Jurnalul unui uberist (8)

Zona Piața Unirii înțesată de lume. Fac eforturi să găsesc un loc de staționare unde să nu deranjez pietonii, care se revărsau în valuri de pe trotuare, și nici pe ceilalți șoferi. Vânzoleala umană mă îmbrăcase cu tot cu mașină într-o mantie de pardesie mișcătoare. Priveam prin geam ca într-o spălătorie auto, atunci când periile supradimensionate îți agresează parbrizul, fără a vedea mare lucru din spațiul exterior.

Din mulțime se risipește un preot, înveșmântat în straie bisericești, având la încheietura mâinii, legat cu un fel de curelușe, telefonul mobil. Barba tăiată frumos la linie, lată de doar două degete, și părul prins cu gel îi dădeau un aspect îngrijit. Deschide portiera și mi se adresează pe nume, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea. Îl poftesc înăuntru nedisimulându-mi încântarea să întâmpin așa o apariție. În timp ce se face comod mă abordează cu condescendență:

‒ Domnul Marius, nu-i așa că taximetria, sau cum s-o numi serviciul ăsta Uber, nu este singura activitate pe care o prestați? Știam eu. În România nu mai poți trăi domne dintr-un singur job. Uitați-vă la mine! Credeți că mă ocup doar de preoție? Aș! La biserică sunt în slujba Domnului, dar apoi dau consultații juridice, aflându-mă în slujba oamenilor nevoiași.

‒ Interesant! Eu știam doar de avocatul diavolului. Înțeleg că sunteți... celălalt?

‒ Ha, ha! Am mai auzit astfel de ironii. Dar dacă veniți la Centrul de Asistență al Consumatorilor (Cascons), veți vedea că ceea ce facem noi este o activitate cât se poate de serioasă. Mă bucur de privilegiul de a fi, pro bono, avocatul oamenilor necăjiți care vin la noi cu speranța că problemele lor se pot rezolva într-o bună zi.

‒ Vorbiți ca un politician. Nu v-ati gândit? Dacă tot e să faceți cumul de funcții… Nu prea am văzut preoți prin Parlament. De fapt, greșesc. Au fost câțiva în urmă cu vreo doi ani, pregătiți să-i dea cu mir pe politicienii corupți, luați în vizor de DNA.

Fără să-mi dau seama, i-am săltat mingea la strană Părintelui, care s-a luminat la chip în timp ce își începea discursul, gâtuit de emoție, ca în fața unei asistențe mult mai numeroase:

‒ Doamne ferește! Un preot nu poate îmbrățișa o carieră politică pentru că vocația lui este să nu mintă, să nu fure și, în general, să se comporte în societate cu teama de Dumnezeu Atotputernicul. Dacă înțelegeți ce vreau să spun. Nu caut să dau impresia că am ceva special cu candidații sau clasa politică din România. Ei se perpetuează dintre noi, încât reproșurile ar trebui să meargă și către noi, alegătorii.

‒ Dacă vă referiți la propria persoană, aș putea să vă dau dreptate. Deși vă cunosc doar de câteva minute. Dar, în caz că generalizați pentru toți slujitorii Domnului, dați-mi voie să am rezerve în a cauționa o astfel de enormitate. Nu cred că biserica e fără pată, iar corupția se pare că și-a găsit un loc călduț și acolo.

‒ Nu e deloc așa, a replicat preotul vizibil stânjenit, descheindu-și un nasture la tunică. De fapt, lupta politică nu se dă între credincioși și liberi cugetători, corupție și anticorupție, stânga și dreapta, stat de drept și stat paralel. Acestea sunt doar pretexte inventate de alții. Adevărata confruntare are loc între forțele pro-europene ce militează pentru o federație a statelor europene și cele naționaliste care doresc păstrarea polului de putere la București. E același tip de război ideologic care se duce și în Republica Moldova, între unioniști și separatiști. Cei care se află vremelnic la putere niciodată nu vor fi de acord cu renunțarea de bunăvoie la comandă pentru a împărți frâiele cu o altă autoritate. Culmea e că nici unii, nici alții nu doresc să recunoască adevăratele țeluri ce-i animă. Din diverse motive. Unii își ascund tendințele naționaliste pentru a beneficia de racordul la conducta banilor europeni, atât de necesari. Ceilalți, conștienți că europenismul nu prinde la români. Cel puțin nu la generația asta, cu adânci ramificații în epoca de aur, când Ceaușescu dădea cu tifla Occidentului apăsând pe pedala renunțării la credite externe și la clauza națiunii celei mai favorizate.

‒ Tocmai spuneam că ați fi un bun politician. Nu faceți decât să-mi întăriți bănuiala. Dar, dacă tot m-ați provocat, de ce am crede că mutarea centrului de putere la Bruxelles ar fi benefică pentru România? Bunăoară, de când s-au introdus mecanisme de supraveghere asupra justiției nu s-au stopat derapajele, abuzurile, venalitățile. Vorbim de acțiuni la comandă sau selective, protocoale secrete. Vreți exemple? Am câteva la îndemână. Dosare precum Microsoft sau EADS au ajuns pe mâna procurorilor doar după ce au primit dezlegare în țările de origine. Anchetele nu au început nicidecum la București. Alte dosare, precum Bechtel, au fost îngropate, cel puțin deocamdată, din aceleași considerente. Ce să mai spunem de afacerile lui Puiu Popoviciu cu Institutul de Agronomie, prin care s-au defrișat zeci de hectare de teren din Pădurea Băneasa pentru a face loc unui imens centru comercial? Seamănă izbitor de mult cu un alt dosar celebru, cel al mogulului Dan Voiculescu. Dar am putea presupune că sancțiunile pe cale juridică nu vor fi aceleași din moment ce Ambasada Statelor Unite și-a plantat bunker-ul tocmai acolo.

‒ Nu cred că v-ați ales prea bine exemplul justiției. M-ați nimerit să cunosc îndeaproape fenomenul și să am oarece competențe în domeniu, a căutat să mă tempereze din avântul meu avocatul în sutană. Sigur, există și erori judiciare sau chiar mai mult decât atât, rele intenții. Dar am văzut cum funcționa justiția în România înainte de aderarea la UE și NATO. Cunoaștem tunurile care s-au dat în special în domeniul privatizărilor. Escrocheriile cu fonduri de investiții, falimentele bancare etc. V-ati fi imaginat atâtea arestări ca acum, prin anii 90, când s-a atins apogeul corupției? Probabil că nu. O să vă surprindă următoarea aserțiune: sub ochii noștri se fac pași mari pentru recuperarea terenului pierdut, asistați de un discurs naționalist, cu mai mult sau mai puțin discrete nostalgii ante-aderare la UE, resentimente față de Bruxelles și politicile lui progresiste. Voci din ce în ce mai ritoase condamnă înalți functionari europeni pentru amestecul în soluționarea unor dosare sau ambasadori care-și exercită influența, asemeni unor guvernatori din teritoriile colonizate. Cel puțin asta se înțelege dacă aplecăm urechea la curentul suveranist care încearcă ”să redea demnitatea justiției” și s-o scoată de sub umbrela ”nefastă” a organismelor europene. Posibil ca așa să fie, dar altceva ce ne mai salvează?

‒ În eventualitatea, rezonabilă de altfel, în care vă dau crezare, nu neapărat pentru că vorbiți pilduitor, îmi puteți argumenta de ce ne-am mai agita atâta în lupta asta politică surdă? Dacă foaia de parcurs este bine stabilită, dacă politica românească se face acum la Bruxelles și Washington, dacă Guvernul este o anexă a FMI, iar marii corupți sunt săltați cu binecuvantarea unor ambasadori în România. Dacă, dacă, dacă... Contează cine iese, are vreo importanță cine vine? Dacă se face și cu binecuvântarea Sfântului Sinod? Vom afla, poate, în curând. Judecând după numărul fețelor bisericești luate la întrebări, puține, s-ar părea că da.

‒ Stiți ce lipsește în opinia dumneavoastră? Un lucru foarte important: prezumția de nevinovăție.

