din lumea jucăriilor. Un cerc care fusese într-o viață anterioară roata unei biciclete era plimbat cu bățul de dimineața până seara, organizând chiar concursuri între copii cu cercuri. Alteori conduceam prin praf până ne făceam negri ca tăciunele o cutie goală de conservă pe care o băteam într-un cui la capătul unei scânduri. Dar cel mai interesant joc era unul pe bani, atunci când veneau și unii mai mari ce chiar aveau nevoie de ei. Găseam un bolovan spre care aruncam cu monezi, pe rând, de la vreo zece metri. Cel care nimerea cel mai aproape de bolovan lua fișicul de monezi și-l izbea în piatră, însușindu-și efigiile din țărână. Urma al doilea, și tot așa. De obicei, ultimii nu mai apucam să izbim fișicul de monezi, dar rămâneam cu distracția și amuzamentul celor din jur.

Lângă căsuțele de odinioară, simple dar curate, în care rar călcam pentru că de obicei se aflau odăițele cele bune, misterioase, își fac loc în anii din urmă adevăratele palate. Palate de tranziție, neterminate, ca și societatea românească. Concepute pe 2-3 nivele, cu structuri de beton solide, au doar vreo două camere zidite și montate ferestre tip termopan, de unde poți să tragi concluzia că sunt și locuite. Asta, în cazul în care proprietarii nu fac parte din cele aproape două treimi de locuitori ai comunei plecați la muncă prin alte zări. Cu ochii minţii vedeam hiperbola copilăriei plină de candoare față în față cu realitatea deşănţată a unor vremuri care încă se caută. Și am conchis că satul acela idilic, protejat sub pavăza gardulețelor cu streașină, a dispărut pentru totdeauna sub asaltul nimicitor al kitsch-ului și al opulenței. Nici oamenii nu mai sunt aceiași. Blazați, opaci în privire, preocupați aproape exclusiv de grijile cotidiene, deloc puține, îți răspund tăios dacă încerci să le evoci amintiri. Am trecut să-mi vizitez bunica centenară, poate singura legătură cu trecutul, și am stat de vorbă cu câțiva dintre ei. Erau îmbătrâniți înainte de vreme, unii de muncă alții de stat, stat la bufet nu acasă, dar invariabil toți aveau legătură cu Italia. Unii urmau să plece, alții abia se întorseseră.

Nelăsând prezentul să mă domine, mă întorc la anii ludici când bunicii îmi puneau ceva de-ale gurii într-o trăistuță și mă trimeteau cu vaca pe miriște, lângă pădure, la păscut. Acolo, la marginea crângului, cât vedeai cu ochii era puzderie de vite care aveau ca accesoriu câte un ţânc cu trăistuță. Dacă bunicii ar fi vândut vaca, cred că aş fi fost cel mai nefericit copil, mai ales că satul se depopula în timpul zilei. De dimineaţa până seara lăsam vacile să pască în voie şi ne încingeam în cele mai captivante jocuri. Aproape în fiecare trăistuţă se găsea câte un joc de cărţi făcute cu dichis din coperţi de carton sau etichete de conserve. Uneori ne avântam în pădure şi ne îndestulam cu alune. Din lemnul de alun făceam fluiere sau arcuri cu săgeţi.  Îl cunoşteam ca fiind, alături de lemnul de răchită, cel mai maleabil. În zilele mai umede umpleam traista cu bureţi pentru că învăţasem să-i deosebim pe cei comestibili. Dar cel mai mult, în pădure, ne plăcea să construim cazemate, pe locul unor vechi tranşee ce făcuseră parte dintr-un vast sistem de fortificaţii construit de nemţi în timpul celui de-al doilea război mondial. Ca să pară jocul cât mai real, săpam în covorul de frunze moarte să găsim mici relicve ale vremurilor trecute, cartuşe şi grenade, unele neexplodate. Cu acestea din urmă ne purtam cu mare băgare de seamă căci auziserăm din folclorul sătesc că unii copii rămăseseră fără o mână sau fără un picior din cauza unor explozii accidentale. Întotdeauna se găsea câte unul mai călit în focul luptelor ce imitau încleştările cu nemţii, care avea ideea năstruşnică să aruncăm muniţia găsită în foc, ca să vedem cum explodează. Atunci ne asezam la o distanţă respectabilă şi urmăream spectacolul cu răsuflarea tăiată.

Alteori, în zilele caniculare ni se făcea poftă de scăldat. Lăsam vacile priponite şi coboram în satul vecin, cale de vreo cinci kilometri, până la albia Neamţului. Acolo ne purtam cu aceeaşi băgare de seamă pentru că tot din folclorul sătesc auziserăm că unii copii au fost înghiţiţi de ghiolurile apei. Când ne întorceam seara, căci sub soarele amiezii uitam de trebuşoara ce-o primisem de-acasă, ni se arăta în faţa ochilor o adevărată minune cosmică. În preajma vacilor noastre părea să fi aterizat nişte imense farfurii zburătoare, atât era pământul de pârjolit. Întâmplător, pentru a calcula circumferința acelor imense cercuri apărute din senin pe miriștea proaspăt treierată, era suficient să măsori lungimea lanţului de la gâtul vacii. Evident, vacile erau flămânde şi noi nu ne puteam gândi decât la o altă minune ca să scăpăm nevătămaţi acasă. Pe drum băgam vaca în toate lanurile de porumb aflate la dispoziţie dar proverbul cu îngrăşatul porcului în ajun se potrivea de minune şi suratei lui mai mari.