‒ Sfinția Voastră, eu vorbesc cu o oarecare detașare pentru că pe mine nu mă conduce nimeni, nici măcar mașina. Și să vă mai spun ceva, acum că se apropie alegerile. Câtă încrâncenare, câtă revoltă, câtă patimă! Am cunoscuți care se comportă precum un bolnav cronic care se agață de o ultimă speranță. Sunt zilnic bombardat cu mesaje disperate, de un ”acum-ori-niciodată” înduioșător. Efectul? După alegeri, acei băieți de la putere și opoziție, care militează mai mult sau mai puțin pentru integrare europeană, se întâlnesc undeva, la un restaurant, și împart posturile cheie în totală armonie. Așa că stau relaxat și mă uit la confruntarea politică ca la.... aș fi zis teatru, dar e mai degrabă o luptă în noroi.

După un dialog atât de tensionat, chiar dacă într-un limbaj civilizat, respectând opiniile interlocutorului, s-a așternut o liniște nefirească. Sfinția Sa părea să nu mai aibă păreri iar eu să mă îndoiesc de ale mele. Câteva trupe prezente pe Rock FM, post pe care radioul stă negreșit, s-au arătat gata să pângărească spațiul acustic dintre noi și să întrețină atmosfera până la finalul cursei.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (7)

(7)

În miez de noapte mă pregătesc să trag la debarcader, un debarcader imaginar plantat pe malul lacului înghețat, cu copaci maiestoși printre crengile cărora caută să-și facă de cap un vânticel pribeag. Destul pe ziua de azi! Mașina pe care o conduc are și ea nevoie de un binemeritat repaus, laolaltă cu simțurile mele anesteziate. După mai multe ore petrecute prin jungla urbană dâmbovițeană numită trafic, o astfel de senzație devine persistentă. Orașul mă împresoară cu existența lui tumultoasă. Viața de noapte erupe într-o feerie de culori. Mai sunt doar câteva săptămâni până la Crăciun și ai zice că toată distracția și toate cumpărăturile din lume s-ar epuiza în această perioadă, iar de la anul ar începe prohibiția. Unde mai pui că e zi de weekend, iar petrecerile companiilor sunt în toi.

Zona Floreasca-Herăstrău mustește de cluburi luate cu asalt de armata de corporatiști. Niciodată nu mi-au plăcut petrecerile organizate de firme pentru angajați. Prea mult formalism, prea multă atenție la detalii, prea multe interpretări, nuanțe, finețuri. Șeful este șef și în timpul liber, iar dacă bei un pahar în plus s-ar putea să-i zici vreo două care să te ungă pe suflet. Pe moment. După aceea, Dumnezeu cu mila! Ești chemat la raport și numai bine n-o să-ți fie.

Uneori, e suficient un banal apel telefonic în locul statornicitului ”corporate party”, iar efectul este la fel de devastator. După un chef prelungit cu prietenii, stropit cu de toate, îți arde un chef nebun de a-l suna pe șef și a-i prezenta toate nemulțumirile care s-au acumulat în ultimii ani. S-a umplut paharul, nu numai în fața ta, ci și în tine, la ora bilanțului încropit cu apă minerală. Apoi mergi la culcare răcorit. A doua zi trezitul este senin, risipind într-o altă lume discuția din ajun. Pur și simplu nu știi ce să mai crezi, ești contrariat când la birou, într-un plic, te așteaptă decizia de încetare anticipată a raporturilor de muncă. Nitam-nisam, fără nici un fel de explicație. Câtă fățărnicie încape în lumea asta! Nu cu mult timp în urmă îți recunoscuseră meritele și-ți apreciaseră calitățile, tot printr-o scrisoare, e adevărat, pe un salariu sub potențial. Ca acum...?!

În zbuciumul meu pe această planetă mizerabilă am avut diverse meserii și am schimbat câteva birouri din beton și sticlă. În tot acest timp simțeam cum mă urmărește o întrebare nerostită. Câte din visurile copilăriei pentru mai târziu încap în acea cutie dreptunghiulară în care te închizi la serviciu, să lucrezi zi de zi, săptămână de săptămână? Câte din ele, adunate într-un sertăraș intim din mintea fiecăruia, cu valoare sentimentală, nu s-au sfărâmat de beton atunci când am intrat pentru prima dată în clădire? În general ne pregătim toată adolescența și tinerețea să urmăm un anumit drum în viață, iar când să ne dăm proba competențelor acumulate cu trudă, ne trezim aruncați în malaxorul profesiilor autohtone de o forță divină care are, în multe situații, un simț al umorului dezarmant. Culmea ironiei, ar spune unii, să te întâlnești peste ani cu foștii colegi de facultate și să descoperi în evoluția lor profesională o singură constantă: diversitatea.

Majoritatea cunoscuților mei au ridicat o sprânceană de uimire când au auzit de transformarea mea în uberist și, nu știu de ce, am avut senzația că s-au exprimat in corpore prin vocea unui singur amic, la un moment dat:

‒ Sigur, dacă te simți confortabil cu ceea ce faci, este o meserie onorabilă. În fond, nu e nicio rușine să muncești. Unde mai pui că îți aduce și ceva satisfacții materiale, deloc de neglijat. Nu-i așa?

Am căutat să disimulez cu un zâmbet ceea ce gândeam, bănuind ce se ascunde în spatele unor astfel de vorbe bine ticluite. Dar parcă ceva mă reținea să mă desfășor și să gesticulez liber. Atunci m-am grăbit să adaug cu o nonșalanță atent studiată:

‒ A, nu, este o activitate pentru timpul liber, de relaxare. Un hobby de-al meu. Stau două, trei ore în trafic, seara sau în weekend. Mai socializez cu clienții, mai trag cu urechea la ce se discută. Îmi ocup timpul.

Cât de ipocrit pot fi! Gata! Ultima cursă pe ziua de azi: Șoseaua Nordului - Parcul Herăstrău. Un el și-o ea, îmbrăcați elegant, se îndreaptă agale spre mașină, ținându-se de mână. Când s-au apropiat, să-mi stea inima în loc.

Pe Adrian îl știu de aproape treizecizeci de ani. De la începuturile sosirii mele în București. Deceniul nouă al secolului trecut… Ce rezonanță stranie au aceste cuvinte! Lucram în aceeași redacție a unui cotidian central, în perioada romantică a presei postdecembriste. Anchete, reportaje, subiecte grase se aflau din belșug. Afacerile veroase, devalizările, falimentele bancare, privatizările cu complicitatea unor înalți funcționari de prin ministere erau la ordinea zilei. Iar după câte vreun tun deconspirat, autorii ne invitau la masă, să mai râdem, să mai glumim, uneori să ne râdă în nas, căci, nu-i așa? DNA-ul nu prinsese aripi. De câte ori nu m-am însoțit de Adrian, după ce ieșeam din redacție, în serile toride de vară, în pelerinaj pe la terasele și cârciumile din drumul nostru spre casă! Era un băiat deșirat, cu ochii spălăciți și urme de acnee pe față, care după ce comanda de mâncare și băutură trebuia să mute cureaua de la pantaloni cu două găuri mai la deal. E adevărat că fanta de la poziția ”mâncat” era ceva mai puțin tocită.

Contrasta teribil cu bărbatul care se îndrepta acum spre mașină, peste care, anii care au trecut de când nu ne-am văzut parcă s-au calculat în kilograme. Auzisem că a ajuns șef peste un departament de PR la o mare companie multinațională, se căsătorise, avea doi copii. Informații din categoria zvonurilor care-mi trec tangențial pe la ureche. Nu le dădusem importanță la timpul lor. De data asta, instinctiv, nu știam cum să mă camuflez mai bine în decorul nopții. Uitasem că pe aplicație am un nume și o poză care mă prezintă perfect explicit. De cum a deschis portiera, a strigat cu prefăcută nesiguranță în glas: ”Marius!?”

Ce ironie! Destinele noastre, suflate în cele patru zări ca puful de păpădie, ajung să se intersecteze în noapte, tot în fața unei terase, de data asta de fițe, pe malul Lacului Herăstrău. Ce ți-e și cu profesia asta! Când eram mai tineri, ziariști, ne plăcea să atingem cu verbul ironiei unele comunicate de presă care se depărtaseră de funcția de bază, aceea de informare, căutând mai mult să-și facă reclamă. Nu erau menajați nici cei care le emiteau, profesioniști ai comunicării, cum se auto-intitulau cu emfază. Sanchi! În fond, foști colegi de-ai noștri, pervertiți, care n-au rezistat în presă din pricina mediocrității lor, cum ne plăcea să credem, pentru a ne ridica în slăvi pe noi, ceilalți. Noi, rezistenții de pe culoarele insalubre ale Casei Presei. Noi, care făcusem din cuvântul tipărit o platformă de loialitate față de cititori. Numai că roata se învârtește. Adrian ajunsese de partea cealaltă a baricadei, în PR, iar eu la ”covrig”. Nici nu era așa rău. Alți jurnaliști, cu convingeri deontologice la fel de solide ca ale noastre, au ajuns mult mai departe, s-au făcut politicieni.

Am depănat amintiri cu Adrian, la început cam stingher, apoi din ce în ce mai dezinvolt. Cum nu se putea altfel, am ajuns și la anii de glorie ai presei scrise, cu două-trei ediții pe zi și tiraje de sute de mii de exemplare. Iar punctul meu de vedere a rămas neclintit, chiar dacă pe undeva, asediat de cel care ducea dorul vremurilor de odinioară:

‒ Dacă ținem cont că dezvoltarea internetului a dus la falimentul presei scrise, în urmă cu mai multi ani, putem presupune că aceeași soartă o vor avea canalele de știri. Conținutul video pe net e în continuă expansiune. Avem ecrane cu internet incorporat, posturi tv on-line, Facebook și câte și mai câte. Fără a bănui măcar pericolul, televiziunile noastre de știri nu fac altceva, decât să grăbească acest proces firesc. Prin imparțialitatea grosieră, asocierea cu moguli, finanțări suspecte, posturile tv se faultează singure, decredibilizându-se în fața publicului.

‒ Hm! Cred că ai prea mari așteptări de la publicul consumator de știri televizate. Un public atât de comod, cu telecomanda în mână, care are ca ultimă grijă să verifice dacă presa noastră trăiește sănătos. Dacă sursele de finanțare sunt pe față sau obscure. Dacă denotă imparțialitate sau doar confirmă niște așteptări deformate...

‒ Dă-mi voie să te contrazic. Telespectatorii sau cititorii simt când sunt mințiți. Studiile arată că tot mai mulți oameni iși petrec timpul în fața laptopului, în locul televizorului. Momentul colapsului pentru piața TV nu e departe. Îmi amintesc cum pe la hotarul dintre milenii, când multe ziare nu dispăruseră încă, a apărut informația că unii formatori de opinie din redacții ar fi fost formați să devină formatori. Noua Securitate e în tot și în toate, se repeta pe la colțuri. E tot ce le mai lipsea publicațiilor pentru a li se grăbi suferința. Iar istoria, ca de atâtea ori, se repetă.

‒ Această teorie cu istoria se repetă nu are niciun fundament ștințific. De fapt, istoria nu se repetă. Sunt selectate din istorie doar anumite evenimente care privite dintr-un anumit unghi ar putea semăna între ele. Înduioșător acest efort pentru a susține anumite teorii din start neverosimile. Ca și cum doi copii din generații diferite, născuți din părinți diferiți, ar putea fi identici. Poate, peste ceva vreme conținutul informativ de pe internet va fi și el pervertit. Mâna lungă a dezinformării e posibil să ajungă și acolo, prin informații denaturate sau de-a dreptul ”fake-news”.  Dar asta nu înseamnă că istoria se repetă.

Aș mai fi stat cu Adrian de povești dar soția lui părea ușor plictisită de focul nostru lăuntric în ale gazetăriei. Am făcut schimb de e-mail-uri, ne-am promis că ne vom mai vedea, dar cine știe dacă la următoarea noastră întâlnire, ce ne-ar fi hărăzită peste timp, se vor confirma aceste previziuni? Sau, poate, doar testa, pentru a avansa către o lume ideală în care informația este privită ca o marfă și reglementată împotriva falsurilor, a calității îndoielnice, ajungându-se până la despăgubirea consumatorului păcălit. ”O utopie!” mi-ar fi strigat prietenul meu dacă ar mai fi zăbovit în mașină și mi-ar fi putut citi gândurile.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (6)

Aeroportul Otopeni. Poarta de intrare a țării cum se prezintă cu un slogan uzat și prăfuit. În parcarea cu plată, sus la platformă, oameni și mașini se mișcă care încotro, într-un furnicar de nedescris. Lume de tot soiul, indivizi cărora poți să le citești pe țoale atât nivelul de educație cât și condiția socială se vântură printre limuzine și hârburi. Eu mai lipseam acolo, rulând la ralanti, cu atenția la cote de avarie, pentru a nu mă propti în vreun obstacol mobil ce apărea de peste tot.

Dintr-un grup de trei domni prezentabili, cu bărbi ferchezuite, îmbrăcați la patru ace, mi se face un semn discret. Mă dau jos de la volan, sigur pe sarcina ce-o am de îndeplinit, să-i ajut la așezat cele trei trollere de firmă în portbagaj și să pornim spre unul din hotelurile șic ale capitalei. Am oarece dificultăți cu partea logistică. Dar, după mai multe încercări eșuate de-a folosi tot spațiul disponibil din portbagaj, ca într-un joc de copii cu forme geometrice, aranjate cum trebuie, bagajele au încăput la fix. Deja vizualizam cu ochii minții dimensiunile bacșișului care mi-ar fi umplut portofelul. În timp ce pasagerii se fac comozi aud frânturi de conversație în limba germană. Un gând fugar, sosit parcă de nicăieri, mă face să pun prinsoare c-ar fi elvețieni, de-ai lui Federer - Mr. Perfect. Mă asigur că toată lumea este așezată comod în scaune, pornesc cursa din aplicație și dau să plec. Momentul, cinematografic de altfel, ar fi meritat un stop cadru. Din masa umană, un individ între două vârste, îmbrăcat în niște blugi soioși și adidași cu scai, se repede disperat în fața mașinii. Ai fi zis că-i un sinucigaș care a furat startul și a ratat impactul.

‒ Ce s-a întâmplat? întreb speriat după ce deschid portiera.

‒ Unde plecați cu cursa asta a mea? Am comanda cu numele Thomas, mi se răspunde într-o limbă românească stâlcită, de Silicon Valley.

Mă uit în aplicație, întradevăr Thomas. Întreb în mașină, e cineva Thomas? Nimeni. Ce-i de făcut? Cei mai exacți oameni de pe planetă, comparați adesea cu ceasurile lor, să fi creat o asemenea confuzie? Așa se pare. Pe undeva este de înțeles, în toată harababura din aeroport, unde Turnul Babel a luat locul celui de control, mai apar și astfel de situații. Înclin să cred că încurcătura derivă din asemănarea autoturismelor alocate prin aplicația de smartphone. Tot ce e posibil dacă ținem cont că mașinile nu au semne distictive precum cele de taxi, iar străinii mai greu discern diferențele dintre plăcuțele de înmatriculare.

‒ Teribilă coincidență! le spun oarecum dezamăgit, sugerându-le că mașina care trebuie să-i preia îi așteaptă pe undeva prin parcare.

La starea mea de nervozitate, determinată de imposibilitatea găsirii unei soluții care să poată mulțumi pe toată lumea, mi se răspunde cu un calm desăvârșit, de producție germanică. Facem permutările, dau jos trollerele de firmă și bărbile spilcuite, încarc o geantă de voiaj ponosită și pornesc alături de Thomas. Caut să-mi ascund dezamăgirea, făcând puțină conversație cu noul pasager. Astfel, aflu că este profesor de sociologie în Statele Unite. Odată la câțiva ani revine în țară să-și viziteze neamurile și prietenii, ajunsi la vârsta la care timpul se calculează ca intervalul  dintre două vizite efectuate de ruda lor bogată din America. Inevitabil, discuția înclină spre alesul momentului: ”Donald Trump”.