Într-una din zile tot satul fremăta de aceeaşi veste cutremurătoare. Doi flăcăi mai mari se căutau unul pe altul pentru a se lua la bătaie. Memoria îmi joacă feste, încât nu mai stiu de la ce-ar fi pornit totul. Poate de la vreo fată mai oacheșe sau de la vreun frate mai mic care dovedise indolență în raport cu cei mai mari. Cert este că cei doi flăcăi erau puși pe fapte mari. Inevitabilul s-a produs pe un câmp de la marginea satului. A ieșit o bătaie cum nu mai văzusem până atunci. Noi, copiii, făcuserăm cerc în jurul celor doi războinici și-i încurajam când pe unul, când pe altul. Pumni, picioare, lovituri cu capul, nu se menajau de la nimic. Se loveau cu cea mai mare forță de care erau în stare. După vreo jumătate de oră, razboinicii obosiseră dar nu se lăsau. Loviturile erau mai rare dar mai bine țintite, cu efecte devastatoare. Se clătinau de pe picioare și urlau de durere. La un moment dat, unul dintre ei îl pune la pământ și-l imobilizează pe celălalt. Cel de jos urla ca din gură de șarpe: ”Omoară-mă, că dacă scap....”. A scăpat și am aflat că e bine-merci undeva pe malurile Bosforului, mâna dreaptă a unui bașkan.

Celălalt protagonist însă... M-am întâlnit cu el de curând. Aproape să nu-l mai recunosc. Îmbătrânit înainte de vreme, nu mai păstra nimic din vigoarea de odinioară. Dumnezeu îi pusese în cârcă o sumedenie de necazuri și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, îi mai pusese și paharul în mână. Era asemenea satului în care s-a născut. Decăzut.

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro

PRIMUL SĂRUT

Când mă gândesc la anii copilăriei constat cu nostalgie că o părticică din mine a rămas impregnată în asfaltul umed și răcoros al străduțelor ce brăzdează Râmnicul Vâlcii. Îmi amintesc de iernile de pe vremea lui Ceaușescu, cum la prima zăpadă mai consistentă căzută în capitală se oprea circulația, mașinile particulare nu mai aveau voie pe drumurile publice. Chipurile, pentru siguranța traficului și curățarea asfaltului, dar de fapt se dorea o economie la carburant. La noi în Vâlcea era vreme frumoasă, soare cu dinți, nici pic de zapadă, încât străzile pustii deveneau o binecuvantare pentru copii. Luam câte un bolovan de cretă și desenam terenuri de tenis cu piciorul direct pe axul drumului. Uneori dislocam vreo două borduri, pentru a face porți, și încingeam un fotbal cu băieții. Surplusul de haine, oferite de părinții prevăzători, avea aceeași întrebuințare, când nu găseam borduri. Rar ne deranja câte o mașină de întreprindere. Singura pecete a iernii era larma diurnă care se termina neobișnuit de repede, odată cu înserarea prematură. Iluminatul stradal lipsea cu desăvârșire. Uneori era beznă și în blocuri, din aceleași considerente economice. Din cauză că se lua des curentul, unii vecini evitau liftul, nu era o fericire sa rămâi pe întuneric blocat între etaje. Întuneric și pe casa scărilor, mai luai în brațe câte un colocatar ce venea din sens invers, încercai să-l recunoști după voce. Singurul reper în oceanul de smoală era mâna curentă a unei balustrade aspre, cu lipsuri din loc în loc.

Câteodată mă plimbam singur pe străzi, doar cu gândurile mele. Fiind un copil firav, îmi plăcea să mă visez cu puteri supranaturale și să-i pedepsesc pe cei care mă nedreptățeau. Pașii mei aveau traseele bine bătătorite, ori spre Sala Sporturilor unde ma antrenam la judo, ori spre liceu, încât, dacă se impunea vreo deviere de la traseu, mă trezeam după mult vreme că am greșit calea. Drumul spre liceu trecea printr-un cartier de case, toate la fel, străjuite de copaci care porționau cu umbrele lor bucățile de asfalt. Din acel cartier nu cred că au mai rămas două case în picioare, în anii din urma transformându-se într-o hidoșenie arhitecturală. 

Atunci era minunat să trec zilnic pe sub ziduri cu iederă, în pas avântat dimineața sau mai potolit spre amiază. Pe sub acele ziduri mi-am permis pentru prima dată să ating mâna unei fete. Mergeam alături de ea și nu ne spuneam nici un cuvânt pentru că tot drumul mă gândeam cu ce să încep. Veneam pregătit de acasă cu subiecte de conversație care deveneau dintr-odată penibile când ajungeam să le rostesc.

Nu stiu ce și-o fi închipuit Bacovia, dar liceul nostru era amplasat gard în gard cu un cimitir cât se poate de real. Acolo își făceau veacul fumătorii și chiulangii. Era mai dosit și, în plus, aveai de unde aprinde, lumânări și chibrituri la tot pasul. Pentru a ajunge la cimitir trebuia mai întai să urci vreo zece trepte și apoi să traversezi terenul de sport aflat pe platou. Grea misiune pentru profesorii supraveghetori! Terenul de sport împreună cu cimitirul reprezentau oaza noastră de libertate. 

Într-o dimineață chiuleam împreună cu colegul meu de bancă. Taica-su, instructor auto, avea țigări de-alea fine, nu se cunoștea că mai șterpelea și el câte-un pachet din când în când. Alti colegi nu binevoiseră să ne urmeze, nici de pe la alte clase nu era nimeni, terenul de sport ne aparținea în totalitate. Îi povesteam lui Iulian despre noua mea dragoste și nu mă dadeam în lături de la oarece fabulații. Parea interlocutorul ideal, care inghițea gogoșile mele pe nemestecate, doar cu un zâmbet firav în colțul gurii. La un moment dat, schimbă foaia și mă întreabă direct:

- Băi, Carbu, tu ști să săruți?

Întrebarea m-a lăsat mut câteva secunde. Mi se părea simplă și totuși a dracului de complicată. Pe Iulian îl cunosteam bine, n-ar fi adresat niciodată o întrebare banală, fără sa strecoare vreo capcană. Orice răgaz m-ar fi dat de gol.

- Da, normal, ce credeai?, răspund nonșalant.

- Lasă, băi, pupat, eu vorbesc de sărutul franțuzesc, așa pasional. Ai încercat?

A doua întrebare m-a buimăcit total. Atât de mult că am devenit sincer:

- Băi, Iulică, îți spun drept că n-am încercat. Și nici nu prea știu cum. Ce-ai zice să mă înveți?

- Ce, ai înebunit? Când? Unde? Aici?

- Da, aici, nu vezi că nu vine nimeni, suntem doar noi doi?

-  Bine, fie, imi raspunse Iulian scărpinându-se în cap. Uită-te cu atenție!

Nu mai văzusem una ca asta. Își dezvelea dintii și scoatea limba ca un broscoi care încearcă să prindă o insectă din zbor. O tot plimba stânga-dreapta, dintr-un obraz în altul, și apoi și-o stergea de buze. Saliva i se prelingea. Nicicând n-am fost mai uluit. Văzând privirea mea, reia de cateva ori aceeași mișcare cu care căuta să mă initieze. Repetam și eu pe sub buzele strânse. Îmi părea rău de el că se strofoacă atâta pentru mine.

-  Eu tot nu pricep. Cum să faci așa ceva unei fete? Vrei s-o scuipi sau ce?

Colegului meu nu i-a picat bine lipsa mea de cooperare, îndărătnic mai sunt, dar nu s-a dat bătut. M-a luat de după gât, aplecându-mă un pic pentru că era mai scund, și a căutat să-mi explice la modul practic cum se procedează. Mă străduiam să nu pierd nici o robinsonadă a musculaturii bucale și băgam la cap. A, deci așa. Cum stăteam noi îmbrățișați, Iulian cu fața la poarta de acces spre teren, eu cu spatele, l-am văzut dintr-odată cum se scurge de pe picioare, alb ca varul. Aproape nu mai puteam să-l țin. Am întors capul să văd ce stafie l-a vlăguit în asemenea hal. Când colo, două colege vesele urcaseră până pe ultima treaptă spre teren și, când au dat cu ochii de noi, s-au întors brusc. Eu le-am văzut doar după ce au făcut stânga-mprejur, însă pot să-mi imaginez ce grimase aveau pe chip. Iulian al meu era în culmea disperării, căzuse în genunchi și bălmăjea ceva:

- Mi-e așa de rușine... nu mai pot... ce mă fac?

La polul opus al stării de spirit mă găseam eu, abia așteptam să ajung la prima întâlnire și să arăt cele învățate. Nu-mi stătea capul la alte consecințe, la ce vor zice colegii. Era clar că până-n prima recreație tot liceul va afla.

Peste vreo două săptămâni de la această pățanie am avut zi liberă de 1 Mai. Împreună cu Iulian și prietenele noastre am stabilit să mergem la un picnic pe malul Olăneștiului. De pe pătură, fata cu care eram l-a întrebat amuzată:

- Măi, dar cine l-a instruit așa bine pe băiatul ăsta ?

Iulian zâmbea cu subânțeles. Mă luaseră în colimator, dar mi-o meritam.