‒ Progresul unei națiuni este dat de principiile și bazele creerii unui stat. Nu în ultimul rând, de legislație. Uitați-vă la Trump! În State, cred că am putea pune președinte și un pinguin pentru că legăturile instituționale funcționează, țara se autoguvernează. În România este exact pe dos, haosul din administrație afectează și activitatea unui președinte considerat foarte capabil. Acesta este pervertit, învins de sistem, cum spuneți voi. Ca să folosesc o glumă, ne asemănăm: si la noi și la voi lucrurile funcționează la fel, indiferent de conducătorii vremelnici pe care ni-i alegem.

‒ Vorbiți ca un american get-beget. Dar aș vrea să știu cum vă simțiți, român sau american? întreb cu sfială.

‒ V-aș răspunde din punct de vedere sociologic. Este uimitor cum emigranții, moleculele acestea umane, mobile, disparate și flotante, se modifică pentru a forma o masă omogenă, o conștiință comună, o nație distinctă, cu noțiunea de stat și patrie. Cum pot fi cosmopoliți și devotați țării în același timp? Este un mister. Cum pot emigranții care urmăresc politica în țara lor de origine, să fie în același timp și buni americani? E drept că americanii au două patrii, dar asta numai la prima generație. Copiii lor se americanizează de mici. Este și cazul meu.

‒ Interesant! Nu sunt neapărat un mare susținător al culturii și civilizației americane, dar nu pot trece cu vederea pragmatismul lor. Mi-ar plăcea să aflu cum se văd românii și americanii în aceeași oglindă? Ce ne desparte în afară de un ocean?

‒ Am impresia că în România, ideea de patriotism e așa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. Ceea ce vedem azi sunt mai mult accente naționaliste. E adevărat, și pe seama recrudescenței fenomenului terorist. În schimb, în Statele Unite, patriotismul apare în lumina proaspătă a prezentului căci cetățenii ei n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent și, mai mult încă, din viitor. Pentru ei faptele de vitejie nu-s în urmă ci înainte. Atașamentul american nu-i concentrat, nu cere abnegație. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de orgoliu care se confundă cu sentimentul superiorității și al forței. Un patriotism burghez care nu pornește din imaginația și poezia trecutului. E expresia unui spirit public, viguros și clar al prezentului și al faptelor. Americanii au iluzia unei mari misiuni în lume, să exporte tipul unei societăți noi, o mare democrație înțeleaptă, puternică…

‒ Iar românii? încerc să mut discuția spre ce mă interesează mai tare.

‒ Ați intuit bine, românii nu sunt pragmatici. Trăiesc drama unui trecut glorios în comparație cu prezentul decăzut, uitând că ceea ce pot influența este tocmai prezentul și, eventual, viitorul. Nici măcar nu sunt originali, grecii sau italienii au motive mult mai temeinice pentru a-și plânge de milă. Am primit pe e-mail o invitație la un congres de dacologie. Bag de seamă fără niciun fel de entuziasm că a apărut o nouă știință. Se caută rădăcini geto-dacice prin Scoția, prin Țara Galilor. Aceste concepții țin mai degrabă de romantismul secolului 19, sau chiar mai devreme, Școala Ardeleană. Eminescu a spus-o mult mai poetic în a sa scrisoare, referindu-se chiar la acel veac, considerat de toată lumea al înnoirilor și modernității. Dar, măcar de la el am rămas cu o valoare estetică incontestabilă. Pentru exemplificare, imediat caut în telefon. Am și găsit:

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?

‒ ...Ca să rezum, românii se consideră ori buricul pământului ori pleava Europei. Uneori chiar în același context. E o performanță acest paradox, trebuie să recunosc. Vedeți? Aici greșiți voi...

Mi-ar fi plăcut să-l mai ascult pe imprevizibilul și perfect camuflatul Thomas sub pavăza țoalelor lui de sport. Dar cursa noastră se apropia de final. La despărțire nu mi-am ascuns admirația pentru acea dizertație, de care aveam nevoie pe ziua respectivă, pentru a mă poziționa cu picioarele pe pământ. Mi-aș fi dorit ca prezicerile interlocutorului meu să nu se confirme, iar iluzia adeveririi să rămână doar pentru el. Cu toate acestea, starea de exaltare pe care o avusesem până atunci, generată de mândria de a simți românește, începuse să se dezumfle.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (4)

IV

Sâmbătă la prânz. O zi liniștită pe străzile Bucureștiului. Ideal pentru o plimbare cu mașina, dacă se ivește vreun pasager mai puțin grăbit. Sunt ca la pescuit, aștept. Aplicația caută, caută. Milioane de fire nevăzute leagă orașul, locuitorii săi, asfaltul, mașinile, gropile din asfalt, acolo unde sunt evidențiate de alți șoferi vigilenți, cu un simplu click pe ecran, și totul se petrece într-o minusculă carcasă de telefon. Nu e minunată tehnologia asta cu conexiunile ei uimitoare! Nu suntem cu toții victimele și, în același timp, la o privire mai atentă, adevărații beneficiari ai mobilității urbane? Multiplele gadget-uri pe care le avem la dispoziție ne simplifică atât de mult existența încât timpul se dilată necontenit.

Sunt trezit din reverie de un piuit scurt. Gata, pornesc spre noul punct de preluare. Ajung. Se urcă un bărbat atletic, într-o ținută sport, cu un rucsăcel în spinare, pregătit parcă pentru o tură la pas mărunt prin Parcul Herăstrău. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că sub o astfel de înfățișare se poate ascunde un distins politician dâmbovițean, membru al parlamentului. Aș fi rămas, poate, și astăzi un ignorant în arta discursului politic (și a bucătăriei interne din spatele preparării acestuia) dacă omul nostru n-ar fi decis să-și pună în operă strategia de partid în chiar acel modest mijloc de locomoție la volanul căruia mă aflam. Și cum se putea justifica mai bine un astfel de demers, decât prin a-și suna șeful de partid pentru o scurtă consiliere în organizarea cadrelor din subordine. Discuția începe abrupt, direct la chestiune, cum numai în particular oamenii politici știu să se exprime:

‒ Alo! Despre întâlnirea de adineauri voiam să schimbăm două vorbe. Poți vorbi? Nu, am plecat. Eu nu mi-aș asocia numele cu domnul care ne-a fost prezentat astăzi. În p..a mea, e o persoană controversată, are și câteva bube... Sincer, nu văd cum ar putea ajuta partidul în acest moment. Și nici pe viitor... Părerea mea este asta: lasă-l să dea lozul că vedem noi apoi cum scăpăm de el. Dacă asta te macină. Apoi, opiniile lui. Ai văzut... Ți s-a părut ceva interesant în tot ce-a susținut? Sunt chestii deja fumate. Nouă ne trebuie o strategie coerentă de care să ne ținem... Bine. Atunci, îl aburești tu cu profeții savante despre ”schimbările climatice” în politica românească? Că orice decizie luată acum, în pripă, se va întoarce împotriva noastră, că nu e momentul, să mai așteptăm, rahaturi din astea... Dacă vrei, îi spun eu, nu mă deranjează, am talent la îmbrobodit. Deci, rămîne așa? OK. Asta am lămurit-o. Altceva? Aaa! era să uit. Vezi că doamna de care cu toții ne ferim (Aferim!) e încă supărată. Da, nu se împacă așa ușor cu statutul de rezervă, e înțepată rău. Are impresia că noi o ardem în partid fără știrea ta, și nu e deloc așa. Tu știi bine. Ba din contră… Hmm! Mai bine nu comentez. Dacă e vorba de război, mie îmi place să atac primul, să fiu ofensiv. De obicei, încep discuția cu un cap în gură în astfel de situații...

Întradevăr, problemele organizatorice în partid nu sufereau amânare, trebuiau abordate și rezolvate urgent, încât nu pot decât să mă fericesc că bancheta mașinii a putut oferi un cadru propice luării unor decizii atât de importante pentru eșichierul nostru politic. Dar ce mă bucură și mai mult este reacția domnului deputat, care a considerat de cuviință să-și menajeze alegătorii de astă dată, în expozeul domniei sale, preferând să se ocupe în primul rând de colegii de partid. Altfel, noi cei cu votul, am fi fost siliți la o continuă defensivă. Am fi riscat capete în gură, evident metaforice, din partea unui ins care-și sprijină argumentația pe figuri de stil cu greutate.

Totuși, trebuie să recunoaștem, importantul meu client s-a dovedit a fi un mic și neajutorat copil pe lângă un alt ales al neamului. Acesta își făcuse deja un titlu de glorie din declarația că păstrează acasă, la loc de cinste, o mitralieră. Pe care n-ar ezita să o folosească dacă situația o va cere.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (3)

III

Prima întâmplare din această categorie pe care-o aduc la lumină  (ele sunt mai multe, degradarea speciei umane îmbrăcând multiple forme) m-a pus, de la volanul B-MAX-ului de croazieră, spate în față cu o fată. Aceasta evitase scaunul din dreapta și se așezase timidă pe banchetă. Mică de statură, cu ochelari, geantă de laptop, părea genul de jună tocilară care de curând încheiase socotelile cu studiile universitare. N-aș fi bănuit o clipă că sub acea mască se ascunde o domnișorică în stare să se afunde atât de mult în glodul inconștienței induse, sub vraja unor licori cu acțiuni indomptabile.

Stăteam de cinci minute în parcarea unui bloc nou, complex rezidențial cum se spune acuma, când am observat-o. Pășea agale cu geanta pe umăr, clătinându-se pe tocuri prin hârtoapele rămase de pe vremea șantierului. Nimic nu mi-a dat de știre că ruliul și tangajul ar fi putut avea și alte cauze decât cele externe. Ajunge la mașină călăuzită de privirea mea distrată, se proptește în portieră, o deschide, se strecoară înăuntru, plecăm. La salutul meu aproape mecanic reacționează cu o tăcere deplină. Cine știe? După o zi grea la muncă nu ai întotdeauna chef de vorbă. Suspicios am început să devin abia în momentul în care o voce spartă, ce contrasta teribil cu înfățișarea ingenuă, mă anunța pe un ton imperativ că trebuie să ne întoarcem de unde am plecat. Sigur, ne întoarcem, că doar nu mergem pe banii mei. Dar care-i baiul? Motivul se justifică cât se poate de întemeiat. Și-a uitat laptopul, geanta care-i stătuse pe umăr de când a părăsit apartamentul și a luat-o la pas pe scări, avea doar cablul de alimentare înăuntru. Am fost tentat să întreb dacă nu i s-a părut prea grea, dar m-am abținut.

În carcasa telefonului mobil, care-i reflecta privirea tulbure și nedumerită, domnișoara găsește soluția miraculoasă. Butonează ecranul cu dexteritatea degetelor deprinse singure cu exercițiul tactil, iar în urma acestei operațiuni are loc o scurtă discuție telefonică cu un anume Sorin. Probabil cel care i-a turnat, îndrăznesc să presupun. Acesta este anunțat imperativ să coboare în fața blocului cu obiectul uitat. Întâlnirea se produce, laptopul se returnează, iar tinerii mai rămân câteva minute de vorbă pe trotuarul din fața scării. Sorin încearcă o ultimă tentativă de a-și convinge partenera că nu e bine să plece la drum în starea în care se află. Ar putea să rămână la el, să doarmă pe canapea, de parcă ar mai conta. Pentru mașina mea ar fi contat, judecând retrospectiv. Dar pe moment, consecvența părea să fie singurul punct de echilibru din atitudinea domnișoarei. Bine, dacă-i așa... Un pupic de la revedere și înapoi în mașină. Plecăm, de data asta pe un drum imuabil, fără întoarcere. Am făcut câteva viraje, am așteptat cuminte la un semafor, când am auzit o formulă șoptită de ”mă scuzați”, însoțită aproape instantaneu de un zgomot care s-a propagat în toată mașina, de toaletă desfundată. Și, imediat, de un miros din același registru. Am oprit în clipa următoare, am scos pasagera afară la aer, dar răul era de acum în interior, pe preșuri, pe banchetă, pe spătarul scaunului, peste tot.

O imagine catastrofică mă paralizase. Apoi, duhoarea. Parcă și mie mi s-a rupt filmul sub impactul mirosului anesteziant. Nu mai știu când și cum am ajuns la destinație. Ce am făcut cu pasagera? M-am îndurat să respect cu stoicism ruta prestabilită sau am coborât-o pe traseu cu tot arsenalul de bodogăneli? Totuși, mai degrabă cred că m-am stăpânit și nu mi-am ieșit din pepeni. Cine știe!?

Ca prin vis îmi revine în memorie o singură secvență, suspendată undeva în neant. În drumul spre casă am oprit lângă un spațiu verde pe care tocmai porniseră aspersoarele pentru a uda gazonul. Am scos preșurile de cauciuc și le-am spălat superficial, sub clar de lună, la jetul ADP-ului. Apoi beznă, un vis urât pe care m-am străduit să-l dau definitiv uitării.

***

Într-o noapte sunt chemat la intrarea într-un club de prin Otopeni. Speram să fie o ultimă cursă de București care să mă apropie de casă. Afară, în aerul răcoros al orelor mici, trei tineri șifonați, cu fețele mototolite de alcool, îl sprijineau pe un al patrulea, aflat într-o stare evidentă de suferință. Cu toate eforturile de care se simțeau în stare, se urcă cu greutate în mașină și, întâlnind privirile mele care dozau un dezgust accentuat, încearcă să mă lămurească că nu sunt fitecine. Au în bagaj ghetele de viitori mari fotbaliști, deocamdată jucând la juniorii unei echipe de tradiție și, înaintea unor meciuri importante, se tonifică în cantonament. Ca fiecare, au avut și ei o mică escapadă, că sunt tineri, ce mare lucru? Dar de data asta, gata! Trebuie să ajungă de urgență la Săftica, să prindă măcar câteva ore de somn, că nu pot apărea așa la antrenamentul de dimineață. Săftica!? Și eu care-mi doream o cursă exact în sens invers, spre capitală. Asta este, se mai întâmplă și ghinioane în meseria asta a cărăușilor, privind spre lume din biroul nostru mobil, cu pedale și covrig. Ghinioane pentru unii, noroace pentru alții.

Pornim. Gând la gând. Și eu îmi doresc să ajungem repede să-i las la destinație, ca apoi să mă retrag în liniște către casă, dar ce ne facem cu domnul care stătea chircit de mijloc, mai mult mort decât viu? N-apuc să termin de gândit această îngrijorare, când sunt rugat insistent să opresc mașina, colegului lor îi este rău. Am oprit în secunda doi, ce era să fac? Mai ales că mă știam pățit. L-am ajutat pe tânăr să coboare. L-am susținut în efortul lui disperat de a-și lua o porție dublă de aer răcoros și de a oferi naturii la schimb, hrana bobocilor de gâscă. Acesta a fost doar începutul. De unde ne doream cu toții o cursa rapidă, aproape la fiecare kilometru se mai întâmpla câte o oprire, pentru că tinerele speranțe ale fotbalului autohton mai adăugau câte o dorință pe lista nevoilor stringente de a ieși la aer.

Într-un final am ajuns la poarta cantonamentului. Acolo, cu toată oboseala pe care o resimțeam în oase, m-a înduioșat teribil să-i văd pe petrecăreți cum își caută fiecare legitimația și buletinul, își fac freza, caută să acapareze tot oxigenul din împrejurimi, într-o inspirație puternică, nazală, ca a unor scufundători de mare adâncime, înainte de a se arunca în abis. Toate acestea, pentru a putea trece mai ușor de privirile vigilente ale portarului de la intrarea în complex. În ceea ce privește poarta adversă, aceasta părea mai în siguranță ca oricând.

***

O altă noapte, același scenariu. Numai că protagoniștii sunt doi tineri căsătoriți, în ținute de bal, copleșiți de flori și cadouri. Și de data aceasta îmi doream o ultimă cursă liniștită urmată de o retragere tihnită către casă, așa încât aveam grijă să respect uzanțele privind ajutorul acordat la aranjarea bagajelor, deschiderea portierelor, invitarea pasagerilor înăuntru. Gesturi protocolare, ridicol de simple, dar dacă nu le faci... Lipsa lor poate determina o catastrofă de proporții inimaginabile în unele situații. Nu și acum. Discuția care fierbea, despre plusurile și minusurile evenimentului care tocmai se încheiase, era prea importantă pentru ca actorii să bage de seamă mici detalii exterioare dintr-un mecanism de transport impersonal, comparabil cu unul pe verticală, aidoma unui lift. Șoferul, asemeni liftierului, este asimilat mijlocului de transport, cu care formează o masă comună, un tot unitar. Nu i se acordă nici un fel de importanță în economia desantului verbal asupra partenerului de sfadă.

După câteva schimburi de replici inofensive, discuțiile au degenerat lesne în contradicții din ce în ce mai violente. Doar de câteva zeci de secunde a avut nevoie mirele bine abțiguit pentru a-și da în petec, găsind de cuviință să-și insulte partenera cu grație. Părinții ei, eterna scânteie de conflict, nu s-au implicat cu nimic în eveniment, au făcut doar act de prezență. Nici nu și-a dat seama, ce așa mare invectivă a spus? Decât în momentul în care o palmă i s-a răstignit pe obraz, alături de apelativul ”porcule!”. Noroc că traseul a fost unul scurt, doar până în Cotroceni, iar împricinații destul de obosiți, altfel cine știe la ce strategii de luptă aș fi asistat, din arsenalul noilor căsnicii.

Am oprit mașina în fața unei vile cu aspect interbelic și i-am rugat să mă aștepte o clipă. Doar până să închid cursa din aplicația telefonului mobil și să blochez alte potențiale comenzi. Era un moment bun să pun capăt activității pe ziua respectivă, mai ales că nu mă aflam prea departe de casă. Ți-ai găsit! Proaspătul însurățel o și zbughise spre spațiul destinat bagajelor, însoțit de gingașa-i nevastă. N-a bănuit o clipă că portbagajul mașinii mele are o problemă pe care, de data asta, sunt nevoit s-o divulg. Strigătele mele disperate s-au dovedit a fi în van. Telescoapele la portbagaj sunt uzate în asemenea hal încât hayonul nu stă ridicat, trebuie ținut cu mâna.

Bărbatul cel galant, vrând probabil să-și îndrepte gafa de mai-nainte, a ridicat portiera verticală ca pentru a-i permite femeii să adune buchetele de flori și cadourile risipite de agitația din trafic. Capcana involuntară a funcționat cum nu se poate mai bine. Sau mai rău! După ce nevasta s-a aplecat, a dat drumul la hayon, care a coborât vertiginos exact în capul acesteia. Când am ajuns în spatele mașinii, faptul era consumat, femeia urla de durere, ținându-se de creștet. Iar alături de ea, într-o imagine neverosimilă care îi potența suferința, o mulțime de flori și buchete înșirate pe carosabil.

‒ Dar v-am spus să mă așteptați! Ce Dumnezeu!

Dumnezeu își luase mâna, poate și ochii de pe reprezentanta sexului frumos. Iar dacă îi avusese totuși ațintiți, făcuse de așa manieră încât să plătească câteva polițe, cu vârf și îndesat.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (1)

Cum credeți că a început aventura uberistică? Dintr-un capriciu al hazardului. Aveam în minte să pârjolesc pământul odată cu examinarea existenței mele sub lupă și să mă perpelesc asemeni eroului principal dintr-o nouă plăsmuire cu pretenții de roman. Acesta, un jurnalist din presa scrisă, își alesese un job complementar pentru a-și rotunji veniturile devenite insuficiente. Își dedicase o parte din timpul liber meseriei de taximetrist cu jumătate de normă. De ce taximetria? Credea el că-l ajută și în munca de documentare la ziar, cu alte cuvinte, în subsidiar, prin discuțiile cu clienții, va lua pulsul populației pe diverse teme de actualitate. Deloc întâmplător, acțiunea se desfășura în perioada premergătoare unei campanii electorale furibunde, cu dezvăluiri din viața personală a candidaților, iar subiecte de conversație cu accente politice se găseau din abundență. 

Ca să mă apropii de personaj am căutat să fac și eu același lucru, cu alte cuvinte să-i îmbrac pielea, la început în joacă. Aplicația Uber a ajuns la fix pe piața românească pentru a mă pune la treabă. Nu aveam nici cea mai mica întuiție care să-mi dea de înțeles că experiențele de la volan vor constitui subiecte de sine stătătoare pentru o nouă carte. Dar, între timp, s-au coagulat între stâlpii și pragurile caroseriei câteva întâmplări memorabile. Altele au avut nevoie de un mic ajutor pe tărâmul imaginației, întrucât doza de inefabil se lăsa greu surprinsă. În cele din urmă, din cele două componente, imaginarul și non-ficționarul, a cărei întâietate și-o dispută în continuare, a ieșit un produs omogen. Cel puțin așa se văd lucrurile privind subiectiv, din interiorul actului de creație, iar confirmarea poate veni din partea voastră, a cititorilor.

Aceasta ar fi explicația ”savantă”. Există și una mai puțin ipocrită. Foamea de lovele, ca să mă exprim în limbajul mai puțin academic al unora dintre clienții mei. Oricum ar fi, mai puțin contează motivația, cât produsul finit. Pentru că, orice s-ar spune, o carte proastă nu este salvată nici măcar de o intenție strălucită. Ca să nu mai lungim vorba, să ne poziționăm corect pe scaunul șoferului, sau al pasagerului, după caz, și să-i dăm drumul!

 Devine o experiență interesantă să observi mișcarea browniană a indivizilor interacționând între ei, din postura de spectator involuntar și aproape invizibil la bordul unui automobil. Spectacolul de pe bancheta din spate poate să înceapă. Clienții fac abstracție completă de omul de la volan și discută chiar și cele mai intime aspecte într-un limbaj cât se poate de colocvial, condimentat pe alocuri cu expresii colorate. Piesele le vin turnate, sunt de multe ori aceleași, dar interpretate în mod diferit. Certurile dintre soți capătă valențe nebănuite, tinerii clipocesc suav printre cuvinte imperceptibile. Îmblânzirea scorpiei cu Romeo și Julieta se amestecă uneori în același cadru, ca o confirmare a perenității disputelor și joncțiunilor, atracțiilor și respingerilor în Univers. Asta în cazul în care în mașină se urcă două sau mai multe persoane. În caz contrar, singuraticul pasager apelează la un mic artificiu conversațional. Doar ce se așează comod în scaun sau pe bancheta din spate, și nerăbdarea îi dă ghes, manifestându-se prin toate gesturile sale. Unii încearcă să mascheze pornirile febrile de dependență prin a-și lega centura de siguranță ca pentru decolare, chiar dacă stau pe locurile din spate, sau aranja ținuta. Un alt subterfugiu, de data asta al pasagerului din dreapta, îl reprezintă reglarea scaunului mai în față sau mai în spate. Când mașina pornește, încep și clienții să-și caute disperați ”drogul”, sub forma unui mic accesoriu cu taste sau butoane, la care pot vorbi nestingheriți. Dialogul se poartă pe calea undelor, cu o frenezie deloc diminuată, pe toată durata cursei. Mereu am senzația că sunt pe punctul să ratez ceva important dintr-o discuție ancestrală care se continuă de la virgulă, în decorul prea puțin ofertant, dar cu o acustică perfectă, al Fordului B-Max cu uși culisante și negre ca smoala.

***

Într-o seară primesc o solicitare, să mă deplasez către un complex rezidențial din zona de nord a capitalei. Pădure, lac, aer curat, ce mai, oază. Printre blocurile cochete, flancate de arbuști ornamentali ce-și proiectau umbra alungită pe gazonul tăiat impecabil, o domnișoară părea copleșită sub povara ambiției de a efectua cât mai multe operațiuni de-odată. Mergea greoi, cu mâinile agățate de o husă de umerașe, burdușită cu haine, și de o cutie de pantofi, în timp ce cu umărul ridicat sprijinea de obraz un telefon mobil la care vorbea de zor. Ar fi vrut probabil, între două cuvinte rostite apăsat, să mai facă ceva, vreun semn pe care să-l sesizez și să-l înțeleg în timp ce rulam încet prin parcare. Din păcate, sărăcuța, nu mai avea la îndemână nici o parte a corpului disponibilă cu care să mă facă atent.

 Abia după ce am oprit la o oarecare distanță impardonabilă, am observat cum garderoba umană se mișcă în direcția mașinii mele. Ar putea fi ea clienta pe care aplicația mi-o evidențiase cu numele de Alexandra? mă întreb precipitat. Nu mai încape îndoială. După secunde bune ajunge la mașină și încearcă să deschidă portiera cu cotul. Conștient de onoarea care mi se pregătește, m-am dat jos de la volan mintenaș, ca nu cumva să mi-o ia înainte și să fie prima la portbagaj. Motivul pentru care devenisem așa serviabil e unul mai puțin cunoscut. N-am de gând să-l divulg cititorilor deocamdată. Suspansul va fi eliminat în paginile ce urmează, odată cu consumarea unei alte povești a acestui volum. Dar să revenim la subiect. Ce mai, mașină cu un șofer amabil și protocolar, de nevoie!

Stați puțin! Dar eu o cunosc pe făptura asta! am exclamat mut în spatele pupilelor care începuseră să clipească des. Nu e celebrul posterior din videoclipurile care rulează la postul muzical de televiziune MTV? Al unei cântărețe de la noi, intrate acum într-un con de umbră? În momentul în care s-a aplecat pentru a păși peste pragul mașinii, pantalonii mulați din piele mi-au confirmat ceea ce bănuiam. Termin de aranjat accesoriile în portbagaj și revin la volan hotărât să demarez de îndată. Mi-a zâmbit, bănuind că am recunoscut-o. Evident, în tot acest timp nu se dezlipise de telefon, iar discuția s-a prelungit mult și în interior:

‒ Nu ți-am povestit, dragă, ce am pățit? Tot primesc mesaje de la un individ, cred că e obsedat săracul... Gen să ne întâlnim, că vrea să mă cunoască… Până azi l-am ignorant, dar mi-e și puțin teamă, gen… Culmea e că îmi scrie pe un telefon privat, pe care nu-l știe toată lumea. De fapt, până la acest incident, credeam că-l cunosc doar câțiva apropiați… M-am luat după impresar să-i scriu, gen: prietene, vezi că te caută niste ucrainieni pe-acasă!... Și ce-mi răspunde? Că e la Kiev, stă cu ei la masă și discută despre mine, gen cât de bună sunt… Așa-mi trebuie dacă mă bag în seamă cu toți proștii!… N-am idee cum să fac, gen să schimb numărul… N-am cum, e mai complicat, e și un contract de sponsorizare la mijloc… Încerc, dar îmi tot trimite porcării și poate le vede cineva… Îmi scrie că vrea să mă facă un 69! Genul ăsta de mesaje, știi?... Dragă, eu n-am mai făcut nici normal de nu mai știu când și tipul vrea direct 69!… Hai că nu te mai agasez cu problemele mele, că aproape am ajuns… Și mie mi-a făcut plăcere… Aaa, dacă vrei, diseară sunt liberă. Poate ne vedem într-un club, gen. Ce zici?... Păi, să mă gândesc... 

În clipa următoare diva se dă jos din mașină, cu același telefon lipit de obraz, pentru cine știe cât timp de aici înainte. În prealabil îmi mai aruncă un zâmbet fugar, care mi-a rămas încă multă vreme agățat de retină și, involuntar, în gândurile mele răvășite. Abia după câțiva kilometri îmi revin din transă, suficient cât să-mi dau o palmă peste frunte. Să vezi că domnișoara, ocupată cu convorbirea și atinsă de semnificațiile unor cifre indecente, și-a uitat husa de haine și cutia de pantofi la mine în portbagaj. Ce mă fac? Trag pe dreapta. Încep să butonez aplicația, poate dau de vreun număr de telefon. Am găsit. Sper să fie al ei. Oare o să răspundă sau mă consideră tot vreun obsedat de numerologie vulgară? Și nici măcar nu vorbesc ucraineana! Sau rusa, ce-o fi pe-acolo, pe la ei. Nu mai e nevoie de supoziții. Aud o melodie cunoscută în carcasa pe care o țineam între degete. Mă sună ea.

‒ Alo! Trebuie să ne întâlnim să vă dau bagajul. Să-mi spuneți unde pot să vin. V-ați uitat…, atac eu frontal, primul, aproape fără să respir, ca să nu mi se citească efluviul de emoție din glas. 

‒ Așa e. Costumul meu de scenă, gen o husă de umerașe și pantofii cu paiete, a rămas la dumneavoastră. De fapt, nu e al meu, e închiriat, gen. Vă supărați dacă vă dau o adresă unde să-l duceți? Nu e departe, în Piața Valter Mărăcineanu.

‒ Vai de mine, dar se poate! Mă simt onorat să fac un astfel de serviciu pentru așa o persoană drăguță...

‒ Perfect. Vă trimit un mesaj cu adresa.

Ador mesajele. Și acum îl păstrez pe acesta în memoria telefonului. Ce mai, autograf digital în toată regula, cu care mă pot făli în fața unor puști din cartier: nu-i puțin lucru să fi respirat același aer cu cunoscuta artistă.
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (2)

II

Sunt din nou în aplicație. Deșteaptă tehnologia asta provenită din zona utilităților militare! Dacă mă iau după o parte dintre clienții mei străini, cărora le place să-și etaleze vanitatea de exponenți ai unei nații alese, se pare că atât Uber cât și Waze (o aplicație de navigație rutieră) sunt rodul unor patente brevetate și vândute în scop comercial de armata israeliană. O fi, n-o fi așa, n-am stat să verific informația, însă pentru frumusețea lecturii să presupunem că ar fi reală. De fapt, mai important este principiul care stă la baza acestui transfer de tehnologie, și aici n-avem dubii existențiale, că unele invenții din domeniul militar, ce capacitează bugete din sfera absurdului, se mai întorc, uneori, și către aplicabilitatea civilă. Nu atât de des precum ne-am dori, dar asta e o altă discuție. Iar confortul călătorilor are și el de câștigat, în haosul unei capitale atât de aglomerate.

Preiau un tânăr împreună cu prietena sa din fața Spitalului de Arși din București. Scena se petrece la doar câteva luni după tragedia din Clubul Colectiv, unde au murit zeci de tineri, arși și intoxicați cu fum, în urma unui incendiu de proporții. Presa vremii mediatizase îndelung acest subiect și altele derivate, precum corupția și mafia din primării. Dacă s-ar fi respectat normele de funcționare pentru organizarea de concerte cu un public numeros, probabil această tragedie ar fi fost evitată. Dar la noi, acordarea de avize sau autorizații de funcționare unor cluburi și discoteci se baza, la loc de cinste, în loc de cinste, pe nelipsita șpagă.

Cum era de așteptat, se adunase multă indignare și revoltă în rândul populației, în societatea civilă. Supraviețuitorii incendiului și rudele celor uciși organizau marșuri pentru sensibilizarea politicienilor și a organelor de anchetă care tergiversau cazul. Pedepsirea vinovaților se lăsa așteptată. Spitalele își clamau lipsa de resurse iar pacienții ajunseseră să fie transferați cu aeronavele în străinătate. Jurnalele de știri anunțau de la o oră la alta niște cifre seci ce se tot roteau precum tabela cu mersul trenurilor din gară. În cazul de față cifrele reprezentau numărul victimelor, morți și răniți, în continuă evoluție.

Pe fondul situației generale de emoție firească, oricine l-ar fi văzut pe tânărul care îmi ocupase bancheta din spate, ajutat de prietena sa, ar fi făcut legătura cu pârjolul din noaptea cu pricina. Complet bandajat la mâini și parțial la cap, era imposibil să treacă neobservat. O întrebare din categoria: ”Dar ce-ați pățit?” ar fi părut o blasfemie.

Mă abordează cu căldură, îmi spune că azi a descoperit aplicația și este deja la a treia cursă. A fost externat de curând din spital și are o mulțime de drumuri de făcut pentru a-și putea continua tratamentul la domiciliu. Prietena lui nu știa ce să-i mai facă, cum să-l mai cocoloșească, pentru a-i obloji rănile din trup și suflet. Îl trata ca pe un copil alintat.

‒ Te doare ceva?

‒ Nu.

‒ Las că mergem la farmacie și mai cumpărăm niște calmante. Nu-i așa că ți s-a făcut foame?

‒ Nuuu!

‒ Ajungem acum acasă și ți-am pregătit o supă. Să vezi ce bună e!

Pe scaunul din față nu-mi puteam stăpâni tulburarea în legătură cu scena din spatele meu. Aveam în preajma mea un tânăr calculat, liniștit, chiar cu simțul umorului, deși tocmai trecuse printr-o traumă de proporții catastrofice. Parcă pătrunzând în gândul meu, îmi reafirmă cu un surâs amar că singurul lucru bun pe ziua de azi este serviciul Uber. Mă simt flatat. Apoi se întoarce către prietena lui:

‒ Să vezi dragă ce mi s-a întâmplat! Ieri când mă întorceam de la analize văd un taxi vis-à-vis de spital. Ce bine! îmi zic. Mă îndrept spre el. Taximetristul fuma și vorbea tare la telefon, cu geamul portierei lăsat deschis. Mă urc. Mă ignoră. Își continuă debitul verbal la aparat. N-am dat importanță. Se pare că discuția în care era angajat nu suferea vreo amânare. Aștept. La un moment dat, îl aud cum îi zice interlocutorului său că trebuie să închidă de îndată, nu mai poate vorbi nicio secundă. Nu l-a răbdat inima să nu ofere și o motivație plauzibilă pentru a fi mai convingător: tocmai s-a urcat o mumie înviată la el în mașină.

‒ Vai! Cum să spui așa ceva?

‒ Îți dai seama ce penibil m-am simțit. Aș fi vrut să mă dau jos în acel moment. Chiar așa de urât sunt?

‒ Nu, dragul meu. Ești cel mai frumos bărbat din lume.

Ajungem la destinație, îi ajut pe cei doi tineri să coboare, le deschid portiera și facem schimb de amabilități. O senzație stranie de împlinire mă încearcă. Ar putea fi exaltare, dacă nu m-aș feri de termenii pretențioși, gândindu-mă totuși că am facut ceva notabil pe ziua respectivă. Am fost de folos unui tânăr care avea nevoie de micul meu sprijin, mai mult decât oricare alții.

***

Aproape uitasem de această întâmplare. La vreo doi ani după aceea, mi-a fost readusă în memorie de o nouă cursă pe străzile congestionate ale Bucureștiului.

În timpul unor ample manifestații de stradă din Piața Victoriei, mobilizările de forțe mă surprind din nou în trafic, cu aplicația deschisă. Guvernul încercase să introducă pe ușa din dos o ordonanță de urgență privind grațierea faptelor de corupție. Măsura era menită să sprijine mai mulți oficiali ai coaliției de guvernământ, ale căror probleme cu justiția deveniseră de notorietate. La presiunea străzii, ordonanța a fost apoi retrasă. O mica victorie pentru mulțimea zgomotoasă care se auto-intitulase ”#Rezist”.

Trei tineri înarmați cu un steag tricolor mă solicită pentru o cursă rapidă în Piața Victoriei. Se duceau la protest. La un moment dat, unul dintre ei mă recunoaște și mă abordează direct:

‒ Eu vă cunosc. Am mai fost cu dumneavoastră. Eram bandajat, tocmai scăpasem dintr-un accident.

‒ A, da. Sigur. Îmi amintesc. V-ați făcut bine, observ. Și acum, la protest?

‒ Da, ne-am mobilizat pe facebook și mergem în piață. Nu mai suportăm. Din cauza corupției în țara asta mor oameni, se produc accidente cu victime, iar ei vor să-i elibereze și pe cei puțini care ar mai putea da socoteală.

‒ Înțeleg la ce vă referiți. Dar totuși, dacă transformăm societatea civilă, cetățenii, protestatarii ca voi, într-un fel de justițiar inespugnabil venit de undeva din sferele înalte ale conștiinței să anihileze derapajele politicienilor aflați la putere, nu e periculos? Nu mă refer la voi, în mod special, dar mă gândesc că cineva s-ar putea folosi de aceste mișcări de stradă pentru a-și urmări propriile interese. Avem destui ”prieteni” prin vecini cărora le-ar conveni de minune o stare de anarhie și ar putea trage sforile. Nu credeți?

‒ Nu se pune problema. Și atunci ce să facem? Să-i lăsăm să ne conducă cum vor, să grațieze pe cine vor? Nu vedeți că opoziție avem doar de ochii lumii, nu ne reprezintă. Băsescu s-a dat cu pușcăriașii. Nici nemții nu mai sunt ce-au fost, deși ar trebui să se poziționeze mai presus de toate: <Deutschland, Deutschland Uber Alles>, că tot purtați această insignă. Haideți că aproape am ajuns. Coborâm aici. Nu va supărați pe noi dar asta-i situația. Vă salut!

Am rămas pe gânduri. Într-adevăr, opoziție avem doar de ochii lumii, cum bine a spus mult-pătimitul protestatar. Argumentele lui m-au marcat. Nu puteam decât să-i dau dreptate. Eventual să-l completez.

Ce poate fi mai caraghios în politica românească decât declarațiile fals belicoase pe care puterea și opoziția și le fac reciproc? De fapt, am putea spune că sunt declarații de curtoazie prost înțelese, făcute cu o înduioșătoare dorință de a ieși în evidență, cu orice preț. Un dans nupțial al unor păsări de pradă, care se învârt în cerc și se privesc de la distanță, cu ghearele și ciocul pregătite de paradă. Bieții militanți de duzină din alcovul politichiei românești! Primesc dimineața la cafea aceeași sarcină ingrată: Azi ce mai combatem? Și ce poți combate ”mai cu aplomb” decât ce cunoști foarte bine? Teme precum guvernarea în disprețul Parlamentului prin ordonanțe de urgență, direcționarea fondurilor guvernamentale către autoritățile locale obediente, politizarea instituțiilor statului, traseismul politic, corupția, le sunt atat de familiare de pe vremea când actualii opozanți erau la putere. Și viceversa. Puterea le dă m..e în același stil zeflemitor, care se vrea de o manieră elegantă.

Dar oare, doar politicienii sunt contaminați de o atare nevolnică stare de lucruri? Sau e posibil ca ipocrizia să fi cuprins și covârșitoarea masă a alegătorilor? Dacă mă strămut în lumea bolnavă a utilizatorilor de facebook, care ascunși în spatele unor ”nickname” se încarcă sau se eliberează de frustrări, aș fi în stare să răspund afirmativ. De la facebook nu e nevoie să ceri că-ți dă el cu de-a sila, postări și redirecționări care mai de care mai acide din partea unor inși care nu pot gândi mai departe de ”ai lor” și ”ai noștri”. Și ce constatăm? Câteva variațiuni pe teme de nesimțire, din partea unor aleși, agită spiritele printre alegătorii virtuali. Fie că este vorba de jigniri grobiene și amenințarea cu mitraliera, somnul dulce din fotoliul de parlamentar sau persecuțiile metodice din partea justiției (cum cred ei), are mai puțină importanță. Contează la cine se referă. Dacă sunt  vizați ”ai lor” indignarea nu mai are limite. În schimb, dacă ”ai noștri” calcă pe bec le ignorăm derapajele sau, cel mult, căutăm justificări ca o palidă consolare de-a ne simți confortabil cu opțiunile noastre. Nu întâmplător mă includ în această categorie. Marketingul politic are o teorie bazată pe studii sociologice care atestă faptul că preluăm din media doar ce vrem să auzim. Când citim, vrem să ne relaxăm, nu să ne punem întrebări încuietoare despre dărâmarea unor mituri.

Cu alte cuvinte, am putea spune că ipocrizia face parte din natura umană. Dar, pe de altă parte, progresul presupune ieșirea din starea de confort. Așa a fost dintotdeauna.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro